„Ba nu”, îşi zise Burton. „Nu. Iar te laşi dus de nas. Cu toate că din gură eşti un cinic, întotdeauna te-ai dovedit iertător, gata să treci peste loviturile primite, oferind vinovatului o nouă şansă de a-ţi face rău. Nu face iarăşi aceeaşi greşeală prostească, Burton.”
După alte trei zile, încă nu era sigur în privinţa seriozităţii lui Göring.
Burton îşi asumase identitatea lui Abdul ibn Harun, care trăise în secolul al nouăsprezecelea la Cairo. Îşi alesese acest travesti îndemnat fiind de mai multe motive. Pe de o parte, cunoştea dialectul cairez din acea perioadă şi în felul acesta găsea şi o scuză pentru a umbla acoperit cu un turban făcut din prosop. Spera că asta va contribui la modificarea adevăratei sale în-făţişări. Göring nu scoase o vorbă către nimeni ca să-l dea de gol. Burton era destul de sigur de asta, fiindcă el şi Göring îşi petreceau majoritatea timpului împreună. Erau cazaţi în aceeaşi colibă până se obişnuiau cu obiceiurile locale şi treceau printr-o perioadă de încercări, între care pregătirea mili-tară intensivă reprezenta doar un aspect. Burton fusese unul dintre cei mai buni spadasini ai secolului al nouăsprezecelea şi mai ştia orice secret al luptei cu arme sau cu braţele. După ce, în cursul unei serii de teste, îşi demonstrase priceperea, fusese primit ca recrut. În realitate, i se promisese că va deveni instructor când va cunoaşte mulţumitor limba vorbită în acel loc. Göring îşi câştigă respectul localnicilor aproape la fel de repede ca Burton. În ciuda nenumăratelor lui defecte, curajul nu-i lipsea. Se dovedi puternic şi priceput în mânuirea armelor, jovial, plăcut, atunci când asta coincidea cu scopurile sale, şi reuşi să ţină pasul cu Burton în ceea ce privea folosirea fluentă a limbii. Aşa cum era de aşteptat din partea unui Reichsmarschall al Germaniei hitleriste, îşi câştigă repede o poziţie autoritară în rândul oamenilor.
Acea secţiune a malului apusean era populată în principal de vorbitorii unei limbi pe care nici măcar Burton n-o cunoştea, cu toate că, atât pe Pământ cât şi pe Planeta Fluviului, se arătase un lingvist neîntrecut. Când deprinse limba îndeajuns de bine pentru a putea pune întrebări, ajunse la concluzia că locuitorii trăiseră undeva prin Europa Centrală la începutul Epocii Bronzului. Aveau unele obiceiuri curioase, dintre care unul era copularea în public. Acest aspect i se păru destul interesant lui Burton care, în poziţia sa de cofondator al Societăţii Regale de Antropologie din Londra în 1863, văzuse multe lucruri stranii în cursul călătoriilor sale de explorare de pe Pământ. Nu căpătă asemenea obicei, însă nici nu-l îngrozi.
Un obicei pe care-l acceptă de bunăvoie era acela de a-şi face mustăţi şi bărbi din vopsea. Bărbaţii sufereau din pricină că pilozităţile faciale dispăruseră cu desăvârşire, dar şi pentru că le fusese tăiat prepuţul. În privinţa ultimei lovituri aduse demnităţii lor nu puteau face nimic, dar în ceea ce o privea pe prima găsiseră modalitatea de a o corecta într-o oarecare măsură. Îşi mânjeau buza superioară şi bărbia cu un lichid negru obţinut din mangal fin măcinat, clei de peşte, tanin de stejar şi alte câteva ingrediente. Cei mai împătimiţi dintre ei foloseau acest colorant pentru a se tatua şi sufereau acest proces care presupunea înţepături dureroase făcute cu un ac ascuţit din bambus.
Deghizarea lui Burton era acum aproape perfectă, dar tot nu se lăsa pe mâna omului care ar fi fost în stare să-l trădeze cu primul prilej ce i se va ivi. Vroia să atragă un Etic, dar nu dorea ca acesta să fie sigur de identitatea sa.
Ţinea să se asigure că va putea s-o şteargă înainte de a fi prins în năvod. Era un joc periculos, precum mersul pe sârmă pe deasupra unor lupi flămânzi, însă dorea să-l ducă până la capăt. Avea să fugă doar în momentul când acest lucru va deveni absolut necesar. În restul timpului, va fi vânatul care hăituieşte vânătorul.
Cu toate acestea, viziunea Turnului Întunecat sau a Marelui Potir îi revenea mereu, în fiecare gând. De ce să se joace de-a pisica şi şoarecele când putea să ia cu asalt înseşi redutele castelului în care bănuia că se află cartierul general al Eticilor? Ori, dacă asaltul nu era cuvântul tocmai potrivit pentru a descrie acţiunea lui, atunci se va strecura pe furiş în Turn, pătrunzând ca un şoarece într-o casă sau Într-un castel. În vreme ce pisicile vor căuta altundeva, şoricelul se va furişa în Turn, unde se va transforma într-un tigru.
Pufni în râs când îi trecu acest gând prin minte, ceea ce-i atrase privirile întrebătoare ale celor doi tovarăşi de colibă: Göring şi John Collop, englezul provenit din Anglia secolului al şaptesprezecelea. Imaginându-se tigru, se luase singur peste picior, iar asta îi stârnise râsul. Ce-l făcea să creadă că el, un simplu om, ar fi fost în stare să le facă vreun rău Modelatorilor Planetei, celor care resuscitaseră miliarde de persoane, le hrăneau şi le purtau de grijă? Îşi privi mâinile şi înţelese că în ele, precum şi în creierul care le făcea să se mişte în fel şi chip, se putea afla prăbuşirea Eticilor. Nu ştia ce era acel lucru înspăimântător pe care-l purta în sine. Dar Ei se temeau de el. Dac-ar reuşi să-l afle…
Râsul venea doar parţial ca autoridiculizare. Cu o parte a fiinţei sale credea că era un tigru azvârlit între oameni.
— Devii ceea ce crezi că eşti, mormăi el.
— Râsul tău sună cam ciudat, prietene, spuse Göring. Prea feminin pentru o persoană atât de virilă. E ca o… o piatră care, azvârlită cu putere, atinge in mod repetat suprafaţa apei unui lac îngheţat. Dar îmi aminteşte de şacal.
— Am ceva de şacal, dar şi de hienă în mine, îi răspunse Burton. Aşa susţineau duşmanii mei şi nu se înşelau. Dar sunt mai mult decât atât.
Ridicându-se din pat, începu să se mişte pentru a alunga din muşchi lâncezeala de după somn. Peste câteva minute avea să meargă, împreună cu ceilalţi, la o piatră-potir de lângă Fluviu pentru a-şi primi porţia de mâncare. După aceea va avea la dispoziţie o oră pentru a cutreiera zona. Apoi pregătire militară, instruire în folosirea suliţei, bâtei, praştiei, sabiei cu tăiş din obsidian, arcului cu săgeţi, securii din cremene, luptei cu mâinile şi picioarele. O oră rezervată odihnei, taifasului şi mesei. După aceea, o oră de limbă. Două ore de muncă pentru a ajuta la construirea redutelor care marcau graniţele acestui stătuleţ. Din nou jumătate de oră de relaxare, urmată de alergarea obligatorie pe distanţa de o milă pentru creşterea rezistenţei fizice. Masa de seară şi seara liberă pentru toţi, cu excepţia celor care aveau să asigure serviciul de gardă sau alte misiuni.
Astfel de programe şi activităţi zilnice erau obişnuite pentru orice stat, oricât de minuscul, aflat de-a lungul Fluviului. Omenirea era aproape pretutindeni în stare de beligeranţă ori se pregătea să facă faţă unui război. Cetăţenii erau nevoiţi să fie în formă şi să ştie să lupte după puterile lor. Pe de altă parte, pregătirea fizică le oferea oamenilor o ocupaţie. Indiferent cât de monotonă s-ar fi dovedit, viaţa militară era preferabilă lâncezelii, iar oamenii nu se întrebau ce să mai facă pentru a se distra. Eliberarea de grijile legate de mâncare, de achitarea chiriei, a notelor de plată şi de sâcâitoarele obligaţii şi îndatoriri care le dăduseră de lucru pământenilor, ţinându-i într-o permanentă agitaţie, nu venise ca o binecuvântare. Marea bătălie se dădea acum împotriva plictisului, iar conducătorii fiecărui stat erau preocupaţi să descopere şi să inventeze modalităţi de a le da ceva de făcut supuşilor.
Valea Fluviului ar fi trebuit să fie un adevărat rai, însă ea devenise un teatru de permanent război. Lăsând alte aspecte deoparte, în acest loc războiul era, totuşi, benefic (potrivit părerii unora)! El dădea savoare vieţii şi alunga plictisul. Lăcomia şi agresivitatea omului aveau şi o latură pozitivă.
După masa de seară, femeile şi bărbaţii erau liberi să facă ce doreau, în măsura în care nu încalcau vreo lege a locului. Puteau schimba ţigările şi băutura oferite de potirele lor sau peştele prins în Fluviu pe un arc mai bun sau pe săgeţi, scuturi, vase şi ceşti, mese şi scaune, flauturi din bambus, trompete din lut ars, tobe din piele de om sau peşte, pietre rare (care erau cu adevărat rare), salbe confecţionate din oasele frumos articulate şi colorate ale peştilor de adâncime, din jad sau lemn sculptat, oglinzi din obsidian, sandale şi încălţăminte, desene în cărbune, hârtie scumpă şi rară din lemn de bambus, cerneală şi tocuri din os de peşte, pălării făcute din iarba cu fibră lungă şi rezistentă, vâjâitoare, cărucioare în care se puteau coborî pantele dealurilor, harfe făcute din lemn, având corzile din intestinele peştelui numit „balaur de fluviu”, inele din lemn de stejar care se purtau pe degetele de la mâini sau de la picioare, statuete din lut şi alte articole utile sau ornamentale.
Mai târziu, se practicau relaţiile sexuale, care le erau deocamdată interzise lui Burton şi tovarăşilor săi de colibă. Abia după obţinerea cetăţeniei avea să li se îngăduie instalarea într-o coliba separată şi alegerea unei partenere.
John Collop era un tânăr scund şi delicat, cu părul blond, faţa mică, dar cu trăsături atrăgătoare, ochi albaştri şi mari şi gene negre, foarte lungi şi arcuite. În cursul primei discuţii pe care o purtase cu Burton, după ce se prezentase, spusese:
— Am fost eliberat din bezna pântecelui mamei — al cui altcuiva? — în lumina lui Dumnezeu de pe Pământ în 1625. Mult prea curând am coborât din nou în pântecele Mamei-Natură, îmbărbătat de speranţa reînvierii şi, după cum observi, nu sunt dezamăgit. Trebuie să mărturisesc, totuşi, că această viaţă de apoi nu este exact cum m-au făcut să cred pastorii. Asta e. de unde să ştie ei adevărul, bieţi orbi deveniţi călăuze ale altor orbi?!
Nu trecu mult şi Collop îi spuse lui Burton că era membru al Bisericii Celei de-A Doua Şanse.
Burton îşi arcui sprâncenele plin de mirare. Întâlnise această nouă religie în multe locuri de-a lungul Fluviului. Deşi nu era cu totul necredincios, socotea că e de datoria lui să cerceteze amănunţit orice religie. Dacă ştii de ce credinţă e un om, atunci ştii şi omul, măcar pe jumătate. Dacă-i cunoşti şi nevasta, îl cunoşti pe de-a-ntregul.
Biserica avea câteva precepte simple, unele bazate pe adevăruri, majoritatea pe bănuieli, speranţe şi dorinţe. Prin asta se deosebea de religiile născute pe Pământ. Dar credincioşii celei de-A Doua Şanse aveau un avantaj faţă de cei tereştri. Nu întâmpinau nici o dificultate în a demonstra că oamenii puteau fi ridicaţi din morţi — şi nu doar o singură dată, ci de multe ori.
— De ce i s-a acordat omenirii A Doua Şansă? întrebă Collop cu voce scăzută şi pătrunsă de credinţă. O merită? Nu. Cu puţine excepţii, oamenii sunt o adunătură de fiinţe meschine, mizerabile, mărunte la suflet, corupte, limitate, extrem de egoiste, dezgustătoare şi certăreţe. Zeii — sau Dumnezeu — ar trebui să fie cuprinşi de greaţă. Dar în această progenitură divină există o fărâmă de compasiune, dacă mă vei ierta că folosesc o asemenea imagine. Oricât de josnic ar fi, omul posedă în sine o urmă de divinitate. Nu-s vorbe în vânt acelea care afirmă că omul a fost alcătuit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chiar şi în cei mai nevrednici dintre noi există ceva ce merită păstrat, iar din acest ceva se poate făuri un om nou. Cel care ne-a oferit această nouă şansă de a ne salva sufletele ştie adevărul. Am fost plasaţi pe valea Fluviului — pe această planetă aflată sub un cer străin — pentru a ne desăvârşi mântuirea. Nu ştiu ce termen ni s-a acordat, iar capii Bisericii mele nici măcar nu îndrăznesc să avanseze un răspuns. Poate o veşnicie, o sută de ani sau o mie. Dar, prietene, trebuie să folosim răgazul ce ni s-a dat.
— N-ai fost o dată sacrificat pe altarul lui Odin de nordicii care se agăţau de vechea religie, chiar dacă lumea asta nu e Valhalla pe care ne-au promis-o prin gura preoţimii lor? Nu crezi că-ţi pierzi vremea şi că te osteneşti în zadar ţinându-le predici? Ei cred în aceiaşi zei din vechime, iar singura diferenţă e că au acceptat unele mici modificări datorită condiţiilor de aici. Aşa cum şi tu te-ai agăţat de vechea ta credinţă.
— Nordicii nu pot oferi o explicaţie pentru noua situaţie în care se află, spuse Collop, însă eu, da. Am găsit o explicaţie raţională pe care nordicii vor ajunge s-o îmbrăţişeze şi vor crede în ea cu aceeaşi înflăcărare ca şi mine. Ei m-au ucis, dar va apărea vreun membru mai convingător al Bisericii şi el va apuca să le vorbească înainte de a fi întins în poala idolului lor din lemn şi străpuns în inimă. Iar dacă nici el nu va reuşi să li se adreseze, atunci următorul misionar sigur va avea succes. Pe Pământ era adevărat că sângele martirilor devenea liantul bisericii. Vorbele acestea sunt cu atât mai adevărate aici. Dacă ucizi un om pentru a-i închide gura, el va apărea altundeva de-a lungul Fluviului. Iar cel care a fost martirizat la o sută de mii de mile depărtare soseşte pentru a lua locul celui căzut. Până la urmă, Biserica va învinge. Oamenii vor pune capăt acestor războaie inutile, născătoare de ură, şi vor începe adevărata acţiune, singura care merită întreprinsă, aceea de a obţine mântuirea.
— Ceea ce spui despre martiri e valabil pentru orice om care are idei, nu se dădu bătut Burton. Nelegiuitul care a ucis apare şi el pentru a comite răul în altă parte.
— Binele se va dovedi mai puternic; adevărul va învinge întotdeauna, susţinu Collop.
— Nu ştiu cât ai călătorit sau trăit pe Pământ, spuse Burton, dar am o bănuială că foarte puţin, dacă ai ajuns să fii atât de orbit de o idee. Eu îmi dau seama mai bine.
— Biserica nu se întemeiază doar pe credinţă. Posedă şi ceva foarte real, material, pe care să-şi bazeze învăţăturile. Spune-mi, prietene Abdul, ai auzit vreodată de cineva care să fi fost resuscitat mort?
— Asta-i un paradox! exclamă Burton. Ce vrei să spui cu resuscitat mort?
— Au existat cel puţin trei cazuri recunoscute şi alte patru de care Biserica a auzit, dar n-au putut fi confirmate. E vorba de femei şi bărbaţi ucişi într-un loc de pe malul Fluviului şi mutaţi în alt loc. Ciudat, trupurile lor fuseseră recreate, dar lipsite de scânteia vieţii. Spune-mi, ce înseamnă asta?
— Nu-mi pot imagina aşa ceva! se miră Burton. Mai bine spune-mi tu. Te ascult, fiindcă ai autoritatea de a emite o părere.
Îşi putea imagina, fiindcă mai auzise povestea de câteva ori, dar vroia să afle dacă varianta lui Collop se potrivea cu celelalte.
Era identică, până şi în ceea ce privea numele resuscitaţilor. Se spunea că oamenii aceia fuseseră identificaţi de persoane care-i cunoscuseră bine pe Pământ. Erau sfinţi sau aproape sfinţi; de fapt, unul dintre bărbaţi fusese canonizat pe Pământ. Teoria lansată susţinea că aceşti oameni atinseseră starea de sfinţenie, ceea ce făcea inutilă trecerea lor prin „purgatoriul” Planetei-Fluviu. Sufletele lor merseseră altundeva şi-şi lăsaseră povara trupurilor aici.
După cum susţinea Biserica, în curând mulţi alţii vor atinge această stare. Evident, cu vremea, Valea Fluviului se va depopula. Toţi îşi vor lepăda viciile şi ura şi vor deveni înveşmântaţi în iubirea de Dumnezeu şi de Om. Până şi cei mai depravaţi, aceia care păreau cu desăvârşire pierduţi, vor fi în stare să-şi lepede povara trupului. Nu era nevoie decât de dragoste pentru a atinge această stare de graţie.
Burton oftă, apoi râse cu gura până la urechi şi spuse:
— Plus ça change, plus c'est la meme chose[13]. Încă un basm care să dea speranţe oamenilor. Vechile religii şi-au pierdut credibilitatea — deşi unii refuză să accepte până şi acest adevăr — de aceea trebuie inventate altele noi.
— Destul de clar, admise Collop. Ai vreo explicaţie mai bună a prezenţei noastre aici?
— Probabil. Şi eu sunt în stare să născocesc basme.
În realitate, Burton găsise o explicaţie. Cu toate acestea, nu i-o putea împărtăşi lui Collop. Spruce îi povestise câte ceva despre identitatea, istoria şi scopurile grupului său, Eticii. Multe din spusele lui se potriveau cu teologia propovăduită de Collop. Spruce îşi luase viaţa înainte de a fi explicat despre „suflet”. Probabil că „sufletul” trebuia să devină o parte integrantă din procesul resuscitării. Altfel, când trupul îşi găsea „mântuirea” şi nu mai trăia, nu va mai exista nimic să îndeplinească rolul esenţial al omului. Întrucât viaţa post-terestră putea fi explicată în termeni fizici, „sufletul” trebuia să fie de asemenea o entitate fizică, iar ea nu trebuia respinsă etichetând-o drept „supranaturală”, cum se întâmplase pe Pământ.
Erau multe lucruri pe care Burton nu le ştia. Dar întrezărise câte ceva din mecanismul acestei Planete-Fluviu, ceea ce nu reuşise nici o altă fiinţă umană.
Cu puţinele cunoştinţe pe care le dobândise, plănuia să-şi croiască drum spre altele, să dea la o parte vălul şi să se strecoare înăuntrul sanctuarului. Pentru a reuşi asta, va trebui să ajungă la Turnul Întunecat. Singura modalitate de a sosi acolo cât mai repede era să se îmbarce încă o dată pe Expresul Sinucigaş. Dar mai întâi trebuie să se lase descoperit de un Etic. Apoi să-l supună, făcându-l incapabil să se sinucidă, şi să stoarcă, într-un fel sau altul, mai multe informaţii de la el.
Până atunci însă continua să joace rolul lui Abdul ibn Harun, doctor egiptean din secolul al nouăsprezecelea, mutat şi transplantat, devenit cetăţean al oraşului Bargawhwdzys. Prin urmare, hotărî să se alăture Bisericii celei de-A Doua Şanse. Îi mărturisi lui Collop despre dezamăgirea provocată de Mahomed şi învăţăturile lui, şi astfel deveni primul convertit al lui Collop din acea zonă.
— Atunci, dragul meu prieten, trebuie să juri că nu vei ridica arma împotriva nimănui şi nici nu te vei apăra folosind forţa, spuse Collop.
Revoltat, Burton spuse că nu va îngădui nimănui să-l lovească şi să scape nevătămat.
— Nu e nefiresc, spuse calm Collop. Pare să contrazică obişnuinţele, de acord. Dar omul se poate schimba, poate deveni mai bun doar dacă are voinţă şi doreşte.
Burton bolborosi un „nu” apăsat şi se îndepărtă cu paşi hotărâţi. Collop clătină întristat din cap, dar continuă să fie la fel de prietenos ca până atunci. Uneori îl numea pe Burton, nu fără oarecare umor, „convertit vreme de cinci minute”, referindu-se nu la timpul de care avusese nevoie pentru a-l aduce la sânul credinţei, ci la cel necesar lui Burton să părăsească turma.
În aceeaşi perioadă, Collop reuşi să facă un al doilea prozelit, Göring. Neamţul îl tratase pe Collop doar cu jigniri şi împunsături. Apoi începuse să consume iarăşi gumă de visat şi retrăi nopţi de coşmar.