Collop ascultă amestecul de umilinţă şi autoapreciere laudativă. După aceea, vorbi:
— Prietene, nu-mi pasă ce vei fi fost. Mă interesează doar ce eşti acum şi ce vei deveni. Te-am ascultat deoarece mărturisirea slujeşte sufletului. Văd că eşti profund tulburat, că ai trecut prin suferinţe şi tristeţe pentru cele făptuite şi, totuşi, te mândreşti într-o oarecare măsură cu ceea ce ai fost cândva, o persoană puternică între oameni. Multe din cele spuse de tine mi-au rămas neînţelese, fiindcă nu ştiu multe despre era în care ai trăit. Nici nu contează. Preocuparea noastră se îndreaptă doar spre ziua de azi şi de mâine; fiecare zi va deveni o dovadă a schimbării tale.
Burton avu impresia că lui Collop nu numai că nu-i păsa ce fusese Göring, dar nici nu credea relatarea privind faptele glorioase şi ticăloşiile săvârşite de el pe Pământ. Existau aici atâţia impostori, încât eroii şi ticăloşii autentici nu se mai bucurau de nici o preţuire. De pildă, Burton întâlnise trei indivizi care pretindeau că sunt Isus Cristos, doi Abraham, patru Richard Inimă de Leu, şase Attila, vreo şase Iuda. (dintre care doar unul vorbea aramaica), un George Washington, doi Lord Byron, trei Jesse James[14], nenumăraţi Napoleon, un general Custer (care vorbea cu un puternic accent din Yorkshire), un Finn MacCool[15] (care nu ştia irlandeza veche), un şaka[16] (iar individul vorbea alt dialect), şi o serie de alţi oameni care puteau fi sau nu ceea ce susţineau că sunt.
Indiferent ce fusese pe Pământ, omul trebuia să se reeduce aici. Nimănui nu-i venea tocmai uşor, întrucât condiţiile erau radical schimbate. Cei mari şi importanţi pe Pământ erau mereu umiliţi, respingându-li-se preten-ţiile şi negăsind prilejul de a-şi dovedi identitatea.
Pentru Collop, umilinţa era o binecuvântare. În primul rând umilirea şi apoi umilinţa, s-ar fi exprimat el. După aceea venea umanitatea, ca rezultat firesc.
Göring devenise prizonier al Marelui Plan — după cum îl numea Burton — întrucât era în firea lui să ducă lucrurile dincolo de limita lor normală, mai ales în privinţa drogurilor. Deşi ştia că guma de visat dezrădăcina secrete întunecate din abisul individual, scoţându-le la lumină, şi că asta îl sfâşia, dezagregându-l, el continua să mestece tot mai mult. Redevenit o vreme sănătos, mai ales după o resuscitare, fusese în stare să-şi înfrângă aplecarea spre consumul de drog. Dar la câteva săptămâni după sosirea în a-ceastă zonă, căzuse din nou pradă vechii slăbiciuni şi acum noaptea era sfâşiată de ţipetele lui:
— Hermann Göring, te urăsc!
— Dacă situaţia asta va mai continua mult, îi spuse Burton lui Collop, va înnebuni. Ori va sili pe cineva să-l omoare, ori se va sinucide din nou, astfel încât să scape de sine însuşi. Dar sinuciderea va fi inutilă, pentru că lucrurile se vor repeta. Spune-mi sincer, nu acesta e adevăratul iad?
— Mai curând purgatoriu, spuse Collop. Purgatoriul e iadul în care licăreşte o speranţă.
Trecură două luni. Burton însemna zilele scurse pe un stâlp din lemn de pin, făcând câte o crestătură pentru fiecare cu un cuţit din cremene. Era a paisprezecea zi a celei de-a şaptea luni, anul 4 D.R., adică al cincilea an de după resuscitare. Încerca să ţină un calendar, fiindcă, printre altele, era cronicar. Dar îi venea greu. De-a lungul Fluviului, timpul nu însemna mare lucru. Planeta avea o axă polară a cărei înclinare rămânea întotdeauna la nouăzeci de grade faţă de ecliptică. Nu exista o rotaţie a anotimpurilor, iar stelele păreau să se suprapună, ceea ce făcea imposibilă identificarea lor individuală sau a constelaţiilor. Erau atât de multe şi de strălucitoare, încât soarele amiezii nu le putea ascunde vederii pe cele mai mari nici măcar când ajungea la zenit. Asemeni unor stafii care şovăie să bată în retragere din faţa luminii zilei, ele pluteau în aerul înfierbântat.
Cu toate acestea, omul are nevoie de timp precum peştele de apă. Dacă nu are un sistem de orientare în timp, şi-l va inventa; tot astfel, pentru Burton data era 14 iulie 5 D.R.
La rândul său, Collop, ca mulţi alţii, considera că timpul continua du-pă anul terestru al morţii lui. Pentru el, era 1667 e.n. Nu putea crede că scumpul lui Isus îşi întorsese faţa de la el. De aceea, fluviul era Iordanul, iar valea Fluviului, valea aflată dincolo de umbra morţii. Recunoştea că viaţa de apoi nu corespundea aşteptărilor. Sub nenumărate aspecte era, totuşi, un ioc mult mai înălţător. Constituia o dovadă a neţărmuritei iubiri a lui Dumnezeu faţă de întreaga Sa creaţie. Le dăduse tuturor oamenilor o nouă şansă, chiar şi celor care nu meritau câtuşi de puţin un asemenea dar. Dacă această lume nu era Noul Ierusalim, atunci era locul pregătit pentru construirea lui. Cărămizile, care erau iubirea de Dumnezeu, iar liantul, iubirea de semeni, aveau să fie făurite în cuptorul de aici: planeta Fluviului Văii.
Burton lua peste picior conceptul propus de Collop, dar îi era imposibil să nu ţină la el. Collop credea sincer în ceea ce spunea, nu alimenta rezervorul bunătăţii sale cu pagini din cărţi sau citate teologice. Nu făcea toate acestea fiind forţat de cineva. Ardea cu o flacără ce se hrănea din propria lui fiinţă, iar fiinţa lui era numai iubire. Iubire chiar şi faţă de cei care nu meritau a fi iubiţi, acesta fiind sentimentul cel mai greu de găsit.
Îi povesti lui Burton câte ceva despre viaţa sa de pe Pământ. Fusese doctor, fermier, liberal, animat de o credinţă de nezdruncinat în religie şi totuşi punându-şi nenumărate întrebări despre crezul şi societatea timpului său. Scrisese o pledoarie în favoarea toleranţei religioase, care stârnise atât laude cât şi critici severe. Fusese şi poet, bine cunoscut pentru scurtă vre-me, apoi dat uitării.
— Poate că versurile mele au murit, dar adevărul lor rămâne, îi spuse el lui Burton. Făcu un semn larg, cuprinzând dintr-o mişcare a mâinii dealurile, Fluviul, munţii, oamenii. Te poţi convinge de asta doar dacă deschizi ochii şi nu stărui să crezi mitul acela al tău, potrivit căruia toate acestea sunt opera unor oameni ca noi. Făcu o pauză, apoi continuă: Să admitem că e adevărat ce susţii. Tot rămâne adevărat că aceşti Etici nu fac altceva decât să ducă mai departe lucrarea Creatorului Lor.
— Mi-au plăcut mai mult alte versuri de-ale tale, spuse Burton:
Collop se arătă încântat, neştiind că Burton dădea versurilor un înţeles cu totul diferit de cel gândit de poet.
— Reîntoarce focul înzecit.
Asta însemna să pătrundă cumva în Turnul Întunecat, descoperind secretele Eticilor, şi întorcând împotriva lor înşile planurile făcute. Nu le era recunoscător că-i dăduseră a doua viaţă. Era chiar revoltat că Ei făcuseră asta fără să-i ceară aprobarea. Dacă se aşteptau la mulţumiri, de ce îi oferiseră a doua şansă? Ce motive îi determinau să păstreze secretul planului? Va afla el de ce. Scânteia pe care Ei o reînviaseră în el se va transforma într-un foc pustiitor care îi va distruge.
Blestemă soarta care-l adusese într-un loc atât de aproape de izvoarele Fluviului şi de Turn, pentru ca după numai câteva minute să-l azvârle înapoi, într-un punct de pe la jumătatea Fluviului, la milioane de mile de ţinta călătoriei sale. Şi totuşi, dacă ajunsese o dată acolo, întâmplarea se putea repeta. Nu navigând, întrucât călătoria i-ar lua cel puţin patruzeci de ani, poate chiar mai mult. De asemenea, nu trebuia să uite că putea fi prins şi făcut sclav de o mie de ori. Iar dacă era ucis pe drum, putea să se trezească născut iarăşi din morţi într-un loc depărtat de ţintă, fiind silit să o ia mereu de la capăt.
Pe de altă parte, dat fiind locul aparent aleatoriu al resuscitării, ar putea ajunge din nou lângă izvoarele Fluviului. Acest lucru îl convinse să se mai îmbarce o dată pe Expresul Sinucigaş. Dar, deşi ştia că moartea va fi o stare temporară, îi venea greu să facă pasul necesar. Mintea îi spunea că moartea era singura soluţie, însă trupul se revolta. Insistenţa celulelor de a supravieţui copleşea voinţa care pornea din minte.
O vreme, îşi motivă şederea prin interesul de a studia obiceiurile şi limbile preistoricilor în mijlocul cărora trăia. Apoi cinstea triumfă şi-şi dădu seama că nu făcea decât să-şi găsească un pretext plauzibil pentru a amâna Sumbrul Moment. Cu toate acestea, nu reuşi să-şi pună gândul în practica.
Burton, Collop şi Göring fură mutaţi din locuinţa lor de burlaci pentru a-şi continua viaţa de cetăţeni obişnuiţi. Fiecare îşi alese câte o colibă şi în decurs de o săptămână îşi găsiră femei care să trăiască împreună cu ei. Biserica lui Collop nu impunea celibatul. Dacă doreau, convertiţii puteau depune jurământ de castitate. Dar Biserica susţinea că oamenii şi femeile fuseseră resuscitaţi în trupuri care păstraseră sexul originalului. (Ori că, dacă pe Pământ lipsise, era acordat aici.) Era evident că Autorii Resuscitării intenţionaseră folosirea organelor sexuale. Deşi unii respingeau ideea, se ştia că relaţiile sexuale aveau şi alte funcţii decât aceea de reproducere. Prin urmare, tăvăliţi-vă prin iarbă, copii.
Un alt rezultat al inexorabilei logici a Bisericii (care, intre altele, deplângea raţiunea ca nefiind demnă de încredere) era ca se permitea orice fel de relaţie sexuală, atâta vreme cat se făcea de bunăvoie şi nu presupunea cruzime sau folosirea forţei. Exploatarea copiilor era interzisă. Aceasta era o problema care cu timpul, avea să devină caducă. În câţiva ani, toţi copiii vor atinge maturitatea.
Collop refuză să-şi aleagă o tovarăşă de coliba doar pentru a-şi elibera tensiunile sexuale. Insistă să aibă o femeie pe care s-o iubească. De aceea, Burton îl luă în râs, spunând ca aceasta condiţie prealabilă era uşor de satisfăcut, deci nu presupunea un efort Collop iubea întreaga umanitate; prin urmare, teoretic vorbind, trebuia să ia prima femeie care i-ar fi răspuns da.
— De fapt, exact aşa s-a şi întâmplat, prietene, îl lamuri Collop.
— Şi e o simplă coincidenţă că e frumoasă, inteligentă şi pasională? îl întrebă Burton.
— Deşi mă străduiesc să fiu mai mult decât uman, adică să devin o fiinţă umană deplină, sunt prea uman, îi răspunse Collop. Apoi zâmbi. Ai vrea să devin un martir alegând o scorpie urâtă?
— Te-aş considera mai nătărău decât eşti în realitate, spuse Burton. În ce mă priveşte, la femei doresc să găsesc doar frumuseţe şi afecţiune. Nu dau doi bani pe mintea ei. În plus, prefer blondele. Există în sufletul meu o coardă care rezonează la degetele unei femei cu părul auriu.
Göring îşi luă o valkirie, o suedeză din secolul al optsprezecelea, înaltă, cu bustul generos şi umeri laţi. Burton se întrebă dacă nu cumva aceasta era un surogat al primei soţii a lui Göring, cumnata exploratorului suedez, Contele von Rosen. Göring recunoscu faţă de Burton că femeia nu-i semăna lui Karin doar la chip şi trup, ci şi la voce. Părea să fie foarte fericit, iar ea îi împărtăşea sentimentele.
Apoi, într-o noapte, în cursul nelipsitei ploi, Burton se simţi smuls cu brutalitate din somnul profund.
I se păruse că auzise un răcnet, dar, când se trezi de-a binelea, nu mai percepu decât bubuitul tunetelor şi pocnetul unui trăsnet în apropiere. Închise ochii la loc, însă tresări imediat şi se ridică în capul oaselor. O femeie ţipa într-o colibă alăturată.
Sări în picioare, dădu în lături uşa cu tăblia din lemn de bambus şi scoase capul afară. Ploaia rece îl izbi în faţă. Era întuneric deplin, cu excepţia zonei munţilor dinspre apus, iluminaţi de explozia fulgerelor. Apoi unul lovi atât de aproape, încât îl asurzi şi orbi. Cu toate acestea surprinse două siluete mai deschise la culoare exact în faţa colibei lui Göring. Neamţul avea mâinile încleştate în jurul gâtului femeii lui, care îl strângea de încheieturi şi încerca să-l împingă deoparte.
Burton fugi spre ei, alunecă pe iarba udă şi căzu. În clipa când se ridică, un alt fulger lumină femeia stând în genunchi, aplecată pe spate, şi faţa cu trăsături schimonosite a lui Göring deasupra ei. În acelaşi timp, Collop, înfăşurându-şi un prosop în jurul coapselor, apăru din coliba lui. Deja în picioare şi fără să scoată un zgomot, Burton porni în fugă spre femeie. Dar Göring dispăruse. Îngenunche alături de Karla, ţinu palma în dreptul inimii, dar n-o simţi bătând. O nouă izbucnire luminoasă a unui fulger îi îngădui să-i vadă chipul cu gura căscată şi ochii scoşi din orbite.
Se ridică şi strigă:
— Göring! Unde eşti?
Simţi o lovitură în moalele capului. Se prăbuşi în faţă.
Năucit, reuşi să se ridice pe mâini şi genunchi, însă o nouă lovitură puternică îl doborî. Pe jumătate conştient, se rostogoli totuşi pe spate şi înălţă braţele şi picioarele pentru a se apăra. Göring stătea deasupra lui cu o bâtă în mână. Avea o faţă de nebun.
Un fulger despică brusc întunericul deplin. Ceva alb şi cu forme neclare sări asupra lui Göring. Cele două trupuri ceva mai deschise la culoare se prăbuşiră încleştate în iarbă lângă Burton şi se rostogoliră de colo-colo. Ţipau ca doi motani şi un alt fulger îi înfăţişă zgâriindu-se unul pe altul.
Burton porni legănându-se pe picioare şi se azvârli asupra lor, dar trupul lui Collop, azvârlit de Göring, îl izbi şi-l dărâmă la pământ. Burton se ridică din nou. Collop sări în picioare şi-l atacă pe Göring. Se auzi un pocnet puternic şi Collop se lăsă moale. Burton încercă să alerge spre Göring. Picioarele refuzau să-i dea ascultare; îl duseră la un oarecare unghi faţă de ţinta atacului său. Apoi o nouă explozie de lumină şi zgomot i-l arătă brusc pe Göring, de parcă ar fi fost surprins într-o fotografie, imortalizat în acţiunea de a coborî bâta spre capul lui.
După ce primi lovitura în braţ, Burton simţi o amorţeală. Acum refuza să-l asculte şi braţul stâng, nu numai picioarele. Cu toate astea, îşi făcu pumn degetele mâinii drepte şi încercă să-l izbească din lateral pe Göring. Primi o nouă lovitură răsunătoare; îşi simţi coastele de parcă s-ar fi desprins şi ar fi fost împinse către plămâni. Rămase fără suflare şi iarăşi se trezi pe iarba udă şi rece.
Alături de el căzu ceva. În ciuda durerii înfiorătoare, întinse mâna spre obiect. Acum avea bâta; Göring o scăpase pe jos. Cutremurându-se de durere la fiecare încercare de a respira, se ridică în genunchi. Unde dispăruse descreieratul? În faţa ochilor dansau două umbre neclare, amestecându-se şi apoi desprinzându-se una de cealaltă. Coliba! Privea cu ochii încrucişaţi. Se întrebă dacă avea un traumatism cerebral, apoi gândul îi fugi din minte, fiindcă îl văzu pe Göring ca prin vis în lumina unui fulger îndepărtat. Doi Göring, de fapt. Unul părea să-l însoţească pe celălalt; cel din stânga avea picioarele pe sol, iar al doilea păşea prin aer.
Amândoi ţineau braţele îndreptate spre cer, de parcă ar fi încercat să şi le spele în ploaie. Iar când amândoi se întoarseră şi porniră spre el, înţelese că asta se străduiau să facă cei doi. Ţipau în germană (într-un singur glas):
— Ia sângele de pe mâinile mele! Of, Doamne, curăţă-le!
Ţinând bâta ridicată, Burton se împletici spre Göring. Voia să-l doboare, însă Göring se întoarse brusc şi se îndepărtă în fugă. Burton îl urmări cât de repede putu, în josul dealului, urcând un altul, apoi de-a lungul câmpiei. Ploaia se opri, tunetele şi fulgerele se potoliră şi, după cinci minute, norii dispărură ca de obicei. Pielea albă a lui Göring licărea în lumina stelelor.
Ţâşni înaintea urmăritorului ca o fantomă, părând decis să ajungă la Fluviu. Burton se ţinu după el, deşi se întrebă de ce o făcea. Îşi recăpătase puterea în picioare, şi nici nu mai vedea dublu. Îl găsi imediat pe Göring. Stătea ghemuit pe mal şi se holba pierdut la imaginea frântă a stelelor reflectate de valuri.
— Acum ţi-ai revenit? întrebă Burton.
Göring tresări. Dădu să se ridice, apoi se răzgândi. Gemând, îşi rezemă capul de genunchii împreunaţi.
— Îmi dădeam seama ce fac, dar nu ştiam de ce, spuse el moale. Karla mi-a spus că dimineaţă se va muta din colibă, fiindcă nu mai putea dormi de urletele pe care le scoteam în visele mele de coşmar. Iar eu m-am purtat straniu. Am implorat-o să rămână, spunându-i că o iubesc şi voi muri dacă mă părăseşte. Ea a afirmat că ţinea sau, mai curând, ţinuse la mine, dar nu mă iubeşte. Deodată, mi-a venit în minte gândul că dacă vroiam s-o păstrez, trebuia s-o ucid. Urlând, a fugit din colibă. Restul ţi-e cunoscut.