— Ceilalţi?! exclamă Burton. Alţii? Dar de ce ne-ai ales?
— Tu ai aura potrivită. La fel şi ceilalţi. Crede-mă, ştiu ce fac; am ales bine.
— Dar mi-ai destăinuit că m-ai trezit înainte de vreme… în capsula de resuscitare, cu un anume scop. Ce-ai realizat cu asta?
— Era singurul lucru care te putea convinge că Resuscitarea nu e o întâmplare supranaturală. Iar asta te-a pus pe urmele Eticilor. Am dreptate? Sigur ca da. Poftim! Îi înmână lui Burton o pastilă. Înghite-o. Vei muri instantaneu şi vei scăpa de Ei, măcar o vreme. Iar celulele din creierul tău vor fi atât de dispersate, încât nu vor reuşi să le descifreze. Grăbeşte-te! Trebuie să plec!
— Dar dacă n-o iau? Ce se întâmplă dacă le îngădui să mă prindă?
— Aura ta spune altceva.
Burton era aproape hotărât să nu înghită pastila. De ce-ar permite acestui individ arogant să-l manevreze ca pe o păpuşă?
Apoi se gândi că n-ar strica să-l ironizeze puţin, pentru a-l pune la punct. După câte se părea, avea de ales între a face jocul acestui necunoscut şi a cădea în ghearele Celorlalţi.
Bărbatul râse şi-l lămuri:
— În acest joc există anumite reguli pe care n-am timp sa ţi le explic. Dar eşti un om inteligent şi pe unele dintre ele le vei descoperi şi singur. Una e că noi suntem Eticii. Putem oferi viaţă, dar n-o putem lua în mod direct. E de neconceput pentru noi şi depăşeşte posibilităţile noastre. Ne vine foarte greu.
Fără alte cuvinte, omul plecă. Burton nu mai ezită. Înghiţi pastila. Urmă o explozie orbitoare şi…
Îşi simţi ochii invadaţi de lumina soarelui care tocmai răsărise. Avu vreme să arunce o privire în jur, văzu potirul personal, mormanul de prosoape îngrijit împăturite — şi pe Hermann Göring.
Imediat după aceea, Burton şi neamţul fură prinşi de nişte negri scunzi de statură, cu capete mari şi picioare curbate. Erau înarmaţi cu suliţe şi securi cu tăişul din cremene. Purtau prosoape, dar drept pelerine prinse în jurul gâtului lor scurt şi gros. Fâşii din piele, neîndoielnic de om, le erau petrecute peste frunţile disproporţionat de mari şi de jur-împrejurul capului pentru a lega părul negru, lung şi aspru. Lui Burton i se păru că sunt mongoloizi. Vorbeau o limbă pe care nu reuşi s-o identifice.
Îi puseră pe cap un potir gol, răsturnat cu susul în jos, şi-i legară mâinile la spate cu o fâşie din piele. Orb şi neajutorat, împuns pe la spate cu vârful suliţelor, trebui să traverseze câmpia. Undeva, în apropiere, se auziră bubuit asurzitor de tobe şi voci de femei intonând o litanie aducând a bocet.
Făcuse doar trei sute de paşi când trebui să se oprească. Tobele încetară să mai bată, iar femeile tăcură. Nu putu auzi nimic în afară de propriul lui sânge zvâcnindu-i cu putere în tâmple. Ce dracu' se petrecea? Asta făcea parte dintr-o ceremonie religioasă care cerea ca victima să fie oarbă? De ce nu? În cadrul multor culturi de pe Pământ existase un obicei care cerea ca omul ucis în mod ritual să nu-i vadă pe cei ce-i vărsau sângele, pe motiv că stafia mortului ar putea să se răzbune pe ucigaşi.
Dar oamenii aceştia trebuie să ştie că nu existau fantome. Sau îi considerau pe resuscitaţi drept fantome care puteau fi trimise înapoi în tărâmul de unde veniseră ucigându-i din nou?
Göring! Şi el fusese translatat aici. La aceeaşi piatră-potir. Prima oară putea fi o simplă coincidenţă, deşi probabilitatea era extrem de redusă. Dar de trei ori la rând? Nu, era vorba de altceva.
La prima lovitură, potirul se ciocni de capul lui Burton, făcându-l să devină semiconştient, să simtă o uriaşă vibraţie în tot trupul, să vadă stele în faţa ochilor şi să se prăbuşească în genunchi. Nici nu mai simţi a doua izbitură, astfel că se trezi din nou în alt loc…
Iar Hermann Göring se afla alături de el.
— Noi doi sigur suntem suflete gemene, observă Göring. Ca şi cum Cei răspunzători de situaţia asta ne-ar fi pus pe amândoi la acelaşi jug.
— Boul şi măgarul la arat, spuse Burton, lăsându-l pe neamţ să aleagă rolul care-i convenea.
Apoi amândoi se străduiră să se prezinte oamenilor între care nimeriseră. După cum aflară mai târziu, aceştia erau sumerieni din epoca veche sau clasică; adică trăiseră în Mesopotamia între 2500 şi 2300 î.e.n. Bărbaţii se rădeau în cap (performanţă greu de realizat cu brice din cremene), iar femeile umblau goale până la brâu. Majoritatea erau scunzi la trup, cu ochi bulbucaţi şi aveau chipuri urâte (după părerea lui Burton).
Dar dacă standardul de frumuseţe nu era prea ridicat, samoanii precolumbieni, care alcătuiau treizeci la sută din populaţia locală, arătau mai mult decât atrăgători, lucru lesne de înţeles, întrucât aceştia constituiau un sfert din umanitate. Burton nu deţinea date statistice, desigur, însă călătoriile îl convinseseră că oamenii secolului douăzeci fuseseră dispersaţi în mod deliberai de-a lungul Fluviului într-o proporţie chiar mai mare decât era de aşteptat. Aceasta era o faţetă a modului ele organizare a Lumii Fluviului pe care n-o înţelegea. Ce vroiau Eticii să obţină printr-o asemenea distribuţie?
Îl frământau prea multe întrebări. Avea nevoie de timp pentru a chibzui, şi nu-şi putea găsi răgazul dacă-şi epuiza forţele călătorind mereu cu Expresul Sinucigaş. Zona aceasta, diferită de altele pe care avea să le viziteze, era liniştită şi paşnică, oferindu-i prilejul de a analiza situaţia. Prin ur-mare, dorea să mai rămână o vreme aici.
Nu trebuia să uite de Hermann Göring. Burton avea intenţia de a studia această formă de călătorie a pelerinului.[17] Una dintre numeroasele întrebări la care nu căpătase răspuns din partea Misteriosului Necunoscut (Burton avea tendinţa de a folosi majuscule în unele cazuri) se referea la folosirea gumei de visat. Ce legătură avea aceasta cu restul planului? Făcea parte din Marele Experiment?
Din nefericire, Göring nu rezistă prea mult. Începu să strige încă din prima noapte. Se năpusti din colibă şi goni spre Fluviu, oprindu-se când şi când să-şi vânture pumnii spre cer sau să lupte cu fiinţe nevăzute cu care se încleşta, rostogolindu-se în iarbă. Burton îl urmări până în apropierea Fluviului. Ajuns aici, Göring se pregăti să se azvârle în apă, pesemne pentru a se îneca. Îngheţă însă o clipă, începu sa tremure şi apoi se răsturnă, rigid ca o statuie. Avea ochii deschişi, dar nu vedea nimic din ce se petrecea în jur. Privirea îi era îndreptată spre pustiul sau preaplinul sufletesc. Nimeni n-ar fi fost în stare să spună la ce orori asista, întrucât era incapabil să scoată o vorbă.
Buzele i se zbătură fără să scoată un sunet, iar această stare dură circa zece zile, cât mai trăi. Eforturile lui Burton de a-l hrăni se dovediră inutile. Göring îşi ţinea fălcile încleştate. Se topi sub ochii lui Burton, carnea se strânse, pielea îi căzu, iar oasele îi ieşiră în evidenţă ca la un schelet. Într-o dimineaţă îl cuprinseră convulsiile, apoi se ridică în fund şi răcni. O clipă mai târziu îşi dădu duhul.
Curios, Burton îi făcu autopsia cu cuţitele din cremene şi cu ferăstraiele din obsidian pe care le avea la îndemână. Vezica urinară a lui Göring se umflase şi plesnise, făcând ca urina să-i pătrundă în sânge şi în corp.
Înainte de a-l îngropa, Burton se apucă să-i scoată dinţii, care erau obiecte de schimb, întrucât puteau fi înşiraţi pe un fir din intestine de peşte sau pe un tendon, devenind mult dorite coliere. Nici scalpul lui Göring nu era de neglijat. Sumerienii deprinseseră obiceiul de a le lua scalpul duşmanilor învinşi, membri ai tribului shawnee de peste Fluviu. Ca un amănunt de civilizaţie, coseau scalpurile laolaltă pentru a confecţiona cape, fuste şi chiar perdele. Scalpul nu valora cât dinţii la schimb, însă tot putea obţine ceva pe el.
În timp ce săpa mormântul în preajma unui bolovan mare de la poalele muntelui, Burton se simţi străfulgerat de o amintire. Se oprise să ia o gură de apă şi, din întâmplare, aruncase o privire la Göring. Ţeasta dezgolită complet şi trăsăturile în sfârşit liniştite, de parcă ar fi dormit, deschiseră o uşiţă în mintea lui.
Mai văzuse această faţă când se trezise în sala uriaşă şi plutea într-un şir de trupuri. Aparţinea unui trup din rândul alăturat. Göring, asemenea tuturor celor care dormeau, avea capul ras. Burton îl observase în treacăt, în scurtul răstimp ce-l avusese la dispoziţie până fusese descoperit de supraveghetori. Mai târziu, după Resuscitarea în masă, când îl întâlnise pe Göring, nu descoperise similitudinea dintre omul adormit şi cel care atunci avea părul blond şi lung.
Acum ştia cu certitudine că acest bărbat ocupase un loc apropiat de el însuşi.
Era posibil ca două aparate de resuscitare, aflate atât de aproape unul de altul să se fi blocat în fază? Dacă aşa stăteau lucrurile, ori de câte ori mureau aproximativ în acelaşi timp, erau resuscitaţi în apropierea aceleiaşi pietre-potir. Gluma lui Göring, care spusese că sunt suflete gemene, nu era prea departe de adevăr.
Burton continuă să sape şi, în acelaşi timp, înjură fiindcă îl frământau atât de multe întrebări şi nu găsea răspuns decât la unele. Dacă va mai avea norocul să dea peste vreun Etic, va smulge lămuriri de la acesta, folosind orice metode, fără să-i pară rău.
În următoarele trei luni, Burton făcu eforturi să se adapteze la ciudăţeniile societăţii în mijlocul căreia trăia. Descoperi că-l fascina noua limbă născută din contopirea sumerienilor cu samoanii. Întrucât primii erau mai numeroşi, limba lor predomina. Dar aici, ca şi în alte părţi, limba dominantă avu parte de o victorie à la Pirrus. Rezultatul fuziunii era o corcitură de vorbire cu flexiuni mult reduse şi cu o sintaxă simplificată. Genul gramatical căzu în desuetudine, cuvintele deveniră sincopate; timpul gramatical şi aspectul verbului încremeniră într-un prezent etern, care era folosit şi pentru exprimarea acţiunilor viitoare. Doar adverbele de timp mai indicau trecutul. Subtilităţile fură înlocuite de expresii pe care le puteau înţelege atât sumerienii cât şi samoanii, chiar dacă la început păruseră stângace şi naive. Iar multe cuvinte din samoană, cu o fonologie oarecum schimbată, alungară o bună parte dintre cuvintele sumeriene.
Naşterea limbilor corcite se petrecea pretutindeni de-a lungul Fluviului. Dacă aveau intenţia de a înregistra toate limbile vorbite pe Pământ, Eticii erau nevoiţi să se grăbească, se gândi Burton. Limbile vechi se stingeau, transformându-se. Din câte ştia el, Ei încheiaseră deja proiectul. Înregistratoarele lor, atât de necesare pentru realizarea translaţiei fizice, puteau nota şi modul de vorbire.
Între timp, mai ales seara, când găsea prilejul de a rămâne singur, fuma din ţigaretele oferite cu atâta generozitate de potir şi încerca să analizeze situaţia. În cine să aibă încredere: în Etici sau în Misteriosul Necunoscut, Renegatul? Sau minţeau şi unii şi alţii?
De ce Necunoscutul Misterios avea nevoie de el pentru a da peste cap întreaga Lor maşinărie cosmică? Ce putea face Burton, o biată fiinţă umană, prinsă ca în capcană în această vale, atât de mărginită datorită ignoranţei sale, pentru a-l ajuta pe Iuda?
Un lucru era sigur: dacă necunoscutul n-ar fi avut nevoie de el, nu l-ar fi interesat soarta lui. Vroia să-l conducă pe Burton în Turnul de la polul nord.
De ce?
Lui Burton îi trebuiră săptămâni întregi până să găsească singurul motiv posibil.
Necunoscutul spusese că, asemeni celorlalţi Etici, n-ar putea lua viaţa unui om în mod direct. În schimb, nu avea scrupule când era vorba să realizeze asta pe căi ocolite, iar dovadă stătea faptul că-i dăduse otravă lui Burton. Prin urmare, dacă vroia să-l vadă intrat în Turn, însemna că voia ca Burton să ucidă în numele lui. Deschizând uşa asasinului plătit, Necunoscutul va asmuţi tigrul împotriva propriilor lui semeni.
Un asasin doreşte să fie bine plătit. Ce-i oferea Necunoscutul drept recompensă?
Trase fum adânc în piept, îl dădu afară, iar apoi luă o duşcă de whisky. Foarte bine. Necunoscutul va încerca să-l folosească. Dar să se ferească. Şi Burton se va sluji de el.
După trei luni, Burton socoti că stătuse destul în cumpănă. Sosise momentul să plece.
Ideea îi veni pe când înota şi, dând ascultare îndemnului interior, porni către mijlocul Fluviului. Dând din braţe cât de tare putea, se sili să plonjeze cât mai adânc înainte ca instinctul de conservare, imposibil de ignorat, să-l împingă spre suprafaţă pentru a lua o gură de aer. Reuşi să-şi împlinească gândul. Peştii, care asigurau curăţenia Fluviului adânc de trei sute de metri, îi vor mânca trupul, iar oasele lui se vor duce la fundul apei. Cu atât mai bine. Nu voia ca trupul lui să cadă în mâinile Eticilor. Dacă era adevărat ce spusese Necunoscutul şi Ei ajungeau la el înainte ca celulele creierului să se deterioreze, pesemne că puteau extrage fir cu fir tot ce văzuse sau ce discutase.
Era convins că până acum Eticii nu reuşiseră să-i descifreze mintea. În următorii şapte ani scăpă fără a fi descoperit. Renegatul nu dădu vreun semn că ar fi ştiut unde se află. Burton bănuia că nimeni n-ar fi fost în stare să spună asta; nici el însuşi nu avea habar în care parte a Planetei Fluviului ajunsese, ori la ce distanţă se găsea de Turn. Cu toate astea, umbla, mergea, naviga, fiind permanent în mişcare. Iar într-o zi află că stabilise un record încă neatins. Pentru el, moartea devenise a doua natură.
Dacă nu pierduse şirul, făcuse şapte sute şaptezeci şi şapte de călătorii cu Expresul Sinucigaş.
Uneori Burton se socotea un soi de greiere planetar, azvârlindu-se prin propria-i voinţă în bezna morţii, recăzând pe sol, ronţăind un crâmpei de verdeaţă, rămânând cu un ochi treaz pentru a descoperi cu o clipă mai devreme umbra care-ar fi trădat picajul ameninţător al păsării răpitoare. Pe această pajişte uriaşă, populată de oameni, gustase din tot câte puţin, se bucurase vreme de o secundă, iar apoi îşi continuase drumul. Alteori se compara cu un năvod care scotea la întâmplare specimene din imensa mare de umanitate. Prinsese câţiva peşti mari şi nenumăraţi chitici, deşi putea învăţa destule, dacă nu chiar mai multe lucruri de la cei mici decât de la cei mari. Nu-i plăcea în mod deosebit metafora cu năvodul, fiindcă îi aducea aminte că pentru el se pregătise un năvod mult mai încăpător. Indiferent de metaforele sau comparaţiile la care apela pentru a-şi descrie existenţa, rămânea un om umblat, pentru a folosi o expresie uzuală în secolul douăzeci. Cu atât mai mult cu cât în câteva rânduri avu prilejul să audă legenda lui Burton Ţiganul sau, într-o zonă în care se vorbea engleza, Richard Călătorul şi, altundeva, Resuscitatul Săltăreţ. Aceste istorii îl îngrijorară într-o oarecare măsură, temându-se că, descoperind metoda de evadare folosită, Eticii ar lua măsuri pentru a-l prinde. Ori ar putea bănui scopul urmărit de Burton şi ar institui pază la izvoarele Fluviului.