Era ca un şarpe cu două capete, cu izvorul la polul nord, iar vărsarea la polul sud. Un fel de Şarpe Midgard, cu coada la polul nord, trupul încolăcit în jurul planetei ţinându-şi coada în gură[18]. Fluviul îşi avea originea în marea polară de nord, şerpuia către polul sud, apoi curgea în zigzag pe faţa celeilalte emisfere, când înainte, când înapoi, chiar urcând spre nord, până când se vărsa în ipotetica mare polară.
Marele curs de apă nu era chiar ipotetic. Dacă relatarea titantropului, fiinţa primitivă care susţinea că văzuse Turnul Ceţurilor, era adevărată, atunci Turnul se înălţa din marea învăluită în ceaţă densă.
Burton auzise povestea doar din surse care nu erau cu totul demne de crezare. Îi văzuse însă pe titantropi în apropierea izvoarelor Fluviului când făcuse primul „salt” şi i se părea normal că unul dintre ei chiar traversase munţii şi ajunsese destul de aproape de marea polară pentru a o vedea. Dacă ajunsese cineva până acolo, însemna că istoria se putea repeta. Dar cum putea Fluviul să curgă invers? Viteza de deplasare a apei rămânea constantă chiar în locurile în care ar fi trebuit să scadă sau să se opună înaintării. În felul acesta deduse existenţa unor câmpuri gravitaţionale locale care sileau apele Fluviului să-şi continue deplasarea până când ele reveneau într-o zonă unde gravitaţia naturală avea să-şi reintre în drepturi. Undeva, pesemne sub albia Fluviului, existau dispozitive care făceau posibil acest lucru. Câmpurile lor erau foarte reduse, desigur, întrucât atracţia gravitaţională nu era resimţită în nici un fel de fiinţele umane care locuiau în aceste zone.
Rămâneau prea multe probleme nelămurite. Trebuia să-şi continue peregrinarea până afla locul sau fiinţele care ar fi fost în stare să-i răspundă la întrebări.
Iar după şapte ani de la prima sa moarte, ajunse în zona atât de mult căutată.
Ajunsese la cea de-al şapte sute şaptezeci şi şaptelea „salt”. Era încredinţat că numărul şapte îi poate aduce noroc. În ciuda ironiilor îndurate din partea prietenilor săi din secolul douăzeci, încă lua în serios fără o clipă de ezitare majoritatea superstiţiilor în care crezuse pe Pământ. Le lua adesea în râs pe ale altora, dar ştia că anumite numere îi erau benefice, că argintul aşezat pe pleoape îi poate reda forţa şi vigoarea când era obosit şi-i ascuţea intuiţia, acea percepţie care îl avertiza cu mult înainte asupra pericolelor ce-l pândeau. Adevărat, se părea că pe lumea aceasta, săracă în substanţe minerale, nu se găsea argint, dar dacă ar fi fost, l-ar fi folosit spre binele lui.
În acea primă zi rămase pe malul Fluviului. Nu se prea sinchisi de cei care încercară să intre în vorbă cu el, mulţumindu-se să le zâmbească în treacăt. Spre deosebire de oamenii din alte zone în care nimerise, cei de aici nu se arătau ostili. Soarele călători de-a lungul înălţimilor răsăritene, părând că abia reuşeşte să treacă de vârfurile lor. Mingea de foc traversă valea încet, la o înălţime mai mică decât avusese prilejul să constate până atunci, cu excepţia zonei în care dăduse peste titantropii cu nasuri groteşti. O vreme, soarele inundă valea cu lumină şi căldură, apoi îşi începu rotirea pe deasupra munţilor dinspre apus. Valea se umplu de umbre şi simţi cum aerul devine mai rece decât în alte părţi vizitate, exceptând, desigur, experienţa trăită după primul salt. Soarele continuă să urce până ajunse din nou în punctul în care Burton îl văzuse prima oară când desichisese ochii.
Epuizat de veghea care durase douăzeci şi patru de ore, dar fericit, porni să-şi caute o locuinţă. Acum ştia că se află în zona arctică, dar nu într-un loc din apropierea izvoarelor. De astă dată se găsea la cealaltă extremitate a Fluviului, la gura de vărsare.
Când se întoarse, auzi o voce familiară pe care însă nu reuşi s-o identifice imediat. (Auzise nenumărate în şapte ani.)
— John Collop!
— Abdul ibn Harun! şi mai zic unii că nu există minuni! Ce-ai mai făcut de când te-am văzut ultima oară?
— Am murit în aceeaşi zi cu tine, îl lămuri Burton. Şi de-atunci încoace, de multe ori. Pe lumea asta sunt mulţi oameni răi.
— Mi se pare firesc. Tot aşa era şi pe Pământ. Cu toate acestea, îndrăznesc a spune că numărul lor s-a redus, întrucât Biserica a reuşit să facă multe fapte bune, slavă Domnului. În deosebi în zona asta. Dar vino cu mine, prietene. Aş vrea să te prezint femeii cu care împart coliba. O fiinţă minunată, atrăgătoare şi, mai ales, credincioasă, într-o lume care nu pune marc preţ pe fidelitatea conjugală şi, pentru a spune lucrurilor pe nume, nici pe alte virtuţi. E născută în secolul douăzeci şi a predat engleza mai toată viaţa. Serios, uneori am impresia ca nu mă iubeşte pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce-o pot învăţ.. privind modul de exprimare al timpului meu.
Pufni într-un hohot de râs curios şi puţin agitat, iar Burton îşi dădu seama că glumea.
Traversară câmpia, îndreptându-se către poalele dealurilor unde, în faţa fiecărei colibe, ardea câte un foc făcut pe o pini formă din piatră de mici dimensiuni. Majoritatea bărbaţilor şi femeilor purtau prosoape înfăşurate, care închipuiau haine mai groase pentru a-i apăra de frigul serii.
— Un loc sumbru şi friguros, constată Burton. Cum de vă place să trăiţi aici?
— Mai toţi aceşti oameni sunt finlandezi ori suedezi. Sunt învăţaţi să vadă soarele la miezul nopţii. S-ar cuveni, totuşi, să fii fericit că te afli aici. Îmi amintesc de curiozitatea nedomolită pe care o manifestai faţă de regiunile polare, fără a mai vorbi de speculaţiile pe care le făceai pe acest subiect. Am întâlnit şi pe alţii care au plecat în aval pentru a descoperi Ultima Thule[19] sau, dacă-mi vei ierta îndrăzneala de a mă exprima astfel, bănuţii sclipitori ca aurul de la capătul curcubeului. Unii dintre ei au rămas pe acolo, alţii s-au întors, îngroziţi de obstacolele de netrecut.
— Care sunt acestea? se interesă Burton, apucându-l pe Collop de braţ.
— Prietene, mă doare. Punctul unu: pietrele-potir dispar, prin urmare, nimeni nu-şi poate umple potirul cu mâncare. Doi: câmpia se termină brusc, iar Fluviul îşi urmează cursul printre munţi, traversând un abis de umbre îngheţate. Trei: nu cunosc ce se află dincolo, fiindcă nu s-a întors nimeni să-mi povestească. Mă tem însă că au avut soarta tuturor acelora care comit păcatul trufiei.
— Cât de departe e locul acesta, din care nu mai există putinţă de întoarcere?
— După câte meandre are Fluviul, probabil douăzeci şi cinci de mii de mile. Navigând cu răbdare, ai putea ajunge acolo într-un an sau mai mult. Doar Tatăl Atotputernic ştie cât trebuie să mergi pentru a vedea chiar capătul Fluviului. Teamă mi-e însă că vei pieri de foame înainte de asta, fiindcă înainte de a lăsa în urmă ultima piatră-potir va trebui să-ţi faci provizii.
— Nu pot afla asta decât într-un singur mod, spuse Burton.
— Deci, nimic nu te poate opri, Richard Burton? întrebă Collop. Nu renunţi la goana deşartă după lucruri materiale, când ar trebui, de fapt, să porneşti în căutarea celor metafizice?
Burton îl apucă din nou de braţ.
— Ai zis Burton?
— Da, aşa am zis. Prietenul tău, Göring, mi-a spus cu puţin timp în urmă care ţi-e adevăratul nume. Mi-a mai povestit şi alte lucruri despre tine.
— Göring e aici?
Collop încuviinţă din cap şi continuă:
— Se află aici de aproape doi ani. Locuieşte la vreo milă depărtare. Îl putem întâlni mâine. Vei fi încântat să vezi cât de mult s-a schimbat, sunt convins. A învins starea de decădere în care ajunsese din cauza gumei de visat şi s-a automodelat, devenind un om mai bun, cu totul altfel. De fapt, e capul Bisericii Celei de-A Doua Şanse din această zonă. Prietene, în vreme ce tu ai pornit în căutarea unui potir fără de valoare, el a descoperit Sfântul Potir în sine. Aproape distrus de nebunie, era cât pe ce să urmeze căile pierzaniei pe care umblase şi în viaţa terestra. Dar prin mila lui Dumnezeu şi prin dorinţa lui fierbinte de a arăta că merită să i se dea o nouă şansă, el… ei bine, te vei convinge cu ochii tăi mâine. Şi mă rog Cerului să-i urmezi exemplul, spre binele tău.
Collop era greu de oprit. Göring murise cam de tot atâtea ori ca şi Burton, alegând de obicei sinuciderea. Neputând să mai suporte coşmarurile şi ura faţă de sine, îşi câştigase destul de des câte un răgaz scurt şi inutil. Dar după ce ajunsese în această zonă, cerând ajutorul lui Collop, omul pe care îl ucisese cândva, câştigase.
— Sunt uimit, recunoscu Burton. Şi mă bucur pentru el. Eu am însă alte scopuri. Aş vrea să-mi promiţi că nu vei dezvălui şi faţă de alţii adevărata mea identitate. Permite-mi să rămân Abdul ibn Harun…
Collop spuse că va păstra tăcere asupra acestui aspect, deşi se arătă dezamăgit că Burton nu-l va putea vedea pe Göring, pentru a judeca şi singur ce erau în stare să realizeze iubirea şi credinţa chiar în cazul unor oameni aparent fără speranţă de mântuire. Îl duse pe Burton la coliba lui şi-l prezentă soţiei, o femeie scundă, delicată şi brunetă. Ea se arătă foarte politicoasa şi prietenoasă şi insistă să-i însoţească în vizita pe care urmau s-o facă şefului local, valkotukkainen. (Acest cuvânt făcea parte din jargonul regional şi însemna băiat cu păr alb sau mare mahăr.)
Ville Ahonen era un bărbat uriaş şi tăcut şi îl asculta cu răbdare pe Burton, care îi dezvălui doar jumătate din planul sau, spunând că dorea să construiască o ambarcaţiune, astfel încât să poată călători până la capătul Fluviului. Nu aminti de intenţia sa de a merge mai departe. Dar Ahonen îi cunoscuse şi pe alţii la fel de ambiţioşi.
Îi zâmbi atotştiutor şi-i răspunse că poate să-şi construiască o ambarcaţiune. Cu toate acestea, oamenii de aici erau conservatori. Nu doreau să-şi pustiască ţinutul de copaci. Trebuia să lase stejarii şi pinii neatinşi, dar putea folosi bambus. Chiar şi acest material trebuia plătit cu ţigarete şi băutură, pentru strângerea cărora îi trebuia câtva timp.
Burton îi mulţumi şi plecă. Apoi se culcă într-o colibă din apropierea celei a lui Collop, dar nu reuşi să adoarmă.
Cu puţină vreme înainte de începerea inevitabilei ploi, hotărî să plece. Voia să meargă până la poalele muntelui, să-şi caute un loc adăpostit până când ploaia va înceta, iar norii se vor risipi, iar soarele etern, dar lipsit de putere, va răsări din nou. Acum, când se afla atât de aproape de ţinta sa, nu voia să fie surprins de Ei. Era foarte posibil ca Eticii să-şi fi concentrat agenţii aici. Până şi Collop putea fi unul dintre aceştia.
Nici nu apucă să parcurgă jumătate de milă că ploaia izbucni violent, iar un fulger lovi foarte aproape de el. În lumina orbitoare de o clipă văzu o licărire apărând în faţa lui, la vreo şase metri deasupra capului.
Se răsuci pe călcâie şi alergă spre un pâlc de copaci, sperând că Ei nu-l zăriseră şi se putea ascunde acolo. Dacă era aşa, mai apoi putea urca pe munte. Iar după ce-i vor adormi pe toţi locuitorii zonei, Ei vor descoperi că Burton dispăruse din nou…
— Burton, mult a mai trebuit să alergăm după tine, spuse un bărbat în engleză.
Deschise ochii. Trecerea spre acest loc fusese atât de neaşteptată, încât era ameţit. Dar numai pentru o clipă. Stătea pe un scaun dintr-un material foarte uşor şi confortabil. Camera avea o formă perfect sferică; pereţii semitransparenţi erau de un verde foarte deschis. Văzu şi alte camere identice în faţă, spate, deasupra şi, când se aplecă, constată că şi dedesubt. Rămase buimăcit, întrucât încăperile nu se uneau cu sfera în care se afla, ci se intersectau cu ea. Unele secţiuni ale celorlalte încăperi pătrundeau în aceasta, dar curând deveniră incolore şi de o asemenea transparenţă încât abia le putea percepe.
Pe peretele de la capătul opus al încăperii se găsea o suprafaţă ovală de culoare verde-închis. Se curba, urmând linia peretelui. În acel oval se vedea o pădure destul de neclară. Un cerb fantomatic traversa imaginea. Dinspre ea venea o aromă de pin şi sânger.
În faţa lui, aşezaţi pe scaune asemănătoare cu al lui, stăteau douăsprezece persoane. Toate atrăgătoare. Şase erau bărbaţi, iar restul, femei. Cu două excepţii, toţi aveau părul castaniu închis şi erau bronzaţi. Trei dintre ei aveau pleoape mongoloide, jar părul unui bărbat era atât de creţ, încât nici nu putea fi pieptănat.
Una dintre femei avea părul blond lung şi ondulat, legat într-o coadă. Un bărbat avea părul roşu precum blana vulpii. Era atrăgător, cu trăsături neregulate, nasul mare şi acvilin şi cu ochi verzi închis.
Toţi purtau bluze argintii sau purpurii, cu mâneci largi şi gulere înalte şi ondulate, centuri subţiri şi luminescente, kilturi şi sandale. Atât bărbaţii cât şi femeile aveau unghiile de la mâini şi de la picioare date cu ojă, feţele machiate cu ruj, cercei în urechi şi ochii rimelaţi.
Deasupra capului fiecăruia, aproape atingându-le creştetul, se rotea câte un glob multicolor cu diametrul de circa treizeci de centimetri. Acesta se răsucea, sclipea şi-şi schimba culoarea, trecând prin toate nuanţele spectrului solar. Din vreme în vreme, globurile azvârleau braţe lungi şi hexagonale de culoare verde, albastră, neagră sau alb strălucitor. Apoi braţele se prăbuşeau, fiind urmate de alte hexagoane.
Burton aruncă o privire în jos. Purta doar un prosop negru, prins în talie.
— Te scutesc de a pune o întrebare, spunându-ţi că nu-ţi vom da nici o informaţie privind locul în care ne găsim.
Aceste vorbe fuseseră rostite de bărbatul cu păr roşu. Zâmbi către Burton, arătându-şi dinţii inuman de albi.
— Foarte bine, spuse Burton. Atunci la ce întrebări voi căpăta răspuns? Spre exemplu, cum de m-aţi găsit?