Burton îi luă mâna şi, înclinându-se, i-o sărută. Se simţi caraghios, însă gestul îi întărea sentimentul că a rămas întreg la minte. Dacă eticheta înaltei societăţi putea fi păstrată şi în aceste condiţii, pesemne că era posibilă şi comportarea firească.
— Răposatul Căpitan Sir Richard Francis Burton, la dispoziţia dumneavoastră, spuse el, surâzând cu ironie când rosti cuvântul „răposat”. Probabil că aţi auzit de mine, nu?
Ea îşi smulse mâna, apoi i-o întinse din nou.
— Da, am auzit de dumneata, Sir Richard.
— Nu se poate! exclamă cineva.
Burton aruncă o privire spre Frigate, căci el vorbise cu glas atât de scăzut.
— Mă rog, de ce nu?
— Richard Burton?! repetă el. Da. Chiar mă întrebam, dar fără păr…
— Daa? întrebă Burton, imitându-i exprimarea tărăgănată.
— Daa! Exact aşa cum scria în carte!
— La ce te referi?
Frigate respiră adânc şi spuse:
— Acum n-are nici o importanţă, domnule Burton. O să-ţi explic altă dată. Reţine doar că sunt foarte uimit. Adică nu în toate minţile. Sper că înţelegi, desigur.
O fixă cu privirea pe doamna Hargreaves, clătină din cap şi întrebă:
— Vă numiţi cumva Alice?
— A, sigur! răspunse ea cu un zâmbet care-o făcu să pară cu adevărat frumoasă, chiar dacă nu avea păr. Cum de v-aţi dat seama? Ne-am mai întâlnit cumva? Eu sunt convinsă că nu.
— Alice Pleasance Liddell Hargreaves?!
— Exact!
— Simt nevoia să mă retrag, spuse americanul.
Se duse sub un copac şi se aşeză, rezemându-se cu spatele de un trunchi. Avea o privire uşor pierdută în ochii sticloşi.
— Efectele şocului, îi lămuri Burton.
O vreme, trebuia să se aştepte şi din partea celorlalţi la comportamente aberante şi la exprimări ciudate. De asemenea, nici măcar în ceea ce-l privea nu era imposibilă o purtare anormală. Important era să găsească un adăpost şi mâncare şi să facă planuri pentru a se apăra în cazul că ar fi fost atacaţi.
Se adresă către ceilalţi în slovenă şi în italiană şi apoi făcu prezentările. Nimeni nu protestă când sugeră să fie urmat până pe malul fluviului.
— Sunt convins că tuturor ne e sete, spuse el. Şi ar trebui să cercetăm mai îndeaproape ciuperca de piatră.
Porniră spre câmpie. Oamenii stăteau pe iarbă sau umblau fără rost. Trecură pe lângă o pereche îmbujorată care se certa cu voce tare. După toate aparenţele, fuseseră soţ şi soţie şi acum găsiseră prilejul de a-şi continua certurile de-o viaţă. Deodată, bărbatul se ridică şi plecă. Soţia se uită lung, nevenindu-i să creadă, apoi porni în fugă după el. El o îmbrânci atât de brutal, încât ea se rostogoli în iarbă. Se pierdu repede în mulţime, însă femeia rătăci de colo-colo, strigându-l pe nume şi ameninţând că-i va face un scandal monstru dacă nu ieşea imediat de unde se ascunsese.
Burton se gândi în treacăt la propria lui soţie, Isabel. N-o văzuse în mulţimea aceea, dar asta nu însemna că nu s-ar fi putut afla acolo. Dacă ar fi, gândi el, ar porni deja în căutarea lui. Nu şi-ar afla liniştea până nu l-ar găsi.
Îşi croi drum printre oameni, îndreptându-se spre malul fluviului şi, ajungând acolo, se lăsă în genunchi, îşi făcu palmele căuş şi bău. Apa era rece, limpede şi înviorătoare. Stomacul lui reacţiona de parcă ar fi fost gol. După ce-şi potoli setea, i se făcu foame.
— Apele Fluviului Vieţii, zise Burton. Styx? Sau Lethe? Nu, în nici un caz Lethe. Ţin minte perfect existenţa mea pe Pământ.
— Eu aş vrea să uit totul, spuse Frigate.
Alice Hargreaves îngenunchease pe mal şi scotea apă cu o mână, folosind-o pe cealaltă să se sprijine. Avea o ţinută atrăgătoare, socoti Burton. Se întrebă dacă avea să fie blondă în cazul în care îi va creşte părul. Pesemne că dintr-un motiv ştiut doar de unii, cei care-i aduseseră acolo vroiau ca ei să rămână veşnic lipsiţi de podoaba capilară.
Se căţărară pe cea mai apropiată structură în formă de ciupercă. Granitul cenuşiu şi dur era împestriţat cu vinişoare de un roşu intens. Pe suprafaţa netedă se aflau şapte sute de denivelări care alcătuiau cincizeci de cercuri concentrice. Adâncitura din centru adăpostea un cilindru metalic. Un bărbat cu pielea tuciurie şi bărbia teşită studia cilindrul. Simţindu-i pe ceilalţi apropiindu-se, ridică ochii şi le zâmbi.
— Nu vrea să se deschidă, spuse el în germană. Poate că se va întâmpla şi asta mai târziu. Sigur se află aici drept exemplu pentru modul în care trebuie să procedăm cu cilindrii noştri.
Se prezentă drept Lev Ruach şi, după ce Burton, Frigate şi Hargreaves îşi spuseră numele, începu să vorbească într-o engleză cu accent străin.
— Eu am fost ateu, vorbi el mai mult pentru sine. Acum nu ştiu ce să mai spun. Vă daţi seama, locul ăsta îl poate uimi pe unul ca mine, dar şi pe credincioşii fanatici care-şi imaginau viaţa de apoi cu totul altfel decât li se înfăţişează ea acum. Ei bine, să spunem că m-am înşelat. N-ar fi prima oară. Chicoti şi i se adresă lui Monat: Te-am recunoscut imediat. Ai avut mare noroc să fii resuscitat în mijlocul unui grup compus din oameni care au trăit în secolul nouăsprezece, altfel ai fi fost linşat pe dată.
— Ce vrea să însemne asta? întrebă Burton.
— El a distrus Pământul, îl lămuri Frigate. Cel puţin, aşa cred eu.
— Scanner-ul fusese programat să ucidă doar fiinţele umane, spuse Monat cu voce plângăreaţă. Şi n-ar fi exterminat întreaga omenire. S-ar fi oprit după pieirea unui număr predeterminat de indivizi — din nefericire, destul de mare. Credeţi-mă prieteni, n-am vrut să merg atât de departe. Nu vă puteţi închipui prin ce chinuri am trecut când a trebuit să apăs pe buton. Dar trebuia să-mi protejez semenii. Voi m-aţi silit.
— Totul a început când Monat vorbea în cadrul unei emisiuni în direct, le explică Frigate. A făcut o afirmaţie nefericită, declarând că savanţii din rasa lui deţineau cunoştinţele şi priceperea necesare pentru a stopa fenomenul îmbătrânirii. Teoretic vorbind, folosindu-se tehnicile de pe Tau Ceti, omul putea trăi veşnic. Dar cunoştinţele respective nu erau utilizate pe planeta lui Monat; asemenea practici erau interzise. Reporterul l-a întrebat dacă ele puteau fi aplicate pe pământeni. Monat a răspuns că nu vedea motive care să-l împiedice. Numai că reîntinerirea era refuzată semenilor săi dintr-un motiv foarte bine întemeiat, iar acesta se aplica şi fiinţelor umane. În clipa aceea, reprezentantul oficial al cenzurii şi-a dat seama de consecinţe şi a întrerupt sonorul. Era însă prea târziu…
— La o vreme după aceea, interveni Lev Ruach, guvernul american a declarat că Monat înţelesese greşit întrebarea, iar cunoştinţele lui incomplete de engleză l-au determinat să afirme lucruri eronate. Dar nu se mai putea repara nimic. Oamenii din America şi din întreaga lume au cerut ca Monat să dezvăluie secretul tinereţii eterne.
— Pe care nu-l deţineam, susţinu Monat. Nici un membru al expediţiei nu avea asemenea cunoştinţe. De fapt, foarte puţini dintre semenii mei ştiau secretul. Nu slujea la nimic să le spunem oamenilor acest adevăr, dar ei şi-au închipuit că-i mint. S-a produs o revoltă, mulţimea a atacat gărzile din jurul navei, pătrunzând la bord. Mi-am văzu prietenii sfârtecaţi în încercarea de a potoli gloata cu argumente raţionale. Auzi, raţionale! Iar eu nu am acţionat din răzbunare, ci din cu totul alte motive. Ştiam că, indiferent dacă am fi fost omorâţi sau nu, guvernul SUA avea să restabilească ordinea şi ar fi pus stăpânire pe navă. La scurt timp după aceea, savanţii pământeni ar fi fost capabili să o copieze. Apoi, în mod inevitabil, pământenii ar fi organizat o expediţie împotriva lumii noastre. De aceea, pentru a fi sigur că Pământul va fi dat înapoi cu multe secole, poate chiar cu mii de ani, şi ştiind că trebuia să fac acel lucru îngrozitor pentru a-mi salva planeta, am transmis un semnal către scanner-ul aflat pe orbită. Acest lucru n-ar fi fost necesar dacă aş fi reuşit să ajung la butonul de autodistrugere a navei. Dar n-am fost în stare, Nu aveam acces la puntea de comandă. Prin urmare, am apăsat butonul de activare a scanner-ului. La scurt timp după aceea, mulţimea a spart uşa cabinei în care mă refugiasem. Din momentul acela nu-mi amintesc ce s-a mai întâmplat.
— Eu mă găseam într-un spital din Samoa de Vest, aşteptând să mor de cancer şi întrebându-mă dacă voi fi îngropat alături de Robert Louis Stevenson. Slabe şanse, gândeam eu, deşi tradusesem Iliada şi Odiseea în limba băştinaşilor. Şi atunci am auzit vestea. Pretutindeni în lume, oamenii începuseră să moară. Caracterul programat al dezastrului sărea în ochi. Satelitul din Tau Ceti emitea ceva care făcea fiinţele omeneşti să piară din picioare. Ultimele ştiri pe care le-am auzit se refereau la SUA, Anglia, Rusia, China, Franţa şi Israel, care lansau rachete în spaţiu pentru a intercepta şi distruge satelitul. Iar scanner-ul urma o orbită care peste câteva ore avea să-l aducă deasupra Insulelor Samoa. În starea precară în care mă aflam, n-am mai putut suporta agitaţia aceea nebună. Mi-am pierdut cunoştinţa. Asta-i tot ce-mi amintesc.
— Navele interceptoare n-au reuşit să facă nimic, spuse Ruach. Scan-ner-ul le-a distrus înainte de a se apropia prea mult.
Burton îşi spuse că avea o mulţime de lucruri de învăţat despre lumea de după 1890, însă acum nu era momentul potrivit să pună întrebări lămuritoare.
— Propun să ne întoarcem pe deal, zise el. Ar fi cazul să aflăm ce fel de vegetaţie creşte acolo şi dacă ea ne poate fi de vreun folos. Să vedem dacă găsim cremene din care să ne facem arme. Flăcăul ăsta din Epoca de Piatră sigur ştie cum să prelucreze piatra. Ne-ar putea arăta cum să procedăm.
Traversară câmpia şi pătrunseră în zona colinară. Pe drum, grupului i se alăturară alte câteva persoane. Una dintre ele era o fetiţă de vreo şapte ani cu ochi de un albastru-închis şi un chip angelic. Fetiţa se uită disperată la Burton, care-o întrebă în douăsprezece limbi dacă avea părinţi sau rude prin apropiere.
Ea îi răspunse într-o limbă pe care n-o cunoştea nici unul din grup. Cei care credeau că au calităţi de lingvişti încercară să i se adreseze în limbile şi graiurile cunoscute lor, majoritatea europene, dar şi africane sau asiatice: ebraică, hindustani, arabă, un dialect berber, ţigănească, turcă, persană, latină, greacă, pushtu… Frigate, care ştia rudimente de galeză şi gaelică, încercă şi el. La început, fata făcu ochi mari de uimire, apoi se încruntă. Cuvintele păreau să-i sune familiar, amintindu-i de graiul ei, însă pronunţia era prea puţin inteligibilă pentru ea.
— Din câte-mi dau seama, ar putea proveni din Galia antică, spuse Frigate. Rosteşte mereu cuvântul Gwenafra. Să fie vorba de numele ei?
— O vom învăţa engleza, propuse Burton. Şi-i vom spune Gwenafra.
Săltă copila în braţe şi porni la drum. Ea izbucni în lacrimi, dar nu se zbătu să scape. Lacrimile veneau ca o uşurare după încordarea insuportabilă prin care trecuse şi exprimau recunoştinţa faţă de cel ce-o proteja. Burton îşi lipi faţa de trupul ei. Nu voia ca ceilalţi să-i vadă lacrimile din ochi.