— Bambusul e un material ideal pentru cozi de suliţă, ţevi pentru alimentarea cu apă, construirea de locuinţe, mobilier, bărci, mangal şi chiar praf de puşcă, spuse Burton. Iar mlădiţele tinere ale unor specii pot fi bune de mâncat. Dar avem nevoie de pietre pentru a ne face unelte, ca apoi să putem tăia copaci şi ciopli lemnul.
Urcară dealuri a căror înălţime creştea pe măsură ce se apropiau de munţi. După ce merseseră cam două mile în linie dreaptă, apoi altele opt abia târându-se, când ajunseră la poalele muntelui se opriră. Acesta se înălţa asemenea unei faleze verticale din rocă vulcanică colorată în albastru-închis, pe care creşteau mari colonii de licheni verzi-albăstrui. Nu aveau cum să stabilească precis înălţimea muntelui, însă Burton socoti că nu greşea apreciind-o la cel puţin şase mii de metri. Privind atent în susul şi-n josul văii, constatară că muntele părea un perete solid, fără fisuri.
— Aţi observat absenţa deplină a altor vieţuitoare? întrebă Frigate. N-am văzut nici măcar o insectă.
Burton lăsă să-i scape o exclamaţie de uimire. Păşi spre un morman de rocă spartă şi ridică o bucată de piatră verzuie de mărimea unui pumn.
— Şist silicios, constată el. Dacă găsim cantităţi suficiente, ne putem confecţiona cuţite, vârfuri de suliţă, tesle, securi. Cu ele vom construi case, ambarcaţiuni şi multe alte lucruri.
— Uneltele şi armele trebuie fixate de cozi de lemn, remarcă Frigate. Ce vom folosi ca material de legătură?
— Probabil piele de om, spuse Burton.
Ceilalţi îl priviră şocaţi. Burton izbucni într-un râs ce aducea mai curând a nechezat, cu totul nepotrivit pentru un bărbat atât de falnic.
— Dacă vom fi siliţi să ucidem în legitimă apărare sau avem noroc să dăm de un cadavru pe care ni-l lasă în cale vreun ucigaş milos, proşti am fi să nu-l folosim pentru nevoile noastre. Dacă se-ntâmplă ca vreunul dintre voi să vrea să se sacrifice pentru binele grupului, oferindu-şi pielea, îl invit să facă un pas înainte! Îl vom pomeni în testamentele noastre.
— Glumeşti, desigur, spuse Alice Hargreaves. N-aş zice că mă dau în vânt după asemenea îndemnuri.
— Mai rămâi în preajma lui şi-o să auzi o mulţime de lucruri şi mai şi, comentă Frigate, lăsând-o totuşi nelămurită.
Burton cercetă rocile de la baza muntelui. Piatra dens granulată, ce-nuşiu-albăstruie, era un fel de bazalt. Însă văzură şi bucăţi de şist silicios, împrăştiate pe jos sau ivindu-se chiar din baza muntelui. Aceste fragmente păreau să fi căzut de pe o ieşitură înaltă, ceea ce însemna că muntele nu era chiar o masă compactă de bazalt. Slujindu-se de o bucată de şist care avea o muchie ascuţită, Burton răzui o porţiune a stratului de licheni. Piatra de dedesubt părea a fi dolomit de culoare verzuie. Probabil că fragmentele de şist proveneau din dolomită, deşi nicăieri nu se vedeau urme de distrugere sau de fracturare a stratului.
Lichenii păreau a fi Parmelia saxitilis, care creşteau şi pe oseminte, inclusiv pe cranii, deci, potrivit Doctrinei semnelor, erau un bun remediu împotriva epilepsiei, iar sub formă de alifie, tămăduiau rănile.
Auzind zgomot de piatră lovită, Burton reveni în mijlocul grupului. Ceilalţi stăteau în jurul omului primitiv şi al americanului care, aşezaţi pe vine, ciopleau bucăţile de şist. Amândoi făcuseră toporişti grosolane. Sub privirile lor confecţionară încă şase. Apoi, fiecare lua câte o nodulă de dimensiuni mai mari şi o sparse în două cu un un ciocan din piatră. Folosind una din bucăţile rezultate, începură să cioplească aşchii lungi şi subţiri din cealaltă. Rotiră nodula şi o izbiră până când fiecare dintre ei obţinu în jur de zece lame ascuţite.
Primitivul care trăise cu o sută de mii de ani înaintea erei noastre şi omul care era reprezentantul rafinat al evoluţiei umane, produs al unei civilizaţii superioare (tehnologic vorbind) de pe Pământ şi, de fapt, unul care, dacă ar fi fost să i se dea crezare, supravieţuise până în momentul distrugerii planetei, continuară să lucreze cu îndârjire.
Frigate scoase pe neaşteptate un urlet, ţâşni în picioare şi începu să ţopăie, ţinându-se strâns de arătătorul mâinii stângi. Una din loviturile de ciocan îşi greşise ţinta. Kazz rânji, dezvelindu-şi dinţii mari cât nişte pietre funerare. Se ridică şi el şi, cu mersul lui ciudat de nesigur, dispăru în iarba înaltă. Câteva minute mai târziu reveni cu un braţ de beţe de bambus, unele cu capete ascuţite, altele cu capete drepte. Se aşeză şi se chinui până ce despică unul dintre beţe la o extremitate, introducând în ea vârful cioplit în formă de triunghi al unei securi. Legă totul foarte strâns cu fire lungi de iarbă.
În mai puţin de jumătate de oră, grupul era înarmat cu securi, toporişti cu mânerul din lemn de bambus, pumnale şi suliţe cu vârf din lemn sau cremene.
Între timp, lui Frigate îi trecură durerile provocate de tăietură şi nici nu mai sângeră. Burton îl întrebă cum de se pricepea atât de bine la prelucrarea pietrei.
— Am fost pasionat de antropologie, explică el. Mulţi oameni au învăţat în timpul liber cum să obţină unelte şi arme din piatră, făcând din asta o adevărată pasiune. Unii dintre noi au ajuns experţi, deşi nu cred că vreunul dintre contemporanii mei era la fel de îndemânatic şi de iute ca un om al epocii neolitice. E de înţeles: oamenii aceia nu făceau nimic altceva toată viaţa. Întâmplător, ştiu şi cum se prelucrează bambusul, aşa că vă pot fi de folos.
Porniră înapoi spre fluviu, oprindu-se un moment pe culmea unui deal. Soarele era aproape la amiază. De sus puteau admira o bună porţiune a fluviului, precum şi peisajul de pe celălalt mal. Cu toate că erau prea departe pentru a vedea oamenii de dincolo de fluviul lat de o milă, reuşiră să distingă structurile în formă de ciupercă. Relieful era acelaşi. O câmpie largă de o milă, apoi aproximativ două mile şi jumătate de dealuri împădurite, iar în fundal, faţada verticală a muntelui inaccesibil.
Spre nord şi sud, valea se întindea în linie dreaptă cale de vreo zece mile, apoi fluviul făcea un cot şi dispărea din privire.
— Soarele răsare târziu şi apune devreme, constată Burton. Asta e, va trebui să folosim la maximum orele de lumină.
În acel moment auziră strigăte şi văzură agitaţia oamenilor de pe mal. Din partea superioară a fiecărei structuri de piatră ţâşniră flăcări albăstrui înalte de şase metri care dispărură curând. Câteva clipe mai târziu auziră şi un bubuit. Unda sonoră se izbi de zidul muntos şi reveni sub formă de ecou.
Burton săltă fetiţa în braţe şi coborî dealul în fugă. După o vreme fură nevoiţi să rărească pasul pentru a-şi mai trage sufletul. Cu toate acestea, Burton se simţea grozav. De mult nu mai făcuse efort fizic, iar acum regăsise bucuria mişcării şi-i era greu să se oprească. Nici nu-i venea să creadă că până nu demult avusese piciorul drept umflat din pricina gutei şi inima îi bătea nebuneşte numai după câteva trepte…
Ajunseră pe câmpie şi continuară să alerge cu paşi mărunţi, fiindcă văzuseră o mare îmbulzeală în jurul unei ciuperci. Burton îi ocărî pe oamenii care-i stăteau în cale şi-i împinse în lături. Mulţi se uitară strâmb la el, dar nimeni nu încercă să riposteze, Pe neaşteptate, se trezi lângă baza structurii şi văzu ce-i atrăsese pe oameni. Simţi mirosul.
— O, Dumnezeule! exclamă Frigate, aflat în spatele lui, căruia îi veni să verse, deşi nu avea ce.
Burton văzuse prea multe în viaţa lui pentru a se lăsa impresionat de privelişti îngrozitoare. Iar când lucrurile deveneau prea cumplite ori dureroase, reuşea să se distanţeze de ele fără a face un efort prea mare. Uneori evita prin simplă voinţă să vadă lucrurile aşa cum erau ele în realitate. De obicei reuşea asta instinctiv, ceea ce se întâmplă şi în acele clipe.
Cadavrul zăcea pe o parte, atârnând peste marginea de sus a ciupercii. Avea pielea complet arsă, iar muşchii dezgoliţi erau carbonizaţi. Nasul, urechile, degetele de la mâini şi picioare, organele genitale se prefăcuseră în scrum ori deveniseră cioturi diforme.
Îngenuncheată lângă el, o femeie murmura o rugăciune în italiană. Ochii mari şi negri ar fi arătat deosebit de frumoşi dacă n-ar fi fost roşii şi umflaţi de plâns. În alte împrejurări, silueta ei superbă i-ar fi atras atenţia lui Burton.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el.
Femeia încetă să se mai roage şi-l privi. Se ridică în picioare şi şopti:
— Părintele Giuseppe se sprijinea de piatră. Spunea că-i e foame şi că nu pricepe ce rost are să fii readus la viaţă dacă trebuie să mori de foame. I-am răspuns că nu vom pieri, cum adică? Ne treziserăm din morţi, prin urmare se va milostivi cineva de noi. Dar el a zis că probabil suntem în iad şi-o să rătăcim veşnic despuiaţi şi înfometaţi. L-am rugat să nu hulească, mai ales el, care era preot. Dar el o ţinea una şi bună că nu asta predicase vreme de patruzeci de ani, şi atunci… atunci…
Burton aşteptă câteva clipe apoi întrebă:
— Ce s-a întâmplat?
— Părintele Giuseppe s-a bucurat că aici nu există focul veşnic, însă zicea că acesta ar fi fost mai uşor de răbdat decât foamea. În aceeaşi clipă au ţâşnit flăcările care l-au învăluit, s-a auzit un zgomot ca o explozie, iar el a murit ars. A fost groaznic, groaznic.
Burton dădu ocol cadavrului, mutându-se în direcţia din care bătea vântul, dar chiar şi aşa duhoarea îl îngreţoşa. Ceea ce-l tulbura nu era mirosul, ci ideea morţii. Nici nu se isprăvise bine prima zi a resuscitării şi deja murise un om. Să înţeleagă prin asta că resuscitaţii erau la fel de vulnerabili ca pe Pământ? Dacă aşa stăteau lucrurile, ce rost avea această lume?
Frigate nu mai icnea inutil. Livid şi tremurând, se ridică în picioare şi veni lângă Burton. Avu grijă să rămână cu spatele către cadavru.
— N-ar fi mai bine să ne descotorosim de?… întrebă el, arătând cu degetul mare peste umăr.
— Ba cred că da. Păcat că nu-i putem folosi pielea, răspunse cu nepăsare Burton şi-i zâmbi răutăcios.
Frigate îl privi uimit.
— Hai, îl îndemnă Burton. Apucă-l de picioare. Eu o să-l, iau de cap. Să-l azvârlim în fluviu.
— În fluviu? se miră Frigate.
— Păi da… Ce, vrei să-l cari până-n vârful dealului şi să-i scurmi o groapă acolo?
— Nu mă simt în stare, spuse Frigate şi se îndepărtă.
Burton se uită dezgustat în urma lui, apoi făcu un semn către omul primitiv. Kazz mormăi ceva neinteligibil şi-şi târşâi picioarele călcând ciudat, pe toată talpa. Se aplecă şi, până să apuce Burton să prindă în mâini cioturile carbonizate ale picioarelor, Kazz îl şi săltase deasupra capului, apoi, din câţiva paşi, ajunse pe mal şi-l azvârli în fluviu, care-l înghiţi imediat şi-l cară la vale. Kazz socoti că asta nu era de ajuns. Întră în apă după el, afundându-se până la brâu, apoi se aplecă şi se scufundă o clipă. Era limpede că încerca să-l împingă spre adânc.
Alice Hargreaves, care urmărise întreaga scenă, exclamă îngrozită:
— Dar vom bea din apa asta!
— Fluviul pare destul de mare să se autopurifice, o linişti Burton. Şi avem probleme mai importante de rezolvat decât curăţenia fluviului.
Apoi se întoarse, fiindcă Monat îl atinsese pe umăr, spunându-i: