Burton făcu uitată încântarea pe care o simţise dăscălindu-l pe Frigate. Oricum începuse să-i pară rău de bietul om.
— Ascultă, Peter, ce-ar fi să te duci să cercetezi Piatra? Dacă cea de aici ar funcţiona, am fi scutiţi de drumul până la fluviu.
Îi înmână lui Frigate recipientul său.
— Aşează-l într-o adâncitură a pietrei, dar să ţii minte exact locul în care l-ai pus. Să procedeze şi ceilalţi la fel. Fiecare să ştie unde şi-a plasat recipientul. N-aş vrea să asistăm la certuri după aceea.
În mod inexplicabil, Frigate şovăi puţin înainte de a pleca. Părea să-şi dea seama că, din cauza slăbiciunii sale, se făcuse de ruşine în faţa celorlalţi. Rămase locului câteva clipe, oftând şi mutându-şi greutatea de pe un picior pe altul. Apoi, văzând că Burton continua să cureţe grăsimea de pe fâşiile de piele, se îndepărtă, ducând cele două potire într-o mână, iar securea cu tăiş din piatră în cealaltă.
Imediat ce americanul dispăru, Burton se opri. Voise doar să afle cum să taie fâşiile, iar acum putea efectua o disecţie pentru a extrage măruntaiele. Însă deocamdată nu avea cum să conserve pielea sau intestinele. Coaja copacilor ce semănau cu stejarii putea conţine tanini care, alături de alte substanţe, să fie folosiţi pentru tăbăcirea pielii umane. Regretabil, dar până aveau să descopere asemenea compuşi, pielea putea putrezi. Cu toate acestea, socoti că nu-şi pierduse timpul. Utilitatea cuţitelor din piatră fusese dovedită, iar el îşi împrospătase firavele cunoştinţe de anatomie umană. Pe vremea când erau tineri şi locuiau la Pisa, el şi Edward, fratele său, se împrieteniseră cu studenţii de la facultatea de medicină din oraş. Cei doi tineri învăţaseră multe lucruri şi nici unul nu-şi pierduse interesul faţă de anatomie. Edward devenise chirurg, iar Richard participase la o serie de conferinţe şi disecţii publice sau particulare desfăşurate la Londra. De atunci uitase multe din cele învăţate.
Soarele trecu brusc dincolo de creasta muntelui. Umbrele înserării căzură asupra lui Burton şi după câteva minute întreaga vale se cufundă în penumbră. Cerul rămase totuşi multă vreme de un albastru strălucitor. Adierea dinspre fluviu era constantă. Aerul încărcat de umezeală se mai răcori. Burton şi omul de Neanderthal părăsiră cadavrul şi porniră în direcţia de unde se auzeau vocile celorlalţi, care se aflau în apropierea pietrei-potir la care se referise Brontich. Burton se întrebă dacă nu cumva mai erau şi altele în apropierea muntelui, răsfirate la distanţă de o milă una de cealaltă. De pe „pălăria” acestei ciuperci lipsea recipientul din adâncitura centrală. Asta însemna probabil că piatra încă nu funcţiona. I se părea totuşi improbabil. Era de presupus că Acel Cineva care făcuse pietrele aşezase recipiente în adânciturile centrale ale ciupercilor de pe malul fluviului fiindcă resuscitaţii aveau să le folosească întâi pe acelea. În momentul când aveau să descopere şi pietrele din interiorul teritoriului, folosirea lor n-ar mai fi fost un secret.
Îşi aşezară recipientele în adânciturile de pe inelul exterior. Posesorii stăteau în jurul lor discutând, fiind însă atenţi mai mult la potire decât la subiectul conversaţiei. Se întrebau cu toţii când vor apărea din nou flăcările albăstrui. Vorbele şi gândurile lor reveneau mereu asupra aceleiaşi idei: foamea. În rest, încercau să descopere de ce ajunseseră în acest loc, cine îi adusese aici şi ce li se pregătea tuturor. Unii povestiră viaţa pe care o duseseră pe Pământ.
Burton se aşeză sub ramurile mari, cu frunziş des, ale unui „arbore de fier”, rezemându-se de trunchiul lui negricios şi contorsionat. Cu excepţia lui Kazz, el şi toţi ceilalţi se simţeau la capătul puterilor. Foamea şi nervii suprasolicitaţi îl împiedicau să picotească, deşi vocile molcome şi foşnetul frunzelor îmbiau la somn. Depresiunea în care aşteptau era formată dintr-o suprafaţă netedă, împrejmuită de copaci, de la întâlnirea a patru coline. Cu toate că soarele lumina mai slab această zonă, aici părea să fie ceva mai cald decât pe culme. După o vreme, când întunericul şi frigul se accentuară, Burton organiză o expediţie pentru a strânge lemn de foc. Folosind cuţitele şi securile din piatră, tăiară bambuşi ajunşi la maturitate şi strânseră câteva braţe de iarbă. Cu ajutorul sârmei incandescente a brichetei, Burton încropi un foc din frunze şi iarbă. Însă acestea erau ude, astfel că focul se urni greu şi scoase mult fum până când îl alimentară cu lemn de bambus.
O explozie puternică îi făcu să tresară speriaţi. Câteva dintre femei ţipară. Uitaseră cu totul de piatra-potir. Burton se răsuci tocmai la timp ca să poată vedea flăcările albăstrui înălţându-se la şase metri înălţime. Brontich, care se afla la vreo şase metri depărtare de piciorul ciupercii, simţi dogoarea produsă de descărcare.
Zgomotul se stinse şi rămaseră cu ochii ţintă la potire. Burton ajunse primul pe piatră; aproape nimeni nu avea curaj să se aventureze alături de el la un răstimp atât de scurt de la apariţia flăcărilor. Săltă capacul, privi înăuntru şi scoase un chiuit de încântare. Abia după aceea se căţărară şi ceilalţi, ridicând capacele propriilor lor recipiente. Câteva clipe mai târziu erau aşezaţi în jurul focului, mâncând cu lăcomie, exclamând extaziaţi, arătându-şi unul altuia cele găsite, râzând şi glumind. La urma urmei, situaţia nu mai era chiar atât de sumbră. Acel Cineva răspunzător de tot ce se întâmpla avusese grijă şi de ei.
Aveau hrană din belşug, chiar dacă răbdaseră de foame o zi întreagă sau, aşa cum se exprimă Frigate, „postiseră, probabil, jumătate din eternitate”. Prin asta, îi explică el lui Monat, vroia să spună că nu aveau de unde să ştie cât timp trecuse din 2008 şi până acum. Nici lumea aceasta nu fusese făcută într-o zi, iar pregătirea omenirii pentru resuscitare trebuie să fi durat mai mult de şapte zile. Asta, bineînţeles, dacă totul fusese realizat prin mijloace ştiinţifice şi nu supranaturale.
Potirul lui Burton conţinea un cub de friptură, o bucată de pâine neagră, unt, cartofi şi sos de roşii, salată verde şi maioneză cu un gust neobişnuit, dar delicios. În plus, mai găsi o ceaşcă plină cu whisky de calitate excelentă şi alta mai mică, având patru cuburi de gheaţă.
Descoperiră şi alte lucruri, cu atât mai bine venite cu cât nu se aşteptaseră la asemenea cadouri. O pipă mică din lemn de trandafir. Un săculeţ cu tutun. Trei trabuce subţiri şi lungi. Un pachet din plastic, conţinând zece ţigarete.
— Fără filtru! exclamă Frigate dezamăgit.
Exista, de asemenea, o ţigară mică, de culoare maronie, pe care Burton şi Frigate o mirosiră şi spuseră într-un glas:
— Marijuana!
Arătându-le un foarfece mic şi un pieptene negru, Alice spuse:
— Prin urmare, curând o să ne crească părul. Altfel n-ar fi fost nevoie de astea. Sunt atât de bucuroasă! Dar oare… Chiar trebuie să folosesc aşa ceva?
Scoase la iveală un tub cu ruj roşu strălucitor.
— Dar de ăsta ce zici? întrebă Frigate, ridicând în aer un tub asemănător.
— Sunt obiecte de uz practic, constată Monat, răsucind un pachet ce conţinea hârtie igienică. Apoi scoase la iveală un săpun verde, de formă sferică.
Friptura lui Burton era foarte fragedă, deşi ar fi preferat-o mai în sânge. Pe de altă parte, Frigate se plânse că a lui nu era suficient de pătrunsă.
— E limpede că aceste potire nu conţin meniuri alcătuite după gustul posesorilor, observă Frigate. Poate de aceea noi am căpătat ruj, iar femeile pipe. Iată ce înseamnă producţia de masă.
— Două miracole într-o singură zi, remarcă Burton. Dacă le putem numi astfel. Eu unul prefer o explicaţie raţională şi vreau s-o primesc. Cred că deocamdată nu-mi poate spune nimeni cum am fost resuscitaţi. Dar poate că voi, cei născuţi în secolul douăzeci, puteţi emite o teorie acceptabilă pentru explicarea modului aproape magic în care au apărut toate obiectele astea într-un recipient care anterior fusese gol.
— Comparând partea interioară cu cea exterioară a potirului, vei observa o diferenţă de grosime, în adâncime, de aproximativ cinci centimetri, spuse Monat. Fundul fals adăposteşte un circuit molar capabil să transforme energia în materie. Energia provine, bineînţeles, din descărcarea electrică. În plus faţă de convertorul energie-materie, potirul conţine tipare moleculare — poate matriţe? — care structurează materia în diverse combinaţii de elemente şi compuşi. Vă asigur că acestea nu sunt simple speculaţii, întrucât aveam un convertor asemănător pe planeta mea. Dar nu era chiar atât de miniaturizat.
— La fel şi pe Pământ, spuse Frigate. Încă înainte de anul 2002 se obţinea fier din energie pură, dar procesul era foarte complicat şi costisitor, iar cantităţile rezultate, infime.
— Bine, conchise Burton. Toate astea nu ne costă nimic. Cel puţin până acum…
Rămase tăcut o vreme, amintindu-şi de visul avut înainte de a se trezi.
„Plăteşte, spusese Dumnezeu. Eşti dator pentru carne.” Ce să înţeleagă? Pe Pământ, la Trieste în 1890, murise în braţele soţiei, cerând… ce oare? Cloroform? În fine, ceva. Nu-şi mai aducea aminte. Apoi uitarea… Se trezise într-un loc de coşmar şi văzuse lucruri care nu existaseră pe Pământ, dar nici pe această planetă. Însă experienţa prin care trecuse nu fusese un vis.
Terminară de mâncat şi aşezară vasele la locul lor în interiorul potirului. Întrucât nu aveau nici o sursă de apă în preajmă, erau nevoiţi să aştepte până a doua zi pentru a le spăla. Frigate şi Kazz făcură câteva găleţi din trunchiuri de bambus. Americanul se oferi să meargă până la fluviu, dacă îl însoţea cineva, pentru a le umple cu apă. Burton se întrebă ce-l făcuse pe individ să facă o asemenea propunere. Apoi, privind spre Alice, îşi dădu seama. Frigate spera să-şi găsească o companie feminină cât mai plăcută. Luase drept sigur faptul că Alice Hargreaves îl prefera pe Burton, iar celelalte femei, Tucci, Malini, Capone şi Fiorri, îi aleseseră deja pe Galleazzi, Brontich, Rocco şi, respectiv, Giunta. Babich se îndepărtase, pesemne din acelaşi motiv pentru care şi Frigate dorea să plece.
Monat şi Kazz îl însoţiră pe Frigate. Cerul se acoperi brusc de scântei gigantice şi de nori luminoşi. Sclipirea aglomerărilor de stele, unele dintre ele atât de mari încât păreau fragmente sparte din Luna Pământului, şi strălucirea norilor, îi făcură să se simtă neînchipuit de minusculi şi neîmpliniţi.
Burton se întinse cu faţa în sus pe un maldăr de frunze şi se apucă să pufăie dintr-un trabuc. Avea un gust excelent, iar în Londra de pe vremea lui l-ar fi costat cel puţin un şiling.
Acum nu se mai simţea lipsit de importanţă şi nevrednic. Stelele rămâneau materie moartă, în vreme ce el era viu. Nici o stea nu va cunoaşte vreodată aroma nemaipomenită a unui trabuc scump. Şi nici nu va încerca extazul produs de îmbrăţişarea trupului fierbinte şi bine făcut al unei femei.
De cealaltă parte a focului, care vizibili, care ascunşi de iarba înaltă, se aflau cei din Trieste. Băutura le alungase inhibiţiile, deşi senzaţia de libertate provenea în parte din bucuria de a fi iarăşi vii şi tineri. Chicoteau, râdeau şi se rostogoleau încoace şi încolo prin iarbă, scoţând sunete puternice când se sărutau. După care, o pereche după alta, se retrăgeau la adăpostul întunericului, ori se mai potoleau.
Fetiţa adormise lângă Alice. Flăcările focului aruncau reflexe pâlpâitoare asupra chipului ei atrăgător şi aristocratic, reliefându-i capul lipsit de păr, corpul frumos şi picioarele lungi. Burton îşi dădu seama că toată fiinţa lui reînviase. Nu mai era bătrânul care, în cursul ultimilor şaisprezece ani de viaţă, suferise enorm din pricina nenumăratelor boli tropicale care-l storseseră pur şi simplu de vlagă. Acum era iarăşi tânăr, plin de vigoare, posedat de acelaşi vechi demon care-şi cerea insistent drepturile.
Promisese însă că o va apăra. Nu putea face nici un gest sau aluzie care să fie cumva interpretate drept încercări de a o seduce.
La urma urmei, nu era singura femeie din lume. Dimpotrivă, avea în jur nenumărate femei care, chiar dacă nu-i stăteau la dispoziţie, puteau fi măcar invitate să-i ţină tovărăşie. Desigur, asta dacă toată lumea care murise pe Pământ se afla pe această planetă. Alice era doar una între miliarde ca ea (probabil treizeci şi şase de miliarde, dacă aprecierea lui Frigate se dovedea corectă). Dar nu existau probe care să susţină o asemenea cifră.
Nenorocirea era că Alice putea fi singura care să-l atragă, cel puţin în acele momente. Nu putea porni pe întuneric în căutarea altei femei, fiindcă ar fi însemnat să le lase, pe ea şi pe fetiţă, fără apărare. Alice nu se va simţi în siguranţă împreună cu Monat şi Kazz şi n-o putea învinui pentru asta. Amândoi arătau cumplit. Nici lui Frigate nu i-o putea încredinţa — în caz că el s-ar fi întors până dimineaţă — fiindcă individul nu-i inspira deplină încredere.
Situaţia în care se găsea îl făcu să izbucnească în râs. Socoti că s-ar putea abţine măcar în seara asta. Gândul îi stârni noi hohote de râs din care nu se opri până nu-l întrebă Alice dacă păţise ceva.
— Ba am păţit mai mult decât îţi închipui, spuse el, întorcându-i spatele.
Vârî mâna în recipient şi scoase ultimul obiect rămas pe fund. Era o lamelă dintr-o substanţă elastică, semănând cu guma. Înainte de plecare, Frigate făcuse observaţia că necunoscuţii lor binefăcători erau neapărat americani. Altora nu le-ar fi trecut prin minte să le ofere gumă de mestecat.
După ce-şi stinse trabucul strivindu-l de pământ, Burton băgă lamela în gură.
— Are un gust straniu, dar delicios. Tu ai încercat?
— Mă tentează, dar cred c-aş arăta ca o vită rumegătoare.
— Renunţă la pretenţiile de doamnă, o sfătui Burton. Crezi că fiinţele astea, care posedă puterea de a ne resuscita, au gusturi proaste?
— Sinceră să fiu, n-am idee, spuse ea zâmbind vag, şi băgă lama de gumă în gură.
Mestecară o vreme absenţi şi privindu-se pe deasupra focului. Alice nu-l putea privi drept în ochi mai mult de câteva secunde.
— Frigate susţinea că te cunoaşte, spuse el. În orice caz, că ştie despre tine. Iartă-mi curiozitatea nelalocul ei, dar cine eşti?