— Sam, arăți cam palid și obosit, spuse Lothar.
— Mă duc la culcare, îi răspunse Sam ridicându-se.
— Cum adică, o dezamăgești pe frumoasa venețiană din secolul al XVII-lea care ți-a făcut ochi dulci toată seara? îl sâcâi Lothar.
— Ocupă-te tu de ea, îl sfătui Sam. Se îndepărtă.
În cursul ultimelor ore se simțise de câteva ori tentat să o ducă în coliba lui, mai ales că se încălzise binișor cu whisky din potir. Acum se simțea lipsit de vlagă. În plus, știa că va avea remușcări dacă s-ar culca cu Angela Sangeotti. În cei douăzeci de ani petrecuți aici avusese zece țiitoare, și de fiecare dată îl mustrase conștiința. Iar acum, ciudat lucru, s-ar simți vinovat, nu numai din cauza Livyei, ci și a lui Temah, însoțitoarea sa de origine indoneziana, alături de care petrecuse ultimii cinci ani. „Ridicol!” și-o spusese de nenumărate ori.,Nu am motive să mă consider vinovat față de Livy. Soarta ne-a despărțit de atâta timp, încât ne-am înstrăinat unul față de celălalt. Ni s-au întâmplat prea multe amândurora din Ziua Resuscitării până acum.”
Raționamentul logic nu-l ajuta câtuși de puțin. Suferea. La o adică, de ce nu? Rațiunea n-avea nimic de-a face cu adevărata logică; omul era un animal irațional, acționând strict în funcție de temperamentul înnăscut și de stimulii în fața cărora era vulnerabil.
„Prin urmare, de ce să mă torturez din pricina unor lucruri care nu-mi pot fi imputate doar pentru că nu-mi pot înfrâna pornirile?
Fiindcă îmi stă în fire să mă torturez singur pentru întâmplări de care nu-s vinovat. Sunt de două ori blestemat. Primul atom de pe Pământ, ciocnindu-se cu un alt atom, a dat naștere lanțului de evenimente care au condus, în mod mecanic, la apariția mea aici, pentru a păși în bezna acestei planete ciudate prin mijlocul mulțimii de tineri îmbătrâniți, sosiți aici de pretutindeni și din toate timpurile, îndreptându-mă spre o colibă din lemn de bambus unde mă așteaptă singurătatea, vinovăția și mustrările de conștiință, toate inutile din punct de vedere logic și, totuși, inevitabile.”
— Ticăloși cu inimă de piatră! răbufni el și ridică pumnul spre cer. Apoi râse trist și adăugă: Dar așa cum eu nu mă pot schimba, nici Ei nu pot lupta împotriva propriei lor cruzimi și nepăsări. Suntem cu toții prizonierii slăbiciunilor noastre.
Gândurile acestea nu-l ajutară să alunge cât de cât dorința de răzbunare. Va mușca mâna care-i dăruise viață eternă. Coliba lui din lemn de bambus se afla la poalele dealurilor, sub un arbore de fier uriaș. Deși era o cocioabă amărâtă, ea reprezenta un adevărat lux în acest ținut în care uneltele din piatră necesare pentru construirea unei case constituiau o raritate. Cei translatări aici erau nevoiți să se mulțumească cu locuințe încropite din te miri ce: tulpini de bambus îndoite și legate între ele cu împletituri din ierburi la vârf și pe părțile laterale și acoperite cu frunzele uriașe rupte din arborii de fier. Din cele cinci sute de varietăți de bambus din această vale, unele puteau fi despicate și fasonate, devenind cuțite care se toceau totuși aproape imediat.
Sam intră în colibă, se așeză pe patul improvizat și se acoperi cu câteva prosoape mari. Zgomotul difuz al petrecerii îl deranja. După ce se foi o vreme, cedă tentației de a mesteca o bucată de gumă de visat. Nu putea anticipa efectul: extaz, forme multicolore în permanentă schimbare, senzația că lumea era perfectă, dorința de a face dragoste sau o neagră deznădejde din care săreau să-l atace monștri, fantome acuzatoare, reminiscențe ale Pământului pierdut, arzând în flăcările iadului în vreme ce demoni fără chip își râdeau în barbă de țipetele lui.
Mestecă și-și înghiți saliva, dându-și imediat seama că greșise. Era deja prea târziu. Continuă să mestece, retrăind clipele în care, copil fiind, era cât pe ce să se înece dacă nu l-ar fi salvat cineva. „Asta a fost prima oară când am murit”, se gândi el, „ba nu, am murit la naștere. Ciudat, mama nu mi-a vorbit niciodată despre asta.”
O văzu pe mama lui zăcând în pat, cu părul încâlcit, pielea lipsită de orice culoare, pleoapele întredeschise, gura căscată, doctorul se ocupa de noul-născut — adică de Sam — și trăgea dintr-o țigară de foi. Vorbind cu jumătate de gură, se adresase tatălui:
— Nu prea merita salvat.
— Aveai de ales între a salva arătarea asta și mamă? întrebase tata.
Doctorul avea o claie de păr roșcat, o mustață roșcovană pe oală și ochi albaștri spălăciți.
— De obicei îmi îngrop greșelile, răspunsese el. Îți faci prea multe probleme. Voi salva boțul aista de came, deși, zău că nu merită, și o voi salva și pe ea.
Doctorul îl înfășase și-l pusese pe pat, după care se așezase i începuse să scrie într-un carnețel cu coperte negre.
— Te-apuci să scrii într-un moment ca ăsta? întrebase tata.
— Trebuie, răspunsese doctorul, și aș fi avansat mai mult dacă n-aș trăncăni atâta. Asta-i un jurnal al tuturor sufletelor pe are le aduc pe lume. Sper să scriu într-o bună zi o carte mare despre evoluția celor ce le-am dat viață, pentru a vedea dacă a ieșit vreunul mai de doamne-ajută. Dacă voi reuși să aduc în aceasta vale a plângerii un geniu, măcar unul, atunci pot să consider că a meritat să trăiesc. Dacă nu, înseamnă că mi-am risipit viața umplând lumea asta tristă cu dobitoci, ipocriți egoiști etc.
Micuțul Sam începuse să urle, iar doctorul spusese:
– Țipă ca un suflet pierdut în lupta cu moartea, nu ți se pare? Parc-ar fi pedepsit să poarte toate păcatele lumii pe umerii lui firavi.
— Ești un om ciudat, spusese tată-său. Rău, dacă mă gândesc bine. Fără frica de Dumnezeu.
— Da, plătesc tribut către Prințul întunericului.
Aerul din cameră era greu din cauza mirosului de sânge, respirației încărcate de alcool a doctorului, a duhorii de tutun și de sudoare.
— Cum îl veți boteza? Samuel? Așa mă cheamă și pe mine! înseamnă „numele lui Dumnezeu”. Glumesc și eu. Doi de Samuel, ce zici? Arată bolnăvicios, amărât, nu cred că apucă ziua de mâine. Dar dacă o să trăiască, are să regrete că n-a murit.
— Pleacă din casa mea, spurcăciune născută din diavol! răcnise tata. Ce fel de om ești? O să chem alt doctor! Nici măcar n-o să spun cuiva că ai asistat-o pe soția mea sau că mi-ai trecut pragul. O să alung din casa asta duhoarea ta nesuferită.
Nesigur pe picioare, doctorul își aruncase instrumentele murdare în geantă și o închisese cu un pocnet sec.
— Prea bine. Numai că din pricina ta am zăbovit în satul ăsta nenorocit, plin de proști. Drumul mă poartă spre lucruri mai mărețe și mai plăcute, prietene provincial. Știind că șarlatanii care slujesc de moașe în văgăuna asta sunt plecați din oraș, mi-am făcut milă cu tine doar fiindcă-s bun la inimă. M-am smuls din căldurica tavernei să bat drumul până aici și să salvez pruncul ăsta căruia i-ar sta mai bine mort, “infinit mai bine. Nu știu cum se face, dar asta-mi aduce aminte că trebuie să-mi plătești onorariul.
— S-ar cuveni să te azvârl afară din casă și să te răsplătesc doar cu blesteme! spusese tata. Dar oamenii trebuie să-și plătească datoriile, indiferent dacă le convine ori nu. Uite-ti cei treizeci de arginți.
— Arată mai degrabă a bucăți de hârtie, spusese doctorul. Ei, și-acum poți să-l chemi pe cel care-o să-ți recomande pilule, nebunie și moarte, dar ține minte că Doctorul Ecks ți-a smuls soția și pruncul din ghearele morții. Ecks, cantitate neglijabilă, eternul călător, străinul misterios, ticălosul devotat ideii de a-i ține-n viață pe alți ticăloși, iubitor al diavolescului whisky, de vreme ce nu suport romul.
— Afară! Ieși! strigase tata. Pleacă până nu te omor!
— Nu mai e nici un pic de recunoștință pe lumea asta, bolborosise Doctorul Ecks. Din nimic m-am născut, trec printr-o lume înțesată de proști și-n nimic mă voi întoarce. Ecks este egal cu zero.
Transpirând, stând cu ochii căscați și nemișcați ca aceia ai unei statui de piatră reprezentându-l pe Apollo, Sam urmărise întreaga dramă. Scena și actorii rămăseseră prizonierii unui glob de lumină gălbuie prin care fulgerară dâre de lumină roșiatică, după care totul dispăru fără urmă. Doctorul privise peste umăr înainte de a ieși din casă. Asta se întâmplase în Florida, Missouri, la data de 30 noiembrie 1835. Își scosese țigara de foi din gură și rânjise disprețuitor, dându-și la iveală dinții îngălbeniți dintre care răsăreau doi canini anormal de lungi și neverosimil de albi.
Imaginea clipi scurt și se stinse, de parcă ar fi fost o scenă dintr-un film care se oprește brusc. Pe ușa care apăruse la locul nașterii lui Sam, iar acum devenise intrarea în coliba lui din bambus, intră o altă siluetă. Rămase pentru o clipă profilată în lumina stelelor, apoi se făcu una cu umbrele dinăuntru. Sam închise ochii și-și luă inima în dinți, pregătindu-se să trăiască din nou momente de spaimă. Gemu și-i păru rău că mestecase gumă de visat. Știa totuși că dincolo de groază se întrezărea un grăunte de fericire. Ura ideea și, în același timp, o îndrăgea. Drama legată de nașterea sa fusese o nălucire, rod al minții lui care încerca să-și explice de ce era așa și nu altfel. Dar ce însemna această siluetă întunecată, care pășea tăcută și sigură ca și moartea? Din ce cotlon ascuns al minții lui apăruse creatura asta?
Auzi o voce baritonală:
— Sam Clemens! Nu te agita! N-am de gând să-ți fac vreun rău! Am venit să te ajut!
– Și ce dorești ca răsplată pentru asta? întrebă Sam. Bărbatul chicoti și spuse:
– Îmi placi. Am făcut o alegere bună.
— Poate vrei să spui că eu am preferat să mă alegi, îl ajuta Sam.
Urmară câteva momente de tăcere, apoi omul continuă:
– Înțeleg. Crezi că-s o altă nălucire stârnită de guma de visat. Nici vorbă. Poți să mă pipăi.
— La ce bun? Ca nălucire produsă de gumă, ar trebui să știi că poți fi văzut și chiar pipăit. Spune-mi cu ce gând ai venit
— Chiar totul? Istoria ar fi prea lungă, iar eu nu îndrăznesc să zăbovesc mult timp pe-aici. Mai sunt semeni de-ai mei prin zonă și s-ar putea să bage de seamă. Asta mi-ar pricinui necazuri, fiindcă sunt tare bănuitori. Știu că printre ei există un trădător, dar n-au nici cea mai vagă idee cine-ar putea fi acela.
— Semeni? Ei? repetă Sam.
— Ei, adică noi, Eticii, facem investigații în aceasta zona, explică bărbatul. Trecem printr-o situație unică, fiind prima oara că grupuri complet lipsite de omogenitate au ajuns să trăiască.; laolaltă. Acest lucru ne oferă prilejul de a efectua studii și de aceea înregistrăm totul. Dețin funcția de administrator-șef, fiindcă sunt unul dintre Cei Doisprezece.
— După ce mă trezesc o să caut să mă lămuresc în ceea ce; te privește, îi răspunse Sam.
— Ești treaz, iar eu exist. Sunt o realitate obiectivă. Și, repet, nu am prea mult timp la dispoziție.
Sam dădu să se ridice, dar se trezi împins la loc de o mână care-l făcu să priceapă că se afla în fața unei puternice forțe fizice și mentale. Simțind-o, Sam începu să tremure.
— Ești unul dintre Ei, șopti el. Unul dintre Ei!
Alungă din minte gândul de a-l prinde pe bărbat și de a chema ajutoare.
— Dintre ei, dar nu de partea lor. Sunt cu voi, ființele umane, și mă voi îngriji ca semenii mei să nu-și desăvârșească proiectul lor murdar. Am un plan, însă el cere mult timp, răbdare, pași mărunți, precauți și înșelători. Până acum am luat legătura cu trei oameni; tu ești al patrulea. Ceilalți cunosc doar frânturi ale planului. Dacă vreunul dintre ei ar fi dat în vileag și interogat, nu le-ar putea spune Eticilor decât puține lucruri, planul trebuie să se desfășoare încet și totul să pară drept simplă întâmplare. La fel cum și meteoritul trebuie să lase impresia că a fost un accident.
Sam vru din nou să se ridice, dar își înfrâna dorința înainte de a simți atingerea mâinii;
— N-a fost un accident?
— Nu. Știu de multă vreme despre visul tău de a construi un vapor și de a călători până la capătul Fluviului. Fără fier ți-ar fi imposibil. De aceea am deviat meteoritul, aducându-l în câmpul de atracție al acestei planete și făcându-l să se prăbușească în apropierea locului în care te aflai. Nici prea aproape, desigur, altfel ai fi murit și-ai fi fost translatat din zona asta. Există sisteme de protecție pentru a împiedica materia cosmică să se prăbușească în valea Fluviului, dar am reușit să le anihilez până a trecut meteoritul. Din nefericire, supraveghetorii au repus în funcțiune sistemul de respingere aproape în ultimul moment. Când l-au activat, efectul lui a făcut ca meteoritul să capete altă traiectorie decât cea pe care-am calculat-o eu. Drept urmare, noi, adică tu, era cât pe ce să fim uciși. Doar norocul te-a salvat. Dar mai apoi am aflat că ceea ce tu numești noroc ține cu mine.
– Și-atunci, steaua căzătoare?…
— E o stea doborâtă în mod deliberat.
,Dacă știe atâtea despre mine; trebuie să fie cineva din echipajul lui Dreyrugr” gândi Sam. „Doar dacă poate deveni invizibil… Nu-i imposibil. Nava în formă de ou pe care-am văzut-o era invizibilă; am zărit-o doar pentru că cineva a vrut asta. Pesemne că fulgerul a influențat aparatul care face nava invizibilă. Și-atunci, ce să cred? Asta-i altă nălucire provocată de guma de visat.”
— Unul dintre agenții lor e aproape, spuse omul. Ascultă-mă cu atenție. Meteoritul n-a fost îndepărtat fiindcă n-am avut timp. Mai precis, eu am hotărât așa. E îngropat sub pământul câmpiei și. dealurilor aflate la zece mile depărtare. Să numeri zece pietre-potir în susul Fluviului. Vei ajunge la marginea craterului original, unde sunt îngropate câteva fragmente mari și multe altele mici. Să începi săpăturile. Restul te privește. Te voi ajuta când voi avea prilejul, dar nu pot întreprinde ceva care să bătăi la ochi.
Inima lui Sam începu să bată atât de tare, încât nu reuși să-și audă nici propria voce.
— De ce vrei să construiesc vaporul?
— Vei afla la momentul potrivit. Deocamdată bucură-te că ți s-a dat ce-ți trebuie. Ascultă! La cinci mile în amonte, aproape de poalele munților se găsește un zăcământ uriaș de bauxită. Iar nu departe, un filon de platină și la două mile de el, cinabru.
— Bauxită? Platină?
— Of, ce nătâng!
Se auzi respirația precipitată a omului. Sam aproape că reuși să simtă zbaterea interioară a omului care încerca să-și înfrângă dezgustul și furia. Apoi, cu glas liniștit, urmă:
— Vei avea nevoie de bauxită pentru a obține aluminiu, iar platina îți va sluji drept catalizator pentru nenumăratele componente ale vaporului. N-am timp să-ți explic acum. Prin părțile astea sunt câțiva ingineri care-ți vor spune ce să faci cu substanțele minerale. Trebuie să plec. Se apropie. Să faci cum ti-am spus. A, da, la treizeci de mile în susul Fluviului vei găsi cremene!
— Dar…, începu Sam. Silueta se mai zări o clipă, apoi dispăru. Sam se ridică greoi și merse până la ușă. Pe maluri ardeau focuri și prin fața lor se hârjoneau siluete șterse. Necunoscutul plecase. Sam dădu roată colibei, dar nu văzu pe nimeni. Ridică ochii spre cerul străveziu pe care se vedeau nori de gaze și ciorchini de stele albe, albastre, roșii și galbene. Spera să surprindă licărul pierit al vreunui vehicul care devenea invizibil. Zadarnică dorință.