Excavațiile nu începură imediat. Se impunea mai întâi organizarea localnicilor, statuarea clară a unor autorități legislative, judecătorești și administrative și întemeierea unei armate. Trebuia stabilită suprafața pe care se forma noul stat. Clemens și Bloodaxe se gâlceviră o vreme pe această temă și căzură de acord în cele din urmă că puteau administra zona întinzându-se trei mile în susul și-n josul Fluviului, pornind de la locul exploatării. La granițe se construi un soi de linie de apărare care amintea de cea de la Maginot, adică o fâșie lată de șase metri, presărată cu pari ascuțiți din bambus, lungi de aproape șaizeci de centimetri, înfipți în pământ la diferite unghiuri. Linia mergea de la poalele munților până la.malul Fluviului. În preajma obstacolelor cu săgeți și țepușe se construiră colibe, ce slujeau de garnizoane în care locuiau sulițași împreună cu femeile lor.
Un al treilea cal-de-frize se construi pe mal. După ce îl terminară, mutară corabia către locul din susul Fluviului unde, dacă era să dea crezare afirmațiilor Necunoscutului Misterios, se afla un filon de cremene. Bloodaxe rămase pe loc împreunai cu vreo cincisprezece dintre oamenii lui. Îi încredința secundului Snorri Ragnarsson sarcina de a conduce expediția. Snorri urma să trateze cu localnicii pentru obținerea de cremene, promițându-le o cotă din fierul care avea să fie extras. Dacă aceștia Refuzau să cedeze, avea poruncă să-i amenințe. Bloodaxe socoti că Joe Miller era cel mai potrivit să însoțească expediția, fiindcă statura uriașă și înfățișarea grotescă a titantropului aveau sa bage spaima ui oameni.
Sam Clemens aprobă logica hotărârii, însă nu agrea ideea de a fi izolat de Joe. Nu vru totuși să plece alături de Joe, fiindcă știa de ce-ar fi fost în stare Bloodaxe în absența sa. Regele era arogant și pus pe harță. Dacă îi supăra pe oameni, putea provoca o revoluție a cărei forță i-ar fi copleșit pe vikingii rămași.
Fumând și gândind febril, Sam pășea furios încoace și în-colo prin fața colibei lui. Sub stratul de iarbă se găsea fier, mai mult decât suficient pentru a-și împlini Visul, dar nu putea începe săpăturile până nu se închei au o mulțime de pregătiri. Iar fiecare pas pe care se gândea să-l facă era descurajat de apariția altor probleme. Se simțea atât de frustrat, încât mușcă din țigara de foi, cât pe ce s-o reteze. Trebuia ca oamenii care trăiau deasupra zăcământului de cremene să fie intimidați de apariția lui Joe pentru a coopera. Dar dacă Joe pleca, se putea ca Bloodaxe sa profite de ocazie pentru a-l ucide. Temându-se de Joe, n-ar face-o pe față, dar nu i-ar fi fost peste mână să aranjeze un accident.
Lac de transpirație, Sam înjură.
— Dacă mor, o să fiu resuscitat în alt loc, atât de departe de locul ăsta, că s-ar putea să-mi ia o mie de ani până să mă întorc vâslind într-o canoe. Până atunci se vor găsi alții să extragă fierul și să construiască vaporul meu. Al meu! Al meu! Nu-i al lor! Numai al meu!
Exact în acele momente de furie, Lothar von Richthofen se apropie în goană.
— Am găsit doi oameni de care avem nevoie. Doar că unul nu-i bărbat, închipuiește-ți, o femeie inginer!
Bărbatul, John Wesley O’Brien, fusese inginer metalurg pe la mijlocul secolului al XX-lea. Femeia era pe jumătate mongolă-jumătate rusoaică și-și petrecuse mare parte din viață în comunitățile miniere din Siberia.
Sam Clemens dădu mâna cu ei și le spuse pe scurt ce avea de făcut în prezent și ce spera să realizeze în viitor.
— Dacă există un zăcământ mare de bauxită în apropiere, atunci putem construi tipul de vapor dorit, spuse O’Brien.
Era foarte emoționat, ca orice om căruia i se oferea speranța de a-și continua aici profesiunea pe care-o avusese pe Pământ. Existau mulți ca el, atât bărbați cât și femei, care vroiau sa lucreze, fie și pentru a-și omorî vremea: doctori care n-aveau nimic de făcut decât să imobilizeze vreun mădular rupt, tipografi care n-aveau litere de așezat în pagină pentru că nu găseau hârtie, poștași fără corespondență de dus, fermieri lipsiți de recolte, fierari fără cai de potcovit, gospodine fără copii de crescut, care găseau mâncarea gata preparată, nu erau nevoiți să meargă la cumpărături, iar curățenia nu le lua mai mult de cincisprezece minute, comis-voiajori care n-aveau ce vinde, predicatori a căror învățătură religioasă fusese pe deplin discreditată de însăși existența acestei lumi, contrabandiști lipsiți de mijloacele necesare fabricării ilegale de alcool din cereale, fabricanți de nasturi fără nasturi, pești și târfe a căror profesiune se dusese de râpă de supraoferta venită din partea amatorilor, mecanici fără mașini, specialiști în arta persuasiunii privați de absența reclamelor, producători de covoare având la dispoziție doar iarbă ori fibre de bambus pentru prelucrare, cowboy văduviți de cai ori vite, pictori frustrați de lipsa vopselelor și a pânzei, pianiști fără de piane, lucrători la calea ferată căutând fier, agenți de bursă fără acțiuni de negociat și așa mai departe.
— Doriți, totuși, o navă cu aburi, continuă O’Brien, iar acest lucru este lipsit de realism. Ar trebui să vă opriți cel puțin o dată pe zi pentru a tăia lemn de foc, ceea ce ar însemna timp risipit chiar dacă localnicii v-ar permite să luați din cantitățile limitate de bambus și pin. Pe de altă parte, arborii, cazanele și alte componente s-ar uza cu mult înainte de a ajunge la capătul călătoriei și n-ați avea destul spațiu la bord pentru a transporta fierul necesar fabricării pieselor de schimb. Nu, aveți nevoie de motoare electrice. Ei bine, prin părțile acestea există un om pe care l-am întâlnit la scurtă vreme după translatarea mea. Acum nu știu unde se află, dar nu poate fi prea departe. O să-l caut eu, scutindu-vă de efort. Un adevărat vrăjitor în probleme de electricitate, el a fost inginer la sfârșitul secolului al XX-lea și are cunoștințele necesare pentru a construi exact tipul de motor care vă trebuie.
– Oprește-te, moară desferecată! exclamă Sam. De unde procurăm uriașa cantitate de energie electrică necesară? Va trebui să creăm propria noastră Cascadă Niagara și s-o cărăm cu noi?
O’Brien era un tânăr scund, cu o coamă de păr aproape portocalie și cu un chip având trăsături atât de delicate, încât părea efeminat. În ciuda zâmbetului puțin strâmb de pe buze, reușea să fie totuși fermecător.
— Avem electricitate la dispoziție pretutindeni de-a lungul fluviului, spuse el. Arătă către silueta în formă de ciupercă a celei mai apropiate pietre-potir. Pietrele acestea emit o cantitate de energie electrică uriașă de trei ori pe zi. Ce ne oprește să conectăm cabluri de alimentare la câteva dintre ele și să încărcăm acumulatoarele care vor alimenta motoarele navei?
Sam se holbă o clipă, apoi exclamă:
— Bleg și nătărău ce sunt! Ba nu, asta-i o exprimare redundantă. Sunt un nătărău! Îmi stau în fața ochilor de-atâta vreme și nu m-am gândit o clipă la asta! Bineînțeles! După aceea privi printre gene și-și încruntă sprâncenele stufoase și zbârlite: Dar cum naiba înmagazinezi toată energia aceea? Nu sunt eu mare specialist în electricitate, dar știu sigur că ai avea nevoie de o baterie mai mare decât Tumul Eiffel sau de-un acumulator de dimensiunile piscului Pike.
O’Brien clătină din cap.
— Așa am crezut și eu, dar individul, un mulatru, jumătate bur, jumătate zulus, pe nume Lobengula van Boom, susține că dacă are materialele necesare poate construi un dispozitiv de înmagazinare — căruia-i zice batacondensator — un cub cu latura de zece metri, cu capacitatea de zece megakilowați care poate furniza o zecime de volt pe secundă sau chiar totul odată. Daca putem extrage bauxită, vom produce aluminiu pe care-l vom folosi la circuite și la înfășurările motorului. Aluminiul n-are calitățile cuprului, dar cum nu găsim un asemenea material, ne vom face treaba și așa.
Furia și nemulțumirea lui Sam dispărură ca prin farmec, Zâmbi, pocni din degete și sări în sus de fericire.
— Găsește-l pe van Boom! Vreau să-i vorbesc!
Trase din țigară atât de tare, încât capătul țigării de foi străluci precum imaginile care i se derulau prin minte. Uriașul vapor cu zbaturi spumega deja în susul Fluviului, avându-l pe Sam Clemens în timonerie, Sam Clemens purtând șapca de Căpitan de Navă făcută din piele de Balaur de Fluviu, Sam Clemens, căpitan al miticului și unicului vapor cu zbaturi care vibra parcă de nerăbdare să pornească în călătoria lungă de cel puțin un milion de mile. Nu mai existase o asemenea navă pe un astfel de Fluviu făcând o asemenea călătorie! Cu sirena răsunând, cu clopotele vuind, cu echipajul format din oameni faimoși din toate timpurile. Începând cu subumanul Joe Miller din anul 1000000 înaintea erei noastre până la oamenii de știința firavi, dar deosebit de inteligenți, ai sfârșitului de secol XX.
Von Richthofen îl trezi la realitatea imediată:
— Sunt gata să încep excavațiile în căutarea fierului. Ce ai de gând cu Joe?
Sam gemu și spuse:
— Nu mă pot hotărî. Sunt încordat ca un tăietor de diamante înainte de a face prima crestătură. O mișcare greșită și diamantul Kohinoor se sparge. Am înțeles! O să-l trimit pe Joe. Trebuie să risc. Dar fără el mă simt neajutorat ca un apicultor care n-are găleată să strângă mierea sau ca un bancher în Vinerea Neagră. O să le spun lui Bloodaxe și Joe și o să-ți poți alcătui echipa. Numai c-ar trebui să organizăm o mică ceremonie. Să dăm ceva de dușcă, iar eu o să inaugurez săpăturile.
Câteva minute mai târziu, după ce ținuse o cuvântare, încălzit de o gură zdravănă de bourbon și strângând o țigară de foi între dinți, Sam începu să sape. Hârlețul din lemn de bambus era ascuțit, însă iarba era atât de deasă și rezistentă, încât a trebuit să-l transforme în cuțit. Asudând, înjurând, afirmând că urâse dintotdeauna munca fizică și că nu era croit să devină săpător de șanțuri, Sam crâmpoți iarba. Când încercă să înfigă hârlețul de-acum bont în pământ, Sam descoperi că nu reușise să scoată nici măcar o mână de țărână. Trebuia ca iarba și stratul de pământ uscat să fie îndepărtate.
— Mama tuturor încornoraților! blestemă el și azvârli hârlețul la pământ. Asta s-o facă un țărănoi care-i născut pentru asemenea muncă ingrată! Eu lucrez cu mintea!
Mulțimea pufni în râs și se apucă de treabă cu cuțite din bambus și securi de cremene.
— Dacă fierul o fi la trei metri adâncime o să ne ia trei ani să ajungem la el, spuse Sam. Joe, adu cât mai multă cremene, altfel n-avem nici un spor.
— E muzai? întrebă Joe Miller. O ză-mi libzezti, Zam.
— Trebuie să pleci, la fel ca toată lumea. Nu-ți face griji pentru mine.,