În următoarele trei zile săpară o groapă de trei metri diametru și treizeci de centimetri adâncime. Von Richthofen organiză echipele astfel că ele erau înlocuite la fiecare sfert de oră. Nu duceau lipsă de amatori bine clădiți, gata să sape, dar încetineala era provocată de cioplirea de noi unelte din cremene și de confecționarea de unelte din lemn de bambus. Bloodaxe începu să mârâie văzând cum se ciobeau cuțitele și securile, zicând că în caz de atac, armele din piatră n-ar fi putut să zgârie nici măcar pielea unui sugar. Clemens îl rugă pentru a nu știu câta oară să-i dea securea de oțel, însă Bloodaxe refuză.
— Dacă Joe ar fi aici, l-aș pune pe el să i-o ia, îi spuse Clemens lui Lothar. Apropo, unde-o fi Joe? Ar fi trebuit să se întoarcă deja, fie cu mâna goală, fie aducându-ne daruri.
— Cred c-ar fi cazul să trimitem pe cineva cu barca, sugeră von Richthofen. M-aș duce eu, dar am impresia că ai încă nevoie de mine ca să te apăr de Bloodaxe.
— Dacă Joe a pățit ceva, o să avem amândoi nevoie de protecție, conchise Sam. Uite, afganul acela, Abdul, ar putea deveni spionul nostru. E-n stare să treacă nebăgat în seamă și printr-un coș colcăind de șerpi cu clopoței.
După două zile, în zori, Abdul se întoarse. Îi trezi pe Sam și pe Lothar, care dormeau în aceeași colibă în ideea de a se apăra unul pe celălalt. În engleza lui stâlcită, Abdul le povesti că Joe Miller era legat fedeleș într-o cușcă solidă din lemn de bambus. Făcuse o tentativă de a-l elibera pe Joe, dar cușca era păzită zi și noapte.
Vikingii fuseseră primiți amical și cu înțelegere. Căpetenia locală se arătase surprinsă de ideea că va face un târg bun dând cremene pentru fier. Organizase o mare petrecere pentru a sărbători acordul și le oferise oaspeților băutură și gumă de visat pe săturate. Nordicii fuseseră copleșiți în vreme ce sforăiau amețiți de alcool. Și Joe dormea, dar se trezise când începuseră să-l lege. Fără nici o armă, omorâse douăzeci de oameni și răpise cincisprezece, dar până la urmă căpetenia îl năucise cu o lovitură de bâtă după ceafă. Izbitura, care ar fi frânt gâtul oricui, îi luase puterile lui Joe, ceea ce le permisese atacatorilor să sară pe el imobilizându-l și căpetenia îl mai trăsnise o dată în cap.
— Căpetenia și-a dat seama că Joe e un luptător puternic, spuse Abdul. Mai ceva decât Rustam. Am auzit fără să vreau câțiva oameni spunând că vor să-l folosească pe Joe ca ostatic. Căpetenia vrea să devină partener la mina de fier. Dacă e refuzat, nu-l va ucide pe Joe, dar îl va face sclav, deși mă-ndoiesc de reușită. Are de gând să ne omoare într-un atac și să-i rămână tot fierul numai lui. E-n stare. Își alcătuiește o flotă uriașă; multe vase mici, încropite în grabă, dar bune să transporte câte patruzeci de oameni fiecare. Va declanșa un atac total, având războinici înarmați cu arme din cremene, arcuri și săgeți și bumeranguri grele.
– Și cine-i acest presupus Napoleon? întrebă Sam.
— Oamenii îi zic Regele Ioan. Cică a domnit în Anglia pe vremea când luptătorii purtau armuri și luptau cu spada în mână. În epoca lui Saladin. Fratele lui a fost un războinic vestit, Richard Inimă-de-Leu.
Sam blestemă și spuse:
— Ioan Fără-de-Țară! Vicleanul Prinț John cu inimă întunecată. Atât de ticălos, încât englezii au jurat să nu mai aibă niciodată vreun rege cu numele de Ioan. Decât el, mai bine ni-l puneam în cap pe nemernicul de Leopold al Belgiei sau pe Jim Fiske!
Jumătate de ora mai târziu, Sam se lăsă cotropit de deznădejde. De astă dată, mesajul îi parveni ca un zvon purtat din gură-n gură. La treizeci de mile în josul Fluviului se afla o flotă uriașă care naviga înspre ei. Era compusă din șaizeci de vase cu un singur catarg, fiecare dintre ele transportând patruzeci de luptători. Conducătorul acestei armade era regele unui ținut aflat în afara zonei afectate de prăbușirea meteoritului. Se numea Joseph Maria von Radowitz.
— Am citit la școală despre el! se trezi von Richthofen. S-a născut în 1797 și cred c-a murit prin 1853. A fost expert probleme de artilerie și prieten apropiat al lui Frederick Wîlhelm al IV-lea al Prusiei. Supranumit „Călugărul Războinic”, fiindcă deși ajunsese general, avea opinii religioase de neclintit. A murit neconsolat, deoarece căzuse în dizgrație. Deci acum e din nou în viață, tânăr și, neîndoielnic, încercând să-i convertească pe toți la puritanism, omorându-i pe cei care nu-s de acord cu părerile lui.
O oră mai târziu, Sam primi vestea că flota Regelui Ioan ridicase ancora.
— Forțele lui John vor ajunge primele, îi spuse Sam lui Bloodaxe. Se vor deplasa mai iute, fiindcă au de partea lor curentul și vântul.
– Ți-ai și găsit cui să-i spui toate astea! pufni cu dispreț Bloodaxe.
— Ce-ai de gând să întreprinzi?
– Întâi îl zdrobesc pe englez, apoi îl fac praf pe neamț, îi răspunse Bloodaxe. Își învârti securea și adăugă: Pe himenul sfâșiat al miresei lui Thor! încă mă dor coastele, dar n-o să bag în seamă durerea!
Sam nu încercă să-l contrazică. Mai târziu, rămas singur cu Lothar, i se confesa:
— E un lucru admirabil să lupți fără sorți de izbândă și să mori. Dar din asta nu-ți iese nimic. Știu, o să spui că n-am curaj nici cât un gândac, dar eu am un vis măreț, care transcende noțiunilor de credință și moralitate, oricât de înălțătoare or fi ele. Lothar, îmi doresc vaporul ăsta și vreau să-l pilotez până pa capătul Fluviului, indiferent ce s-ar întâmpla! Dac-am avea vreo șansă în lupta ce urmează, n-aș gândi așa. Dar n-avem. Suntem copleșiți numeric și avem arme inferioare. De aceea am de gând să le propunem un târg.
— Cui? întrebă amărât von Richthofen, pierzându-și culoarea din obraji.
— Lui Ioan. O fi el cel mai mișel dintre regi, deși mulți îi râvnesc locul în competiția asta sălbatică, dar pe el l-am convinge mai ușor să se alieze cu noi. Flota lui Radowitz e mai amare decât a lui, și chiar dacă Ioan ar reuși printr-o minune să învingă, forțele i-ar slăbi într-atât, încât am putea să punem mâna pe el. Dar dacă ne alăturăm lui Ioan, i-am administra o asemenea papară lui Radowitz, că ar șterge-o de-aici cu coada între picioare, ca un câine bătut.
Von Richthofen pufni în râs și spuse:
— Am crezut la început că vrei să ne ascundem în munți iar apoi să coborâm pentru a ne oferi serviciile celui mai tare. N-aș suporta ideea de-a fugi ca un laș, lăsându-i pe sărmanii oameni să ducă greul.
— Să nu-mi spui pe nume dacă n-o să propun ceva cinstit, reluă Sam. Aș face-o dacă n-aș avea de ales. Sugerez să scăpăm într-un fel sau altul, de Bloodaxe. El nu va accepta să-l ia pe Ioan ca partener.
— Va trebui să fii cu ochii pe Ioan, care e ca un șarpe veninos, îl sfătui neamțul. Dar altă ieșire nu văd. Si nici nu mi se pare că trădăm pe cineva dacă-l ucidem pe Bloodaxe. Ne punem la adăpost. Si el te-ar lichida cu primul prilej favorabil.
— Iar noi nici măcar nu-l vom ucide de-adevăratelea, reflectă Sam. Îl eliminăm doar din peisajul ăsta.
Clemens vroia sa mai discute despre modul de acțiune, însă von Richthofen spuse că vorbiseră de ajuns. Ca de obicei, Sam amâna momentul hotărâtor. Trebuia neapărat să treacă imediat la fapte.
— Așa cred și eu, recunoscu Sam și oftă.
— Ce-ai pățit? întrebă Lothar.
— Mă simt vinovat chiar înainte de a făptui păcatul, răspunse Sam. Mă simt ca un laș, deși nu prea am motive. Absolut nici unul! Dar am fost adus pe lume ca să mă simt apăsat de păcate, chiar și de acela de a mă fi născut.
Lothar își ridică brațele de disperare și se îndepărtă, aruncând peste umăr:
— Urmează-mă ori rămâi aici. Nu cumva să te-aștepți că te voi recunoaște drept căpitan al vaporului nostru. Căpitanii nu ezită să treacă la acțiune.
Sam se strâmbă, dar porni după el. Lothar vorbi cu doisprezece oameni despre care era încredințat că vor face cum li se spune. Până când puseră la punct amănuntele și oamenii plecară după arme, amiaza trecu și soarele începu să coboare. Se întoarseră dinspre colibe înarmați cu sulițe și cuțite. Unul dintre ei avea un arc din lemn de bambus și șase săgeți periculoase, eficace doar la mică distanță.
Pornind cu Lothar von Richthofen și Sam Clemens în frunte, grupul se îndreptă spre coliba regelui nordic. Șase vikingi stăteau de pază afară.
— Vrem să vorbim cu Bloodaxe, spuse Sam, încercând să se adreseze fără să-i tremure vocea.
— E-năuntru cu o femeie, spuse Ve Grimarsson.
Sam ridică mâna. Lothar țâșni pe lângă el și-l lovi pe Grimarsson cu o bâtă în cap. O săgeată șuieră pe lângă umărul lui și se înfipse în gâtul unei santinele. În mai puțin de zece secunde, toți zăceau morți sau erau răniți prea grav ca să mai continue lupta. Din depărtare se auziră strigăte și alți zece vikingi veniră în goană să-și apere căpetenia. Gol-pușcă, urlând și ținându-și securea de oțel în poziție de atac, Bloodaxe țâșni pe usă. Von Richthofen se repezi cu sulița înainte și o înfipse în nordic. Bloodaxe scăpă securea și, împins de forța loviturii, păși împleticit înapoi până se izbi de peretele din bambus al colibei. Rămase cu ochii căscați; deschise gura; sângele porni să curgă pe la colțurile buzelor și pielea îi deveni cenușie.
Neamțul smulse sulița din abdomen și Bloodaxe se prăvăli la pământ.
În lupta ce urmă, șase dintre oamenii lui Clemens își pierdură viața, iar patru se aleseră cu răni. Vikingii nu se dădură bătuți până nu fură reduși la tăcere ca și regele lor.
Horcăind de efort, mânjit de sângele dușmanilor și sângerând dintr-o rană căpătată la umăr, Sam Clemens se rezemă în suliță. Ucisese un om, pe Gunnlaugr Thorrfinnsson, perforându-i un rinichi, în momentul când acesta îl atacase pe von Richthofen. Îi părea rău de Gunnlaugr. Dintre toți nordicii, lui îi plăceau cel mai mult glumele spuse de Sam. Iar acum fusese înjunghiat pe la spate de prietenul lui, același Sam Clemens.
„Am luat parte la 38 de bătălii și-am ucis doar doi oameni. Celălalt a fost un turc grav rănit care încerca să se ridice în picioare. Sam Clemens, marele războinic, inimosul erou,” Urmărit de aceste gânduri, privi cu oroarea și fascinația pe care o exercitaseră dintotdeauna cadavrele asupra lui și care nu a-ar fi stins nici dacă ar fi trăit zece mii de ani.
Apoi scoase un țipăt de spaimă și-și trase piciorul stâng, într-un efort disperat de a și-l smulge din mâna care-l reținea. Nereușind, ridică sulița, cu gând s-o înfigă în omul care-l imobilizase. Privi în jos, drept în ochii albaștri spălăciți ai lui Bloodaxe. Acesta revenise la viață pentru o clipă. Din ochi dispăruse luciul sticlos, iar pielea nu mai era cenușiu-albăstruie. Vocea-i era slabă, dar îndeajuns de puternică, astfel încât atât Sam, cât și cei aflați aproape, auziră vorbele lui:
— Bikkja! Căcăreze de șobolan! Ascultați-mă! Nu vă las să plecați până nu voi termina ce am de spus! Zeii mi-au dat puterile unei voluspa. Ei cer răzbunare pentru trădarea voastră. Ascultați! Știu că există fier sub iarba asta scăldată în sânge. Simt fierul curgându-mi prin vine. Culoarea lui întunecată îmi îngheață sângele. Veți găsi mai mult fier decât vă trebuie pentru marele vapor alb. Îl veți extrage și veți construi o corabie care să rivalizeze cu Skithblathnir. Tu, Clemens Mișelul, îi vei fi căpitan, iar ea va pluti pe Fluviu mai multe mile decât poate merge-ntr-o zi Sleipnir, cel cu opt picioare. Vei rătăci de colo-colo, spre nord, sud, est și vest, după cum te vor purta apele Fluviului. O să-nconjori lumea de nenumărate ori. Dar construcția lui și navigația vor aduce multă amărăciune și nenumărate nenorociri. Iar după ani și ani, cât viața a două generații de pe Pământ, după mari suferințe și puține bucurii, când vei crede c-ai ajuns, în sfârșit, la capătul lungii călătorii, atunci vei da din nou peste mine!
Eu te voi căuta! O să te-aștept cu corabia mea și-o să te omor. Și n-o să apuci să vezi capătul Fluviului și nici n-o să treci prin porțile Valhallei!
Brusc înfrigurat, Sam se simți gata să se dezmembreze. Rămase nemișcat, cu toate că strânsoarea din jurul gleznei mai slăbise. Auzi horcăitul de moarte și nici nu se clinti, nici nu privi în jos.
Lipsit de vlagă, Bloodaxe vorbi iar:
— Aștept!
Se auzi un nou horcăit, ceva mai surd și mâna lui Bloodaxe căzu la pământ. Sam făcu un efort să se îndepărteze de el, aproape sigur că se va desface în fărâme. Se uită la von Richthofen și spuse:
— Superstiții! Nimeni nu poate cunoaște viitorul!
— Nu se știe, Sam. Dar dacă evenimentele se desfășoară așa cum crezi tu, adică automat și mecanic, atunci viitorul e predeterminat. Dacă lucrurile sunt cunoscute dinainte, atunci de ce nu ni se revelă viitorul măcar pentru o clipă, de ce nu se aprind lumini orbitoare de-a lungul tunelului timpului, iar omul să vadă până dincolo?
Sam nu-i răspunse. Von Richthofen râse pentru a-i arăta că glumea și-l bătu pe umăr.
— Vreau să beau ceva. Neapărat, spuse Sam. Nu dau doi Bani pe superstițiile astea prostești.
Era însă convins că ochii aceia care se stingeau văzuseră peste ani și ani și avea să creadă asta pe vecie.