Când mai era o oră până la căderea întunericului apăru și flota Regelui Ioan. Sam Clemens trimise un om pentru a-l anunța pe Ioan că vroia să discute un posibil parteneriat. Ioan, gata oricând să discute cu cel pe care intenționa să-l înjunghie pe la spate, se arătă dispus să negocieze. Sam rămase pe mal, iar Ioan Fără-de-Tară se aplecă peste copastia galerei. După ce alungase senzația de îngheț cu câteva pahare zdravene de whisky, Sam îi povesti cum stăteau lucrurile și vorbi elocvent despre marele vapor ce urma a fi construit după extragerea flerului.
Ioan era un bărbat scund, brunet, cu umeri foarte lați, pâr roșcovan și ochi albaștri. Zâmbea mai tot timpul și vorbea o engleză aproape lipsită de accentul vremii sale, ceea ce o făcea destul de ușor de înțeles. Înainte de a ajunge în această parte a Fluviului, trăise zece ani printre oamenii din Virginia sfârșitului de secol XVIII. Fiind un talentat lingvist, se exprima fluent și se debarasase de multe dintre structurile caracteristice ale englezei și francezei normande folosite în secolul al XII-lea.
Înțelese imediat de ce i-ar sluji să se alăture lui Clemens împotriva lui von Radowitz. Nu încăpea nici o îndoială că avea rețineri privind modul de acțiune după ce scăpau de von Radowitttz, însă coborî pe mal și jură prietenie și înfrățire veșnici. Amănuntele pactului fură stabilite la un pahar, apoi Ioan porunci eliberarea lui Joe Miller din cușca aflată pe nava-amiral.
Lui Sam nu-i stătea în fire să verse lacrimi cu două, dar pe obrajii lui apărură câteva lacrimi când îl văzu pe titantrop. Joc plângea ca o cascadă ambulantă și, când îl strânse în brațe pe Sam, aproape că-i frânse coastele.
Ceva mai târziu, von Richthofen nu-și putu ascunde sentimentele față de Clemens:
— Când îl aveai pe Bloodaxe alături, măcar știai la ce să te aștepți. Prost târg am făcut!
— Eu sunt din Missouri, îi răspunse Sam, și n-am fost un neguțător strălucit de catâri. Cu toate astea, atunci când ai pe urmele tale o haită de lupi gata să te sfâșie, ești în stare să dai o mârțoagă deșelată pe un mustang sălbatic, numai să te scoată din colții lor. Abia după aceea te gândești cum vei coborî fără să-ți frângi gâtul.
Bătălia, care începu în zorii zilei următoare, ținu multă vreme. Dezastrul îi pândi de câteva ori pe Sam și pe Ioan. Profitând de ceața care căzuse în primele ore ale dimineții, flota englezului se pitise lângă malul răsăritean și apăruse în spatele celei germane. Torțele aprinse azvârlite de marinarii lui Ioan incendiară multe dintre navele lui von Radowitz. Însă invadatorii se înțelegeau foarte bine între ei, dovedeau o disciplină exemplară, luptaseră îndelung alături unii de alții și erau mult mai bine înarmați.
Rachetele lor scufundară numeroase galere de-ale lui Ioan și făcură breșe în obstacolele construite de-a lungul malului Soldații nemți debarcară la adăpostul unei ploi de săgeți. În cursul acestei manevre, o rachetă explodă în groapa săpată pentru extragerea fierului. Suflul îl azvârli cât colo pe Sam. Pe jumătate năucit, se ridică în picioare. În aceeași clipă simți prezența unui bărbat pe care nu-l văzuse în viața lui, Sam era convins că omul nu mai apăruse în ținut paria atunci.
Necunoscutul avea un metru și optzeci și o statură robustă, chiar masivă. Ca un berbec roșcovan și bătrân, deși arăta, desigur, de parcă ar fi avut doar douăzeci și cinci de ani Părul inelat și castaniu îi atârna pe spate până în talie. Avea sprâncenele la fel de stufoase ca și Sam. Ochii îi erau mari, căprui-închis cu steluțe verzui. Avea nasul acvilin și bărbia proeminentă, iar urechile mari făceau un unghi drept față de cap.
„Trupul unui berbec bătrân”, gândi Sam,,și capul unei bufnițe cu ciuf.”
Arcul lui era confecționat dintr-un material pe care Sam îl mai văzuse, dar greu de procurat: două dintre coarnele curbate aflate în gura peștelui numit Balaurul de Fluviu. Amândouă erau unite, alcătuind un arc dublu și curbat. De departe cel mai puternic și rezistent din această vale, prezenta totuși un dezavantaj. Arcașul avea nevoie de brațe extrem de puternice pentru a-l îndoi.
Necunoscutul avea în tolba din piele douăzeci de săgeți cu vârful din cremene, corpul croit cu multă iscusință din oase provenind de la aripioarele Balaurului de Fluviu și aripile de ghidaj tăiate din bucăți de os atât de subțiri, încât razele de soare treceau prin ele.
Vorbi într-o germană cu accent străin, greu de identificat:
— Semeni cu Sam Clemens.
— Chiar sunt, răspunse Sam. Ce-a mai rămas din mine. Dar de unde?…
— Mi-ai fost descris de…, necunoscutul tăcu o clipă….de unul dintre Ei.
La început Sam nu pricepu. Pe de o parte semisurzenia provocată de explozie, urletele oamenilor care se ucideau unii pe alții la nici zece metri depărtare, iar pe de alta, bubuiturile îndepărtate ale rachetelor și apariția neașteptată a acestui bărbat confereau scenei un aer de irealitate.
— Te-a trimis… Necunoscutul Misterios… el te-a îndrumat încoace! Ești unul dintre Cei Doisprezece!
— El? Nici gând! Ea m-a trimis!
Sam nu avea vreme să ceară lămuriri. Își înfrâna dorința de a-l întreba dacă se pricepea să folosească arcul. Dădea impresia că era în stare să-l pună pe deplin în valoare. Sam se cățără pe vârful mormanului de pământ din apropierea gropii și arătă către cea mai apropiată navă dușmană care stătea cu prova Spre mal. Pe puntea de dunetă stătea un bărbat care dădea comenzi.
— Von Radowitz, conducătorul dușmanilor, spuse Sam. Cu arcurile noastre slabe nu-l putem nimeri.
Cu mișcări calme dar rapide, oprindu-se doar cât să țintească și fără să compenseze viteza vântului care bătea constant cu șase mile pe oră, arcașul slobozi o săgeată din arcul negru. Traiectoria săgeții se sfârși în plexul solar al lui von Radowitz. Sub forța loviturii, neamțul făcu un pas înapoi, se răsuci, lăsând să se vadă vârful săgeții care îi ieșise prin spate, și se prăbuși peste balustradă drept în apa dintre navă și mal.
Secundul își regrupa oamenii, iar arcașul îl străpunse și pe el cu o săgeată. Îmbrăcat în armura din piele de Balaur de Fluviu și învârtind prin aer bâta din lemn de stejar, Joe Miller făcea ravagii printre nemții din centrul liniei de atac. Răspândea în jur moarte și groază. Zdrobea douăzeci de țeste pe minut și, din când în când, prindea câte-un om cu mâna rămasă liberă și-l azvârlea pentru a doborî alți câțiva.
Se întâmplă ca în spatele lui Joe să se strecoare câte un dușman, însă săgețile negre din os doborâră cinci dintre aceștia unul după altul.
Invadatorii rupseră rândurile și încercară să se retragă spre navele lor. Gol, plin de sânge, dar zâmbitor, von Richthofen începu să danseze în fața lui Sam.
— Am câștigat! Am câștigat!
— Ti-ai câștigat dreptul de a avea mașina zburătoare, spuse Sam. Apoi, întorcându-se către necunoscut: Care ți-e numele?
— Multe nume avut-am, dar când bunicul m-a luat în brațe pentru-ntâia dată, m-a numit Odiseu.
— Avem multe de vorbit. Altceva nu-i veni în minte. Oare acest bărbat fusese cântat de Homer? Adevăratul Ulise, adică istoricul Ulise, care luptase sub zidurile Troiei și despre care povesteau legendele și basmele strânse mai târziu? De ce nu? Bărbatul învăluit în umbre care-i vorbise lui Sam afirmase că alesese douăsprezece persoane din miliardele de oameni de pe planetă. Sam n-avea idee ce mijloace folosise pentru a-i alege, dar presupuse că nu greșise. Iar Necunoscutul Misterioșii vorbise despre unul dintre ei: Richard Francis Burton. Oare Cei Doisprezece aveau un soi de aură care îngăduiau renegatului să-i recunoască pe aceia care se potriveau misiunii? Era ceva în sufletul lor care-i recomanda?
Pe înnoptat, Sam, Joe, Lothar și aheul porniră spre colibele lor după ce sărbătoriseră victoria. De atâta vorbit, Sam avea gâtlejul uscat încercase să stoarcă de la aheu tot ce știa despre asediul Troiei și peregrinările lui de după aceea. Aflase atâtea încât, în loc să se lumineze, era și mai nedumerit.
Troia pe care o știa Odiseu nu era orașul din preajma Helespontului, ruinele pe care arheologii pământeni le numeau Troia VII. Troia asediată de Odiseu, Agamemnon și Diomede era mai departe spre sud, chiar în fața insulei Lesbos, dar spre interior și la nord de râul Kaikos. Fusese locuită de oameni înrudiți cu etruscii, care locuiau pe vremea aceea în Asia Mică și mai târziu emigraseră în Italia din cauza invadatorilor eleni. Odiseu cunoștea orașul pe care generațiile ulterioare îl consideraseră ca fiind Troia. Acolo trăiau dardanieni și barbari; ei erau înrudiți cu adevărații troieni. Orașul lor căzuse în mâinile altor barbari veniți din nord cu cinci ani înainte de războiul troian.
Trei ani după asediul adevăratei Troie, care ținuse doar doi ani, Odiseu plecase în expediție alături de danaeni, sau ahei împotriva Egiptului sub domnia lui Ramses al III-lea. Raidul se sfârșise cu un dezastru. Odiseu fugise pe mare ca să scape cu viață și, împotriva voinței lui, făcuse un lung voiaj care ținuse trei ani, în cursul căruia vizitase Malta, Sicilia și unele părți ale Italiei, tărâmuri necunoscute grecilor de pe vremea aceea. Nu-i întâlnise pe lestrigoni, eoli, pe Calipso, Circe sau Polifem. Pe soția lui o chemase într-adevăr Penelopa, dar nu fusese silit să ucidă nici un pețitor.
În ce-i privea pe Ahile și Hector, Odiseu îi știa doar ca personaje principale ale unui cânt. Presupunea că amândoi fuseseră pelasgi, o populație stabilită în Elada peninsulară înainte de a fi fost cucerită de aheii sosiți din nord. Aheii adaptaseră cântul pelasgic la propriile lor scopuri, iar mai târziu barzii o încorporaseră în Iliada. Odiseu aflase despre Iliada și Odiseea fiindcă întâlnise un erudit care știa ambele epopei pe de rost.
— Atunci, ce ne poți spune despre Calul Troian? exclamă Sam, așteptându-se ca la această întrebare să nu primească răspuns. Spre surprinderea lui, Odiseu nu numai că știa de el, dar spuse că ideea îi aparținuse în întregime. Fusese o înșelătorie gândită într-un moment de disperare și ar fi trebuit să dea greș.
Asta îl uimi cel mai mult pe Sam. Erudiții făcuseră front comun pentru a respinge veridicitatea acestei istorii, susținând că era o imposibilitate strigătoare la cer. S-ar fi cuvenit să aibă dreptate, întrucât ideea părea într-adevăr trasă de păr și părea cu totul improbabil ca aheii să fie atât de proști construind calul, iar troienii îndeajuns de dobitoci lăsându-se păcăliți. Dar calul de lemn existase, iar aheii pătrunseseră în oraș ascunși înăuntrul lui.
Von Richthofen ascultă discuția celor doi. Sam socoti că Joe și Lothar ar trebui să știe despre Etic, deși acesta îl sfătuise să nu spună nimănui. Dacă n-o făcea, multe dintre hotărârile pe care le va lua Sam vor rămâne neînțelese chiar și celor mai apropiați asociați. Pe de altă parte, Sam simțea că, destăinuind secretul și către alții, îi va arăta Eticului cine era sufletul întregii acțiuni. Un gest copilăresc, la urma urmei, dar Sam se lăsă pradă imboldului.
Cu excepția lui Joe care dormea deja, Sam le ură tuturor noapte bună și se întinse pe patul improvizat. Deși era foarte obosit, nu reuși să adoarmă. Amintind de o tornadă care încearcă să treacă prin gaura cheii, sforăiturile șuierătoare ale lui Joe nu-l ajutară nicidecum să alunge insomnia. În plus, emoțiile legate de evenimentele următoarei zile îl țineau încordat de pe acum, făcându-l să-și simtă creierul vibrând. Avea să fie o zi istorică, asta dacă se va găsi cineva să scrie istoria planetei. Sigur, vor exista hârtie, cerneluri, creioane, chiar și o tiparniță. Uriașa Navă Fluvială va publica o revistă săptămânală.
Va apărea o carte care va povesti cum a fost adâncită groapa prin detonarea rachetelor capturate de pe nava lui von Radowitz. Poate vor da de fier chiar mâine; trebuia să se întâmple așa.
La toate acestea se adăuga îngrijorarea în ce-l privea pe Regele Ioan, vicleanul mereu zâmbitor. Doar Dumnezeu știa ce punea la cale mintea aceea șireată. Puțin probabil că Ioan va încerca ceva josnic înainte de construirea vaporului, iar clipa asta era departe, peste ani și ani. Deocamdată nu avea nici un motiv de neliniște. Cu toate acestea, Sam se frământa de pe acum.