Sam se trezi brusc, simțindu-și inima bătând de parcă i-ar fi fost călcată în picioare de vreun monstru apărut în coșmarul pe care-l avusese. Prin spațiile libere dintre tulpinile de bambus și pe lângă pânza atârnată la intrare pătrundea un aer umed. Ploaia răpăia pe acoperișul din frunze, iar dinspre munți se rostogoli cu ecou bubuitul unui tunet. Joe, pe de altă parte, continua să sforăie bubuitor în legea lui.
Sam se întinse, apoi scoase un țipăt și se ridică în șezut. Atinsese pe cineva. Fulgerul îndepărtat mai îndulci bezna din interiorul colibei, lăsând să se zărească silueta neclară a cuiva care stătea ghemuit lângă pat.
Sam auzi o voce baritonală:
— Nu spera ca titantropul să-ți vină în ajutor. M-am îngrijit eu să nu se trezească înainte de răsăritul soarelui.
Sam își dădu seama astfel că Eticul putea vedea și pe întuneric. Își scoase o țigară de foi din sertarul măsuței pliante și întrebă:
— Te deranjează dacă fumez?
Răspunsul Necunoscutului Misterios întârzie atât de mult, încât Sam rămase pe gânduri. Licărul firului încins al brichetei lui Sam nu putea fi destul de puternic pentru a dezvălui trăsăturile bărbatului și probabil că purta mască pe față. Oare nu suporta mirosul țigării de foi ori al tutunului în orice formă? Ezita să o spună răspicat fiindcă acest amănunt îl putea da de gol? Față de cine? Față de ceilalți Etici care știau că au un renegat printre ei? Erau doisprezece la număr, cel puțin așa afirmase Necunoscutul. Dacă aceștia ar fi aflat că el, Sam Clemens, ar fi fost contactat de unul de-ai lor, căruia nu-i plăcea mirosul de tutun, atunci ar fi știut pe dată despre cine era vorba.
Sam nu-și exprimă bănuielile cu voce tare. Le va păstra pentru sine pentru a se sluji de ele mai târziu.
— Fumează, spuse Necunoscutul. Deși nu-l văzu și nici nu-l auzi mișcându-se, Sam avu impresia că se trăsese puțin înapoi.
— Care-i scopul acestei vizite neașteptate? întrebă Sam.
— Să te anunț că nu ne vom putea vedea multă vreme. Nu vroiam să crezi că te-am părăsit. Trebuie să plec cu treburi pe care nu le-ai înțelege chiar dacă ți le-aș explica. Va trebui să te descurci singur. Dacă lucrurile vor merge prost în ce te privește, nu voi putea interveni nici măcar pe ascuns. Deocamdată, cu ce ai, poți lucra cel puțin un deceniu. Vei fi nevoit să-ți folosești imaginația pentru a rezolva multe probleme tehnice care vor apărea. Eu nu-ți mai pot furniza metale ori materiale trebuincioase sau să te scot din încurcăturile pe care le vei avea cu invadatorii. Am riscat destul aducându-ți meteoritul și spunându-ți unde sunt bauxita și platina. Mai există și alți Etici, nu Cei Doisprezece, ci din eșalonul doi, care te vor supraveghea, însă ei nu vor interveni. Nu vor socoti că vaporul periclitează Planul. Ar prefera, bineînțeles, să nu ai fier, iar când vei „descoperi” platina și bauxita se vor supăra de-a binelea. Vor ca voi, pământenii, să vă continuați dezvoltarea psihică, nu tehnologică. Dar nu-și vor băga nasul în ceea ce faceți.
Sam simți un fior. Deși îl ura pe Etic, își dădu seama pe neașteptate că ajunsese să se bizuie mult pe sprijinul lui moral și material.
— Sper să nu pățim nimic, spuse Sam. Astăzi era cât pe ce să pierd mina de fier. Dacă n-ar fi fost Joe și individul acela Odiseu… Ia stai puțin! se lumină el deodată. Odiseu mi-a spus că Eticul cu care a vorbit era femeie!
Din întuneric se auzi un hohot reținut de râs.
— Ce-nseamnă asta?
— Ori nu ești singurul renegat, ori îți poți schimba vocea. Ori poate nu-mi spui adevărul. Pesemne sunteți amestecați cu toții în chestia asta și fiecare ne îndoapă cu minciuni pentru a-și realiza propriile mașinațiuni. Am devenit niște biete unelte în mâinile voastre.
— Nu te mint! Si nici nu-ți pot confirma bănuielile. Dacă tu, ori ceilalți pe care i-am ales, veți fi descoperiți, relatările voastre îi vor ameți pe semenii mei.
Se auzi un foșnet.
— Acum trebuie să plec. Rămâi singur. Mult noroc.
— Stai! Ce se-ntâmplă dacă dau greș?
— Se va găsi altcineva să construiască vaporul, dar am motive să sper că o vei face tu însuți.
— Deci nu-s decât o unealtă. Dacă ea se strică, o azvârli și găsești alta.
— Nu-ți pot asigura reușita. Nu-s zeu.
— Să vă ia naiba pe toți! strigă Sam. De ce n-ați lăsat lucrurile cum erau pe Pământ? Ne bucuram de pacea veșnică. Fără durere și suferință. Fără trudă necurmată și pătimiri. Am pierdut totul. Devenisem liberi, scăpasem de povara cărnii. Voi ne-ați întemnițat din nou și ne-ați luat până și dreptul de a ne sinucide. Moartea a devenit ceva de neatins. E ca și cum negați fi zvârlit pe vecie în iad!
— Situația nu-i chiar atât de rea, îl domoli Eticul. Majoritatea o duceți mai bine decât înainte. Ori cel puțin la fel de bine. Ologii, orbii, diformii, bolnavii, flămânzii sunt sănătoși și teferi. Nu trebuie să trudiți sau să vă faceți probleme pentru hrana zilnică și cei mai mulți mănâncă mai bine decât pe Pământ. Cu toate astea, în mare, sunt de acord cu tine. A fost o crimă, cea mai cumplită crimă, să vă resuscităm. Prin urmare…
— O vreau înapoi pe Livy! strigă Sam, Și pe fiicele mele! Decât izolate, adică separate una de alta pe vecie, le prefer moarte! Măcar nu m-aș mai chinui tot timpul gândindu-mă că ar putea suferi sau s-ar putea afla într-o situație cumplită. De unde să știu eu că nu-s violate, bătute, torturate? Răul e atotputernic pe planeta asta. Așa se și cuvine, fiindcă aici s-a strâns populația originală a Pământului!
— As putea să te-ajut, spuse Eticul. Dar mi-ar lua ani întregi să le găsesc. Nu-ți explic ce mijloace aș folosi, pentru că e prea complicat, iar eu trebuie să plec înainte ca ploaia să înceteze.
Sam se ridică și păși înainte cu mâinile întinse.
— Oprește-te! îl avertiză Eticul. M-ai atins o dată.
Sam se opri.
— Ai putea să mi-o găsești pe Livy? Și pe fete?
— O voi face. Pe cuvântul meu. Dar… dar dacă va dura ani în șir? Să presupunem că până atunci vei construi vaporul și te afli la un milion de mile în susul Fluviului, iar eu te anunț că ți-am găsit soția, însă ea e la trei milioane de mile în aval. Îți pot comunica locul, dar nu ți-o pot aduce, așa că totul ar cădea în sarcina ta. Ce vei face într-o asemenea situație? Te vei întoarce și-ți vei pierde douăzeci de ani revenind de unde ai plecat? Ți-ar îngădui echipajul să procedezi așa? Mă-ndoiesc. Pe de altă parte, chiar dacă ai reuși, nu vei avea certitudinea că ea va fi în locul indicat. Între timp ar putea fi ucisă și transferată altundeva, chiar și mai departe decât la început.
— Să te ia naiba! urlă Sam.
– Și, să nu uităm, continuă Eticul, oamenii se mai schimbă.
Când o vei revedea, s-ar putea să nu-ți mai placă.
— O să te omor! răcni Sam. Așa să-mi ajute!…
Rogojina din bambus de la intrare se dădu în lături. Necunoscutul se profila pentru o fracțiune de secundă, o siluetă îmbrăcată în mantie semănând cu un liliac, având pe cap ceva ce aducea cu un dom. Sam strânse pumnii și se strădui să rămână nemișcat ca un sloi de gheață, așteptând ca furia să se topească. Apoi începu să se învârtă prin colibă până când, în cele din urmă, azvârli țigara cât colo: Avea un gust amărui; până și aerul pe care-l respira îl râcâia pe gât.
— Blestemați să fie! Lua-l-ar naiba! O să-mi construiesc vaporul, o să ajung la polul nord și aflu eu ce se petrece! Și-o să-l ucid! Pe toți o să-i omor!
Ploaia se opri. De departe se auziră strigăte. Sam ieși, gândindu-se îngrozit că Necunoscutul fusese prins, deși i se părea imposibil. În același moment înțelese că vaporul însemna foarte mult pentru el și că nimic nu trebuia să împiedice construcția lui, chiar dacă s-ar fi putut răzbuna chiar acum pe Etic. Odată și-odată trebuia să vină și asta.
Dinspre câmpie se apropiau câteva persoane luminându-și calea cu torțe. Când ajunseră mai aproape, Sam distinse chipurile câtorva santinele și pe cel al lui von Richthofen. Cu ei se aflau trei necunoscuți.
Purtau veșminte încropite din prosoape mari, prinse laolaltă cu cleme magnetice, care le cădeau amplu în jurul trupurilor. Fața celui mai scund dintre necunoscuți era umbrită de o glugă. Cel mai înalt era un bărbat cu fața lungă, osoasă și negricioasă, având un nas uriaș și încovoiat.
— Vreți să intrați în competiție? întrebă Sam. În coliba mea doarme cineva care vă bate de departe la capitolul ăsta.
— Nom d’un con! Va te faire foutre! spuse lunganul. Oriunde mă duc trebuie să mă las insultat? Asta-i ospitalitatea pe care o oferiți oaspeților? Cum, am călătorit zece mii de leghe în condiții cumplite în speranța să-l găsesc pe omul care să mă facă să mai simt o dată oțelul în mână doar pentru ca el să-mi dea cu tifla? Află, mișel ignorant și insolent, că Savinien Cyrano al II-lea de Bergerac nu întoarce și celălalt obraz. Dacă nu-ți ceri scuze cu toată sinceritatea și nu vorbești cu glas de înger, te voi străpunge cu nasul pe care-l batjocorești atât!
Sam își ceru prea plecate scuze, spunând că nervii îi fuseseră puși la grea încercare în bătălia abia încheiată. Se uită cu mirare la figura legendară și se întrebă dacă nu cumva era și el unul dintre cei doisprezece aleși.
Cel de-al doilea bărbat, zvelt, blond și cu ochi albaștri, se prezentă drept Hermann Goring. Un os spiralat, luat de la un pește de Fluviu, îi atârna de o sfoară petrecută pe după gât și, după acest semn, Sam își dădu seama că era membru al Bisericii Celei de-A Doua Șanse. Asta însemna bucluc, fiindcă predicatorii ei propovăduiau pacifismul absolut.
Cea de-a treia persoană își dădu gluga pe spate și dădu la iveală un chip atrăgător cu păr lung și negru legat într-un coc precum al zeiței Psyche.
Sam se bălăbăni pe picioare, cât pe ce să leșine.
— Livy!
Femeia tresări. Fără să scoată un cuvânt, făcu un pas spre el și, părând palidă în lumina torțelor, îl privi. Se legănă nesigură pe picioare, dând impresia că va leșina dintr-o clipă în alta.
— Sam, spuse ea pierdut.
El înainta, însă ea se răsuci și se agăță de Bergerac să se sprijine. Francezul o îmbrățișa și se uită urât la Sam Clemens.
— Curaj, mielușica mea! Cât mă ai alături, n-o să-ți facă nici un rău. Ce reprezintă el pentru tine?
Ea ridică ochii spre el cu o expresie care-l convinse pe Sam. Urlă și ridică pumnul spre stelele care tocmai apăreau dintre nori.