Vaporul naviga prin visul lui Sam ca un diamant sclipitor de douăzeci de milioane de carate.
O asemenea navă nu mai existase și nici nu avea să existe vreodată.
Va fi botezată Nu se închiriază. Va fi atât de blindată și de înarmată, încât nimeni nu i-o va putea lua. Si nici nu va reuși cineva s-o cumpere ori s-o închirieze.
Numele scris cu litere mari și negre strălucea pe corpul ei alb. NU SE ÎNCHIRIAZĂ.
Miticul vapor va avea patru punți: cea a căldărilor, cea principală, de promenadă și de aterizare pentru aparatul de zbor. Gabaritul navei va fi de o sută patruzeci și cinci de metri și cincisprezece centimetri. Traversul navei în dreptul apărătorilor pentru zbaturi va fi de douăzeci de metri. Pescajul mediu, cu nava încărcată, patru metri. Corpul va fi făcut din magnaliu sau poate din plastic. Coșurile vor scoate fum doar din când în când, fiindcă la bord se va afla un cazan cu aburi. Dar asta doar pentru a propulsa gloanțele mari din plastic din mitralierele cu aburi. Zbaturile uriașe vor fi acționate de motoare electrice de dimensiuni enorme.
Nu se închiriază va fi singura navă din metal de pe Fluviu, unica propulsată de altă forță decât cea a brațelor și vâslelor sau a vântului și-i va face pe toți să se ridice în picioare pentru a privi lung, fie ei născuți în anul 2000000 î.e.n. sau în 2000 e.n.
Iar el, Samuel Clemens, va fi Căpitanul, cu C mare, fiindcă la bordul navei cu un echipaj de o sută douăzeci de oameni, va exista doar un singur Căpitan.
Regele Ioan al Angliei se putea autointitula și Amiral, daca avea chef, deși, după părerea lui Sam Clemens, trebuia să fie Secund, nu Amiral. Iar dacă ar fi fost după voia lui Sam Clemens, Regelui Ioan — Ioan Fără-de-Țară, Ioan împuțitul, Ioan Perfidul, Ioan Destrăbălatul, Ioan Cocină-de-Porci — nici măcar nu i s-ar îngădui să pună piciorul pe punte. Fumând o țigară groasă de foi, purtând o șapcă albă și îmbrăcat cu un kilt tot alb, la care se va adăuga un prosop aruncat peste umeri ca o mantie, Sam Clemens se va apleca peste sabordul tribord al timoneriei și va urla: Fiți gata, neisprăviților! Puneți mâna pe hoitul acela putred de imoralitate și perfidie și aruncați-l de pe schela de acces la bord! Nu-mi pasă dacă o să cadă-n Fluviu sau pe mal! Scăpați-mă de gunoiul ăla uman!
Iar Prințul Ioan va zbura peste balustrada punții cazanelor. Șiretul Ioan, răcnind, suduind în engleza medie cu accent franțuzit sau în franceza anglo-normandă sau în esperanto. Apoi pasarela va fi ridicată și vor răsuna clopotele, sirena va șuiera, iar Sam Clemens, așezat în spatele pilotului, va da ordinul de pornire în voiai.
Călătoria! În susul Fluviului, pentru a naviga probabil douăzeci de milioane de mile vreme de patruzeci sau o sută de ani. Ce vapor, ce Fluviu, ce voiaj, cum nu îndrăznise a visa pe Pământ, de mult dispărutul Pământ! în susul Fluviului, singurul de pe lumea aceasta, pe unica navă de-o asemenea măreție, cu Sam Clemens drept La Sipestro, Căpitan, respectat ca La Estro, Sef.
Cât de fericit era! Jar după aceea, în vreme ce se îndreptau spre mijlocul Fluviului, doar pentru a testa curentul, mult mai puternic acolo, în vreme ce miile de oameni de pe mal făceau semne cu brațele iau chiuiau sau plângeau în urma navei, Samuel Langhorn Clemens, alias Mark Twain — Căpitan, Șef — văzu un bărbat cu o chică blondă și cu umeri lați făcându-și loc prin mulțime.
Bărbatul purta un kilt dintr-o pânză ce aducea cu un prosop, fixată cu cleme magnetice. Sandalele erau confecționate din pielea unui Balaur de Fluviu mare cât o balenă. În jurul gâtului gros și musculos avea un șirag de vertebre de pește cu corn, strălucitor colorate. În mâna uriașă și puternică strângea coada unei securi de luptă făcute din fier. Ochii lui albaștri spălăciți îl ținteau pe Sam Clemens, și fața lată cu nas vulturesc era amenințătoare.
— Mai repede! Mai repede! Viteză maximă drept înainte! răcni Sam Clemens către pilot.
Zbaturile mari începură să se afunde în apă din ce în ce mai grăbite — pleosc — pleosc. În ciuda izolației din fibră de sticlă, vibrațiile făcură puntea să tremure. Deodată, bărbatul blond, Erik Bloodaxe, Regele viking din secolul al X-lea, apăru în timonerie.
Strigă la Sam Clemens în nordica veche: Trădătorule! Căcărează de Ratatosk! Ți-am spus c-o să te-aștept pe malul Fluviului! M-ai trădat ca să scoți fierul din steaua căzută și să-ți construiești singur vaporul!
Sam fugi din timonerie și coborî pe scări, de pe o punte pe alta, până ajunse în labirintul din cală, dar Erik Bloodaxe rămânea mereu la doi pași în urma lui.
Sam Clemens alergă pe lângă motoarele electrice de dimensiuni colosale, intră în laboratorul de chimie, unde inginerii fabricau nitratul de potasiu din excremente umane și-l amestecau cu sulf și mangal pentru a obține praf de pușcă. Înșfacă un aprinzător și o lampă cu rășină, apăsă pe cursor și din cutie țâșni o sârma luminoasă, încinsă până la alb.
Oprește-te, altfel arunc toată nava în aer! strigă Sam.
Erik încremenise, dar își rotea securea uriașă pe deasupra capului. Rânji și spuse: Îți iubești vaporul mai mult decât orice altceva, chiar mai mult decât pe neprețuita Livy! N-ai îndrăzni s-o ucizi! O să te despic drept în două cu securea și-a să-ți iau Vaporul!
Nu! Nu! răcni Sam. Să nu-ndrăznești! Nu ești în stare! Nu poți! Acesta-i visul meu, dragostea mea, pasiunea, viața, lumea mea! Nu!
Nordicul se mai apropie cu un pas; securea vâjâi încă o dată pe deasupra capului.
Nu sunt în stare? Ia privește!
Sam privi peste umărul lui Bloodaxe și văzu o umbră. Se apropie și deveni o siluetă înaltă, fără chip. Era X, Necunoscutul Misterios, Eticul renegat care făcuse meteoritul să se prăbușească în Fluviu pentru ca Sam să aibă fier și nichel și să-și construiască nava pe această planetă săracă în minerale. Pentru a pluti în susul Fluviului, către Marea Polară de Nord, unde Tumul Cețurilor, Marele Potir, sau cum s-o fi numit, era ascuns într-o pâclă înghețată. Iar o dată ajuns acolo, împreună cu cei unsprezece oameni aleși de X pentru împlinirea planului încă nerevelat, Sam va năvăli în turn pentru a afla — ce anume? Ce se găsea acolo.
Necunoscutule! strigă Sam. Salvează-mă! Ajutor!
Hohotul de râs șuieră precum vântul mării polare, transformându-i măruntaiele în cristale de gheață.
Salvează-te singur, Sam!
Ba nu! Nu! răcni Sam. Si atunci deschise ochii și ultimul geamăt se stinse. Ori visase că gemea?
Se ridică în picioare. Patul era făcut din lemn de bambus, iar salteaua dintr-o țesătură de fibre de bambus, umplută cu frunze uriașe de arbore de fier. Pătura era încropită din cinci prosoape legate între ele cu cleme magnetice. În camera care măsura aproximativ șase metri pătrați, se aflau un pat lipit de un perete, un birou și o masă cu tăblie rotundă, în jur de doisprezece scaune, toate din lemn de bambus ori pin și o oală de noapte din lut ars. Se mai găseau și o găleată din bambus, pe jumătate plină cu apă, o cutie largă și înaltă cu multe compartimente pentru suluri de hârtie, un suport conținând fleșete din lemn de bambus și pin cu vârfurile din cremene sau fier, arcuri și săgeți din tisă, o secure de război din fier-nichel și patru cuțite lungi din oțel. Pe perete se vedeau zece cuiere de care atârnau prosoape albe. Pe un cuier pentru pălării se afla o șapcă de ofițer naval, confecționată din piele și acoperită cu pânză albă și subțire.
Pe masă era potirul lui, un cilindru metalic de culoare cenușie, având o toartă metalică.
Pe birou erau împrăștiate sticluțe din sticlă, conținând cerneală neagră precum funinginea, un număr de tocuri din os și unul din fier-nichel. Hârtiile de pe birou erau făcute din coajă de bambus, deși mai existau câteva foi din pergament subțire extras de pe partea interioară a stomacului de pește cu corn.
Ferestrele din geam (sau iublouri, cum obișnuia el să le numească) se înșirau de jur împrejurul camerei. După câte știa Sam Clemens, aceasta era singura casă care se putea mândri cu ferestre în întreaga Vale a Fluviului. Desigur, pe o rază de zece mii de mile, alta ca ea nu mai exista.
Singura lumină venea din cer. Cu toate că încă nu se crăpase de zi, lumina era ceva mai puternică decât cea aruncată de luna plină pe Pământ Stele uriașe și multicolore împânzeau cerul, unele atât de mari, încât arătau ca niște bucăți rupte din lună. Între stele, dincolo de ele și chiar în fața unora mai strălucitoare, se întindeau văluri și ghirlande sclipitoare. Erau de fapt nori cosmici formați din gaz, splendori ce-i fermecau pe oamenii sensibili la frumos care trăiau de-a lungul Fluviului.
Sam Clemens își linse buzele, simțind în gură un gust acru după alcoolul pe care-l băuse cu o seară înainte și gustul și mai neplăcut al visului din care tocmai se trezise, apoi făcu câțiva pași nesiguri prin cameră. Deschise ochii de-a binelea abia când ajunse la birou; își luă aprinzătorul și apropie firul înroșit al acestuia de lampa cu untură de pește aflată pe un suport din piatră.
Deschise un iublou și privi spre Fluviu. Cu un an în urmă n-ar fi văzut decât câmpia netedă, lată de aproape o milă și jumătate, acoperită de iarbă scurtă și aspră, de un verde aprins. Acum devenise un teren înfiorător, presărat cu movile de pământ, galerii adânci și multe clădiri construite din bambus și pin în care se aflau cuptoare din cărămidă. Acestea erau așa-zisele oțelării, fabrica de sticlă, topitoriile, morile de ciment, forjele, atelierele de fierărie, arsenalele, laboratoarele și fabricile de acid sulfuric și azotic. La jumătate de milă depărtare se vedea un gard înalt din bușteni de pin care înconjura locul unde avea să construiască prima ambarcațiune din metal.
În stânga lui licăreau câteva lămpi de lipit. Oamenii săpau chiar și noaptea pentru a scoate hălci mari de siderit din pământ, producând piese din fier-nichel.
În spatele său se aflase o pădure formată din arbori de fier înalți de trei sute de metri, pini roșii, stejar negru și alb, tisă și desișuri de bambuși. Toate aceste specii se înălțaseră cândva pe poalele dealurilor; se putea spune că, în general, dealurile rămăseseră la locul lor, însă arborii, în afara celor de fier, dispăruseră. Doar giganticii arbori de fier rezistaseră securilor mânuite de oamenii lui Clemens. Ierburile înalte fuseseră tăiate și fibrele lor, tratate chimic, deveniseră hârtie și frânghii, însă rădăcinile lor se dovediseră atât de rezistente și de încâlcite, încât nu avuseseră nici un motiv să le mai scoată din pământ. Truda și materialele necesare smulgerii rădăcinilor costase imens. Nu era vorba de bani, fiindcă așa ceva nu exista, ci de sudoare, piatră uzată și unelte din oțel care se ciobiseră.
Zona frumoasă cândva, cu nenumărați copaci, iarbă strălucitor de verde și flori colorate crescute pe plantele cățărătoare care înveșmântau copacii, arăta acum ca un câmp de bătălie. Fusese silit să creeze urâțenie pentru a construi un vapor frumos.
Sam tresări sub mângâierea vântului rece și umed care bătea întotdeauna seara dinspre amonte. Tresări înfiorat și de priveliștea dezolantă ce-i apărea în fața ochilor. Indiferent de părerea pe care o avea despre această lume, iubea frumusețea și ordinea ferească a naturii și îndrăgea aspectul de parc al văii. O făcuse să arate înfiorător din cauza visului său. Și trebuia să extindă hidoșenia, deoarece morile și fabricile lui aveau nevoie de tot mai mult lemn pe care să-l ardă, să-l transforme în hârtie ori mangal. Terminase până și ultimele resurse ale statului și aproape că epuizase și ceea ce obținuse prin negoț de la Cernskujo, aflat la nord și Publiujo, la sud. Dacă vroia mai mult, trebuia să pornească război împotriva celor mai apropiați vecini ori să încheie înțelegeri pentru a achiziționa materiale de la state mai îndepărtate sau de peste Fluviu. Sau să le cucerească și să ia de acolo tot lemnul. N-ar fi dorit să procedeze astfel; ura războiul din principiu, iar practic, abia de-l putea suporta.
Dar dacă ținea să aibă Vaporul, trebuia să procure lemn pentru a-și menține fabricile în funcțiune.
Mai avea nevoie și de bauxită, criolit și platină dacă voia să construiască generatoare și motoare din aluminiu.
Cea mai apropiată sursă de astfel de materiale era în Soul City, statul aflat la douăzeci și șase de mile în josul Fluviului, condus de Elwood Hacking, care ura albii.
Până acum, Sam reușise să dea arme din fier contra bauxită, criolit, cinabru și platină. Chiar și propriul stat al lui Sam, Parolando, avea mare nevoie de arme. Parcă vrând să împovăreze și mai mult situația lui Sam, Hacking insistase ca Parolando să-și folosească oamenii săi pentru extragerea și transportul minereului.
Sam oftă din rărunchi. De ce naiba nu dirijase Necunoscutul Misterios meteoritul să cadă exact lângă zăcământul de bauxită? Dacă ar fi fost așa, când el și vikingii lui Bloodaxe sosiseră în zonă imediat după căderea meteoritului, ar fi putut să pună mâna pe teritoriul pe care se afla în prezent Soul City. La sosire, Hacking ar fi fost silit fie să se alăture lui Sam, fie să plece în altă parte.
În ciuda forței pe care-o avea Necunoscutul, tot nu i-ar fi fost ușor să devieze un meteorit de o sută de mii de tone din fier-nichel de pe traiectorie pentru a-l face să cadă la numai douăzeci și șase de mile de zăcămintele de bauxită și alte minerale, în realitate. Necunoscutul își închipuise că nimerise drept la țintă, înainte de a pleca în acea misiune despre care nu scosese o vorbă, îi spusese lui Sam că mineralele se aflau în susul Fluviului, toate pe o rază de șapte mile. Dar se înșelase. Asta îl făcea pe Sam să fie fericit și, în același timp, furios. Era supărat fiindcă nu toate zăcămintele îi erau la îndemână, dar se bucura văzând că și Eticii puteau greși.
Acest adevăr nu le era de nici un folos oamenilor întemnițați pe vecie între munții înalți de 6 000 de metri într-o vale lată de aproximativ 9,9 mile. Dacă Sam nu reușea să-și construiască Vaporul, se putea ca oamenii să rămână prizonieri mii de ani sau o eternitate.
Sam se apropie de dulăpiorul din lemn de pin nevopsit, deschise ușa și scoase o sticlă cu aspect opac. Conținea aproape jumătate de litru de whisky donat de oamenii care nu obișnuiau să bea. Trase o dușcă zdravănă, se strâmbă, pufni, se bătu pe piept și puse sticla la loc. Ha! Nimic nu-i ca o dușcă la început de zi, mai ales după ce te-ai trezit dintr-un coșmar pe care l-ar fi detestat până și Marele Cenzor al Viselor. Asta numai dacă, Marele Cenzor l-ar fi iubit cât de cât și ar fi dovedit puțin respect față de un bine cunoscut creator de vise, adică Sam Clemens. Pesemne că Marele Cenzor nu ținea deloc la Sam. După toate aparențele, puțini îl mai îndrăgeau în ultimul timp. Iar el, pentru a-și construi nava, se vedea silit să facă tot soiul de lucruri neplăcute.
Iar Livy, cea care-i fusese soție pe Pământ vreme de treizeci de ani, îi făcea viața și mai amară.
Înjură, își mângâie mustața inexistentă, băgă din nou mâna în dulăpior și scoase sticla. Mai trase o dușcă. Simți lacrimi în ochi, dar nu-și dădu seama dacă erau din pricina tăriei băuturii ori a lui Livy. Pesemne că în lumea asta de forțe complexe și operațiuni misterioase — în care existau și agenți misterioși — lacrimile se datorau și unora și altora. La toate astea se adăugau alte lucruri, pe care intuiția nu se deranja să le detecteze în aceste momente. Intuiția trebuia să mai aștepte până când mintea i se va mai limpezi și atunci, cu un efort, va descoperi care sunt adevăratele probleme.
Traversă covorașele din fibre de bambus și se uită afară pe iublou. Jos, la vreo șaizeci de metri, sub ramurile unui arbore de fier, se afla o colibă cu două încăperi de formă rotundă și cu un acoperiș conic. În dormitor trebuia să fie Olivia Langdon Clemens, soția sa — fosta — și lunganul, deșiratul, năsosul și colțurosul Savinien Cyrano al II-lea de Bergerac, spadasin, libertin și om de litere.
— Livy, cum de-ai putut? se tângui Sam. Cum de te-a lăsat sufletul să-mi frângi inima, iubirea Tinereții Tale?
Trecuse un an de când ea sosise însoțită de Cyrano de Bergerac. Rămăsese trăsnit, așa cum nu i se întâmplase în cei șapte-zeci și patru de ani cât trăise pe Pământ și în cei douăzeci și unu de când se afla pe Lumea Fluviului. Dar își revenise. Mai bine zis, și-ar fi revenit dacă nu l-ar fi tulburat și altceva, dar nu atât de cumplit. Nimic nu se compara cu ceea ce-i făcuse Livy. La urma urmei, era explicabil ca ea să-și găsească pe cineva în decurs de douăzeci de ani. Mai ales că era tânără și frumoasă, plină de pasiune și nu nutrise speranța de a-l revedea vreodată. Chiar și el trăise cu vreo cinci-șase femei și nu se putea aștepta la fidelitate și castitate din partea ei. Dar crezuse că, atunci când îl va vedea, își va abandona însoțitorul așa cum te grăbești să azvârli din mână un fier încălzit la roșu.
Nici pomeneală. Ea îl iubea pe Bergerac.
De când apăruse din cețurile Fluviului, aproape că nu fusese zi în care să n-o vadă. Își vorbeau destul de politicos și uneori reușeau să-și iasă din carapace, râzând și glumind așa cum făceau și pe Pământ. Alteori, prin sclipiri inconfundabile, ochii lor își spuneau că vechea iubire încă mai pâlpâia între ei. În alte ocazii, închipuindu-și că dorul îi trecuse — de parcă ar fi post apucat de nevricale, se gândise el mai târziu râzând, când de fapt îi venea să plângă — pășea spre ea, ca tras de un magnet, însă ea se apropia și mai mult de Cyrano, dacă acesta se întâmpla să fie în preajmă, sau îl căuta din priviri dacă nu era.
Livy își petrecea noapte de noapte cu nespălatul, grosolanul, năsosul, gușatul franțuz, care se dovedea în același timp fascinant, inteligent, spiritual, viguros, talentat și inimitabil. „Broscoi viril”, bolborosi Sam. Și-l imagină sărind, orăcăind plin de dorință, către silueta eterică, delicată și atrăgătoare a lui Livy; țopăind și orăcăind…
Se cutremură. Nu-i slujea la nimic. Nu reușea s-o uite cu totul nici măcar când își aducea aici femei în secret, deși nu era nevoie să se ascundă. Chiar dacă mesteca gumă de visat, tot nu și-o putea scoate din gând. Ca un făcut, parcă adusă de vânturile dorinței, Livy pătrundea cu și mai multă forță în mintea lui ca o mare zbuciumată de furtună. Frumoasa navă Livy, cu velatură albă umflată de vânt, copastia rotunjită și forme aerodinamice și elegante…
Și-i auzea râsul, acel clinchet delicat, lucrul pe care-l îndura cel mai greu.
Se îndepărtă și privi pe iublourile prova. Rămase lângă piedestalul din lemn de stejar și timona cu spițe mari pe care o sculptase el însuși pentru Vapor. Încăperea aceasta era „timoneria” lui, iar cele două camere din spate constituiau texasul. Clădirea se afla pe partea de deal din imediata apropiere a câmpiei. Era așezată pe piloni înalți de zece metri și nu se putea; intra în ea decât pe o scară sau o scară de salvare (ca să folosim un termen marinăresc) de la tribord sau printr-un sabord direct de pe dealul din spatele camerei texasului. Deasupra timoneriei se găsea un clopot mare, după câte știa el, singurul de pe Lumea Fluviului. Când ceasul cu apă din colț anunța ora 6:00, el bătea clopotul. Iar valea cufundată încă în întuneric se trezea la viață.