Ceața încă plutea deasupra Fluviului și a malurilor lui, dar reuși să vadă forma uriașă culcușită a pietrei-potir situată la vreo milă și jumătate pe panta ce ducea spre Fluviu. O clipă mai târziu văzu o bărcuță ca de jucărie apărând din ceață. Două siluete săriră pe mal, apoi o luară la fugă spre dreapta. În lumina destul de puternică, Sam le urmări cu privirea, cu toate că uneori îi erau ascunse vederii de diferite clădiri. După ce siluetele ocoliră fabrica de olărie care avea două etaje, cei doi o tăiară drept spre dealuri. Abia acum îi pierdu din ochi, dar se părea că se îndreptau spre „palatul” din bușteni al lui Ioan Plantagenet.
Serviciul de santinele din Parolando nu se ridica la înălțime. La fiecare sfert de milă, pe mal, se găsea câte o colibă înălțată din zece în zece metri., în care erau patru oameni de serviciu. Dacă vedeau ceva care le dădea de bănuit, aceștia erau instruiți să bată din tobe, să sufle în cornurile din os și să-și aprindă torțele.
Să fi fost doi bărbați strecurându-se la adăpostul cetii pentru a duce vești Regelui Ioan, ex-Regele Ioan, al Angliei?
Cincisprezece minute mai târziu, Sam văzu o umbră furișându-se printre clădiri. Apoi sfoara legată de clopoțelul aflat la intrarea în timonerie se mișcă. Privi prin iubloul de la tribord. Văzu chipul unui alb. Spionul personal al lui Sam, William Grevel, renumit neguțător de lână, cetățean din Londra, decedat în Anul Domnului 1401. De-a lungul Fluviului nu existau oi și nici vreun alt mamifer în afară de om. Dar fostul neguțător dovedise aptitudini deosebite pentru spionaj și-i plăcea să-și petreacă nopțile trăgând cu urechea.
Sam îi făcu semn să urce; Grevel alergă pe scară și intră după ce Sam dădu în lături bârna ce bloca ușa masivă din stejar.
— Saluton, leutenanto Grevel, spuse Sam în esperanto. Kio estas? (În traducere: „Bun venit, locotenent Grevel. Ce s-a întâmplat?)
— Bonan matenon, Estro. Ciu Grasa fripono, Rego Johano, estas jus akceptita duo spionoj, îi răspunse Grevel. (În traducere: „Bună dimineața, Șefule. Ticălosul ăla gras, Regele Ioan, tocmai a primit doi spioni.”)
Nici Sam, nici Grevel nu puteau înțelege engleza vorbită de celălalt, dar, cu rare excepții, se descurcau foarte bine în esperanto.
Sam zâmbi. Bill Grevel își dăduse drumul în jos de pe ramura unui arbore de fier, trecând exact pe deasupra capului unei santinele, iar apoi, coborând pe o frânghie, ajunsese pe marginea acoperișului clădirii cu două etaje. Trecuse prin dormitorul unde se odihneau trei femei și se târâse până în capul scării. Ioan și spionii lui, un italian din secolul al XX-lea și un ungur din secolul al VI-lea, se aflau la masă imediat dedesubt. Cei doi îi prezentau rezultatele călătoriei lor în amonte. Ioan era furios, și pe drept cuvânt.
Ascultând raportul lui Grevel, Sam se înfurie și el.
— A încercat să-l asasineze pe Arthur al Noii Britannii? Ce are de gând să facă omul ăsta, să ne distrugă pe toți?
Păși nervos de colo-colo, se opri cât să-și aprindă un trabuc și continuă să măsoare încăperea. Când se mai potoli, îl invită pe Grevel să guste puțin vin și o bucată de brânză.
Ironia Soartei, ajutată pesemne și de Etici, care cine știe ce alte lucruri la fel mai puseseră la cale, făcuse ca Regele Ioan al Angliei și nepotul pe care-l ucisese în mod josnic să se afle la o depărtare de doar treizeci și două de mile unul de altul. Arthur, Prinț al Britanniei de pe defunctul Pământ, își strânsese oamenii printre care se trezise într-un stat căruia îi dăduse numele de Noua Britannie. Pe teritoriul lung de zece mile peste care domnea trăiau foarte puțini britani, dar asta nu avea importanță. Tot Noua Britannie se numea.
Arthur aflase doar de opt luni că unchiul său îi era vecin. Călătorise incognito prin Parolando pentru a se convinge cu ochii lui asupra identității omului care-i tăiase gâtul și-l azvârlise în Sena, după ce-i legase bolovani de picioare. Arthur vroia să-l captureze pe Ioan și să-l țină în viață cât de mult posibil torturându-l în fel și chip. Dacă l-ar fi ucis de-a dreptul, ar fi pierdut pe vecie prilejul de a se bucura pe deplin de gustul răzbunării. O dată ucis, Ioan avea să se trezească în următoarea zi undeva, pe malul Fluviului, la mii de mile depărtare.
Arthur trimisese mesageri cerând ca Ioan să-i fie predat. Aceste pretenții fuseseră respinse, desigur, datorită simțului onoarei ce-l anima pe Sam, dar și temerii că Ioan îl împiedica să fie de acord cu cererile lui Arthur.
De astă dată, Ioan trimisese patru oameni să-l asasineze pe Arthur. Doi fuseseră uciși; ceilalți doi scăpaseră doar cu răni ușoare. Acest lucru însemna invazie. Arthur nu căuta numai să se răzbune pe Ioan, ci și să intre în posesia meteoritului din fier.
Statul dintre Parolando și Noua Britannie, o porțiune de paisprezece mile de pe malul drept al Fluviului, era cunoscut sub numele de Pământul lui Chemsky, sau Cernskujo, în esperanto. Chemsky, colonel de cavalerie din Ukraina secolului al XVI-lea, refuzase alianța cu Arthur. Dar statul imediat la nord de Noua Britannie era guvernat de Ieyasu. Ambițios și puternic, omul acesta întemeiase în 1600 Șogunatul Tokugawa, cu capitala la Yedo, viitorul oraș Tokio. Spionii lui Sam afirmaseră că japonezul și britanul se întâlniseră de șase ori, uneltind să pornească război.
Pe de altă parte, la nord de statul Ieyasujo se afla Kleomenujo. Acesta din urmă era guvernat de Kleomenes, un rege al Spartei și frate vitreg cu Leonidas, cel care rezistase în pasul Thermopile. Kleomenes îi întâlnise de trei ori pe Ieyasu și Arthur.
La sud de Parolando era o porțiune de unsprezece mile numită Publia, după regele ei, Publius Crassus. Publius fusese ofițer în cavaleria lui Cezar în timpul campaniei din Galia. El părea să fie prietenos, deși scosese un profit considerabil după ce-l lăsase pe Sam să-i taie pădurile.
La sud de Publia se găsea Tifonujo, peste care domnea Tai Fung. una dintre căpeteniile lui Kubla Khan, care murise pe Pământ în urma unei căzături de pe cal.
Iar la sud de Tifonujo era Soul City, condusă de Elwood Hacking și Milton Firebrass.
Sam se opri și se uită urât la Grevel pe sub sprâncenele stufoase.
— Necazul cel mare e că nu putem face mare lucru, Bill. Dacă-i spun lui Ioan că știu de încercarea lui de a-l ucide pe Arthur care, după umila mea părere, merită să moară, arunci are să-și dea seama că am spioni în casa lui. Iar el va dezminți totul, cerând să aduc martori, și știi ce-ar păți și ei și tu.
Grevel păli.
— Nu-ți pierde sângele rece, n-am de gând s-o fac. Nici vorbă. Singura soluție e să ne ținem gura și să fim cu ochii în patru. Numai că eu mă sufoc aici păstrând secretul. Omul ăsta îi întrece în josnicie pe toți cei pe care i-am cunoscut și dac-ai ști cât de larg mi-a fost cercul de cunoștințe, incluzându-i între ele și pe editori, mi-ai da dreptate.
— Ioan nu-i decât un perceptor oarecare, spuse Grevel cu convingere, socotind că aceasta era o insultă supremă. Ceea ce pentru el era adevărat
— Proastă zi am avut când a trebuit să mi-l aleg pe Ioan ca partener! mormăi Sam, pufăind din trabuc și întorcându-se spre Grevel. Dar dacă nu l-as fi atras de partea mea, as fi pierdut orice șansă de a avea fier.
După ce-i mulțumi lui Grevel, se descotorosi de el. Cerul de deasupra munților de peste Fluviu căpătase o tentă roșiatică. Curând, întreaga boltă cerească avea să devină rozalie pe mărgini și albastră în rest, dar mai era până să vadă soarele răsărind de dincolo de munți. Pietrele-potir urmau să se descarce înainte de răsărit.
Se spălă pe față într-un lighean, își pieptănă părul roșcat și des peste cap, își întinse pastă de dinți cu degetul peste dinți și gingii și scuipă. După aceea își luă centura cu patru teci și o punguță care se legăna de o curelușă și se încinse. Își puse un prosop lung pe umeri drept capă, își luă bastonul din stejar, îmbrăcat în fier și potirul. Coborî scările. Iarba era încă umedă. În fiecare noapte, vreme de jumătate de oră, ploua, iar valea nu se zvânta decât după răsăritul soarelui. Dacă microbii și virușii m-ar fi fost eradicați complet, jumătate din oamenii care trăiau pe Valea Fluviului ar fi murit demult de pneumonie și gripă.
Sam era din nou tânăr și plin de vigoare, dar mișcarea tot nu-i plăcea. De fiecare dată când mergea pe jos, se gândea la calea ferată pe care ar fi vrut s-o construiască de acasă până la malul Fluviului. Dar asta i-ar îngrădi libertatea de mișcare. De ce n-ar construi, în schimb, un automobil al cărui motor să funcționeze pe bază de alcool obținut din lemn?
Se trezi curând înconjurat de oameni; nu mai prididea să salute în dreapta și-n stânga: Saluton! și Bonan Matenon! Când ajunse la mal, îi dădu potirul său unui om care să-l așeze pe platforma adâncită a stâncii sure, în formă de ciupercă. În adâncitură se aflau deja aproape șase sute de potire, iar mulțimea se retrase la o distanță respectabilă. Cincisprezece minute mai târziu, din rocă țâșni un fulger însoțit de un zgomot asurzitor. Flăcările albastre se înălțară până la șapte-opt metri înălțime, iar tunetul răsună puternic, stârnind ecouri dinspre munți. Păstrătorii de potire numiți pentru acea zi urcară pe stâncă și înmânară cilindrii posesorilor lor. Sam pomi cu al său către timonerie, iar pe drum se întrebă de ce nu delega pe cineva să i-l aducă în fiecare zi. În realitate, fiecare om era atât de dependent de potir, încât nu-l putea încredința altcuiva, fiind tot timpul cu ochii pe el.
Ajuns acasă, glisa capacul. În cele șase despărțituri se găseau micul dejun și diverse bunătăți.
Potirul avea un fund fals în care era ascuns un convertor energie-materie și meniuri programate. În acea dimineață primise ouă cu șuncă, pâine prăjită cu unt și gem, un pahar cu lapte, o felie de pepene, zece țigări, o porție de marijuana, un cub de gumă de visat, un trabuc și o cană cu un lichior delicios.
Se așeză să mănânce cu mare poftă și, ridicând ochii, simți un gust neplăcut în gură. Privind pe iubloul de la tribord (ca să nu mai aibă sub ochi ușa casei lui Cyrano), văzu un tânăr îngenuncheat. Ținându-și ochii închiși și mâinile împreunate, individul se ruga. Purta doar un kilt și un os spiralat de Pește de Fluviu atârnat de gât cu un șnur din piele. Părul îi era blond închis, fața lată și trupul musculos. Dar coastele începuseră să-i iasă în evidență.
Credinciosul era Hermann Goring.
Sam scăpă o sudalmă și se ridică precipitat de pe scaun, dărâmându-l, îl ridică și-și mută micul dejun la masa rotundă din mijlocul camerei. Individul îi stricase pofta de mâncare în repetate rânduri. Sam nu suporta multe lucruri, dar pe ex-păcătoși îi ura cel mai mult, iar Hermann Goring păcătuise mai abitir decât mulți alții și acum, parcă pentru a-și ispăși păcatele, devenise mai sfânt decât oricare altul. Cel puțin așa i se părea lui Sam, deși Goring susținea că era, într-un fel, cel mai josnic dintre josnici.
Du-te naibii cu umilința ta arogantă cu tot, spusese Sam. Ori măcar du-o cu vânt din pupa, că pute…
Dacă n-ar fi existat Magna Carta, pe care o redactase chiar Sam (în ciuda protestelor Regelui Ioan, repetând în felul acesta istoria) de mult i-ar fi alungat pe Goring și pe susținătorii lui din Parolando. În fine, cel puțin de o săptămână. Dar Carta, constituția statului Parolando, cea mai democratică din istoria omenirii, prevedea libertatea religioasă și libertatea neîngrădită a cuvântului. Aproape totală, mai precis. Trebuia să fie prevăzute anumite limite.
Documentul pe care-l semnase cu mâna lui îi interzicea să-i împiedice pe misionarii Bisericii Celei de-A Doua Șanse să-și exercite dreptul la predică.
Cu toate astea, dacă Goring continua să protesteze, să țină cuvântări, să-i convertească și pe alții la doctrina rezistenței pașnice, Sam Clemens nu-și va vedea niciodată terminat vaporul. Hermann Goring făcuse din vapor un simbol; zicea că reprezintă trufia umană, lăcomia, înclinația spre violență și lipsa de respect față de planurile pe care le concepuse Creatorul pentru lumea oamenilor.
Omul nu trebuia să construiască Vapoare, ci mai curând temple impresionante pentru sufletul său. Omul nu avea nevoie acum decât de un acoperiș deasupra capului, ca să nu-l plouă, și pereți subțiri pentru a se bucura din când în când de puțină intimitate. Omul nu mai era nevoit să-și câștige existența prin sudoarea frunții. Alimentele și băutura îi erau oferite de-a gata, fără să fie obligat să dea nimic în schimb, nici măcar să se arate recunoscător. Omul avea acum timp pentru a-și hotărî destinul. Dar nu trebuia ca el să-i calce pe alții în picioare, să-i lipsească de bunuri, iubire sau demnitate. Trebuia să dovedească respect față de ceilalți și de sine însuși. Dar nu putea face asta prin hoție, tâlhărie, violență, dispreț. Trebuia să…
Sam îi întoarse spatele. Goring nutrea sentimente frumoase pe care Sam le împărtășea. Numai că Goring se înșela dacă își închipuia că, lingând picioarele celor care-i aduseseră pe oameni acolo, va contribui la nașterea unei Utopii sau la salvarea sufletelor. Umanitatea fusese trasă din nou pe sfoară; era folosită, maltratată și pervertită. Resuscitarea, reîntinerirea, lipsa bolilor, mâncarea, băutura și fumatul pe gratis, absența obligației de â munci din greu și a necesităților economice, toate erau iluzii, reprezentau acadele pentru ademenirea omenirii, aflate în faza copilăriei, către o alee întunecoasă unde… Unde, ce? Nu avea idee. Însă Necunoscutul Misterios spusese că omenirea eră atrasă în cea mai mare înșelătorie imaginabilă, chiar mai crudă decât cea reprezentată de viața pe Pământ. Omul fusese resuscitat și plasat pe această planetă ca subiect al unui uriaș studiu academic. Asta era tot. Iar după încheierea studiilor, Omul se va întoarce din nou în beznă și uitare. Înșelat iarăși.
Dar ce avea de câștigat Necunoscutul spunând asta celor câțiva oameni pe care-i selectase? De ce nu alesese un număr mai mic pentru a-l ajuta să-i înfrângă pe egalii săi, Eticii? Ce urmărea de fapt? Oare îi mințea pe Sam, Cyrano, Odiseu și pe ceilalți, pe care Sam încă nu-i cunoscuse?
Sam Clemens habar n-avea. Era la fel de neștiutor ca și pe Pământ. Nu știa decât una și bună: voia să aibă vaporul.
Ceața se ridicase; perioada destinată micului dejun se încheiase. Verifică ceasul cu apă și sună din clopotul cel mare de la timonerie. Imediat ce încetă să bată, începură fluierăturile sergenților. Pe întreaga suprafață a porțiunii late de zece mile, cunoscută și sub numele de Parolando, se auzeau țiuituri stridente. Apoi se auzi răpăitul tobelor și oamenii din Parolando își începură ziua de muncă.