În Parolando trăiau 17 000 de oameni, însă Vaporul avea să ia la bord doar o sută douăzeci. Dintre ei, douăzeci erau deja siguri că se vor îmbarca. Aceștia erau Sam și Joe Miller, Lothar von Richthofen, van Boom, de Bergerac, Odiseu, trei ingineri, Regele Ioan, plus femeile cu care împărțeau colibele, cărora li se făcuseră promisiuni de călătorie. Restul aveau să afle cu câteva zile înainte de plecare dacă trudiseră degeaba sau nu. La vremea cuvenită, numele acestora vor fi trecute pe bilete de hârtie care se vor introduce într-o cușcă mare din sârmă. Ea se va roti, iar apoi Sam, legat la ochi, o va opri și va extrage, unul după altul, o sută de nume. Acești norocoși vor forma echipajul vaporului Nu se închiriază.
Acesta va avea de călătorit aproximativ cinci milioane de mile, dacă puteau da crezare vorbelor Necunoscutului. Socotind că ar parcurge în jur de 335 de mile în douăzeci și patru de pe, vaporului i-ar lua mai bine de patruzeci și unu de ani pentru a ajunge la capătul Fluviului. Dar nu putea parcurge zilnic această distanță, desigur. Echipajul va trage la mal pentru a-și petrece vacanțele pe uscat și pentru efectuarea reparațiilor. Vaporul putea suferi uzuri, deși Sam plănuia să ia cu sine multe piese de schimb. O dată aflată în marș, nava nu se mai putea întoarce pentru piese de schimb și nici nu le putea găsi în altă parte. Nu vor mai descoperi nicăieri metal pentru așa ceva.
Lui Sam îi venea greu să creadă că va avea aproape o sută patruzeci de ani când va ajunge la izvoarele Fluviului.
Dar ce însemna asta când îl așteptau mii de ani de tinerețe?
Privi prin iublourile babord. Câmpia era înțesata de oameni care coborau dinspre dealuri către fabrici. Dealurile din spatele său mu împânzite de alții, aflați în drum spre fabricile de pe dealuri. O mică armată lucra la barajul din nord-vest, de lângă poalele munților. Între două dealuri înalte se ridica un zid din beton pentru a zăgăzui apa unui pârâu care-și avea izvorul aproape în vârful muntelui. Când lacul format în spatele barajului va ajunge la cota maximă, surplusul de apă va fi folosit pentru acționarea generatoarelor electrice capabile să furnizeze energie morilor.
Deocamdată, energia electrică necesară provenea de la o piatra-potir. Un transformator coborâtor de tensiune de dimensiuni uriașe, construit din aluminiu, prelua energie de trei ori pe zi, o transmitea prin fire foarte groase tot din aluminiu către un dispozitiv mare cât o clădire cu două etaje, cunoscut sub numele de batacitor. Acesta era o descoperire electronică de la sfârșitul secolului al XX-lea, care înmagazina sute de kilovolți într-o sutime de microsecundă și o putea elibera la orice putere, începând cu o zecime de volt și terminând cu o sută de kilovolți. Era prototipul de batacitor care va ti instalat pe vapor. În prezent, energia era consumată în primul rând de un dispozitiv de tăiere construit de van Boom, care tăia bucățile de fier-nichel scoase la lumină din mina de pe câmpie. Energia putea fi folosită pentru topirea metalului. Aluminiul pentru fire și batacitorul fuseseră fabricate cu eforturi și costuri deosebite, din silicat de aluminiu, extras din lutul aflat sub rădăcinile ierbii de la poalele munților. Dar resursele se epuizaseră și singura sursa exploatabilă din punct de vedere economic se afla acum în Soul City.
Sam se așeză la birou, trase un sertar și scoase un ceaslov mare legat în piele de bășică de pește, cu paginile din hârtie fabricată din fibre de bambus. Era jurnalul său, Memoriile unui Lazăr. Deocamdată folosea cerneală făcută din apă și acid tanic obținut din coajă de stejar și cărbune chimic pur obținut din cărbune de lemn măcinat fin, aflat în suspensie, pentru a-și nota întâmplările și impresiile de peste zi. Când tehnologia din Parolando avea să atingă un nivel satisfăcător, va folosi înregistratorul electronic pe care i-l promisese van Boom.
Nici nu apucă să scrie câteva cuvinte, că auzi din nou răpăitul tobelor. Toba mare reprezenta liniile; tobele mici, punctele. Erau în codul Morse; limba, esperanto.
Von Richthofen urma să tragă la mal peste câteva minute.
Sam se ridică să privească din nou pe fereastră. Catamaranul pe care von Richthofen călătorise în aval cu trei zile în urmă se afla la jumătate de milă de mal. Prin iublourile de la tribord, Sam văzu un bărbat scund cu părul roșcovan ieșind pe porțile palatului din bușteni în care locuia Regele Ioan. În urma lui pășeau gărzi de corp și tot soiul de lingușitori.
Regele Ioan vroia să se asigure că von Richthofen nu-i transmitea vreun mesaj secret din partea lui Elwood Hacking.
Fostul monarh al Angliei, în prezent părtaș la domnie în Parolando, purta un kilt pepit în roșu și negru, un aranjament de prosoape care aducea cu un poncho, cizme înalte până la genunchi din piele roșie de Balaur de Fluviu. În jurul taliei purta o centură lată cu numeroase teci în care stăteau tot atâtea pumnale din oțel, o sabie scurtă și o secure. Într-o mână ținea un sceptru cu coroană, una dintre numeroasele surse de dispută între Sam și Regele Ioan. Sam nu era dispus să consume metal pentru astfel de anacronisme inutile, dar Ioan insistase, iar Sam bătuse în retragere.
Găsi o oarecare alinare când se gândi la numele acestei mici națiuni. În esperanto, Parolando însemna „țara pereche” și numele rămăsese, fiindcă era guvernată de doi oameni. Dar Sam nu-i spusese lui Ioan că o altă traducere putea fi „Țara lui Twain”.
Ioan o luă pe o potecă din pământ bătătorit care ocolea clădirea joasă a unei fabrici, apoi ajunse la picioarele scării de la baza locuinței lui Sam. Paza de corp, un individ mătăhălos, pe nume Sharkey, trase de frânghie și clopotul cel mic slobozi un clinchet.
Sam scoase capul pe ușă și strigă:
— Poftim la bord, Ioan!
Ioan ridică ochii albaștri spălăciți spre el și-i făcu semn lui Sharkey să urce înaintea lui Ioan se temea de asasini și avea toate motivele. Pe de altă parte, se simțea ofensat că trebuia să vină acasă la Sam, însă știa că von Richthofen își va prezenta raportul numai în fața lui.
Sharkey intră, cercetă timoneria lui Sam și se uită prin cele trei încăperi ale texasului. Sam auzi un muget, la fel de grav și de puternic precum al unui leu, venind dinspre ultimul dintre dormitoare. Sharkey reveni imediat și închise ușa.
— Chiar dacă-i bolnav, Joe Miller e-n stare să înghită la micul dejun trei boxeri profesioniști și să mai ceară supliment, spuse Sam cu un zâmbet
Sharkey nu-i răspunse. Făcu un semn în dreptul iubloului și Ioan urcă fără să se mai teamă că va cădea pradă unei ambuscade.
Catamaranul fusese tras pe uscat și silueta delicată a lui von Richthofen traversa câmpia, ținându-și potirul într-o mână și bastonul de ambasador, confecționat din lemn, în cealaltă. Privind pe un alt iublou, Sam îl văzu pe lunganul de Bergerac conducând un pluton de soldați către zidul dinspre sud. Pe Livy n-o zări.
Ioan intră.
— Bonan matenon, Johano! îl întâmpină Sam.
Ioan se simțea tare necăjit de faptul că Sam refuza să i se adreseze cu Via Rega Mosto — Maiestatea Voastră — atunci când erau singuri. La Konsulo — Consulul — era titlul corect al fiecăruia și până și acesta îi venea peste mână lui Sam, care-i încuraja pe alții să i se adreseze cu La Estro, Șeful, fiindcă asta îl înfuria peste măsură pe Ioan.
Ioan mormăi ceva și se așeză la masa rotundă. O altă pază de corp, un protomongol ciolănos și impresionant prin musculatură, Zaksksromb, despre care se presupunea că murise cam prin anul 30000 î.e.n., îi aprinse lui Ioan un trabuc uriaș. Zak, cum i se mai spunea, era, în afară de Joe Miller, cel mai puternic bărbat din Parolando. Unii susțineau că Joe Miller nu putea fi considerat om sau, cel puțin, sigur nu era homo sapiens.
Sam se gândi că ar fi bine ca Joe să se dea jos din pat. Zak îi crea o stare de iritare. Dar Joe mestecase gumă de visat drept sedativ. În urmă cu două zile, dintre ghearele unei macarale scăpase o bucată mare de siderit în timp ce Joe trecea pe sub ea. Macaragiul susținea că fusese vorba de un simplu accident, dar Sam avea motive să se îndoiască.
— Ai auzit ceva despre nepotul tău în ultima vreme? întrebă Sam și pufăi din trabuc.
Ioan nu tresări, însă ochii i se dilatară ușor. Îl privi pe Sam care se așezase între timp în fața lui la masă.
— Nu. Era necesar?
— Mă întrebam și eu. M-am gândit să-l invit pe Arthur la o discuție. Nu înțeleg de ce doriți să vă ucideți unul pe altul. Nu suntem pe Pământ, după cum bine știi. De ce să nu dăm uitării vechile dușmănii? Ce dacă l-ai băgat într-un sac și l-ai aruncat în estuar? Morții cu morții, viii cu viii. Am putea să ne folosim de pădurile lui și mai avem nevoie de calcar să producem carbonat de calciu și magneziu. El are din belșug așa ceva.
Ioan îl fulgeră cu privirea, apoi își plecă ochii și zâmbi.
„Vicleanul Ioan”, gândi Sam. „Lunecosul Ioan. Josnicul Ioan.”
— Pentru a obține lemn și calcar, va trebui să plătim cu oțel și arme, răspunse Ioan. N-am de gând să-i îngădui nepotului meu să pună gheara pe mai mult oțel.
— M-am gândit să abordez subiectul împreună cu tine, spuse Sam, fiindcă la amiază…
Ioan se crispa.
— Da?
— Păi, m-am gândit să ridic problema în fața Consiliului. S-ar putea să ajungem la vot.
Ioan se liniști.
— Zău?
Sam se gândi: Îți închipui că ai scăpat. Îi ai pe Pedro Ansurez și pe Frederick Rolfe de partea ta și un vot de cinci la trei în Consiliu înseamnă respingerea…
Se gândi din nou să suspende Magna Carta, pentru a rezolva lucrurile care nu mai sufereau amânare. Dar asta ar fi însemnat război civil, adică sfârșitul visului său.
Se învârti de colo-colo, în vreme ce Ioan îi descrise, cu voce tare și cu detalii grețoase, modul cum o cucerise pe ultima blondă din viața lui. Sam se strădui să-i ignore vorbele; mereu se enerva când îl auzea pe omul acesta lăudându-se, deși femeile care-i cedau lui Ioan nu puteau da vina pe alții pentru propria lor slăbiciune.
Se auzi clinchetul clopoțelului. Sosise Lothar von Richthofen. Acum purta părul lung și astfel, cu trăsăturile lui frumoase, oarecum slave, semăna cu un Goring mai puțin îndesat, dar mai atrăgător. Cei doi se cunoscuseră destul de bine în cursul primului război mondial, întrucât luptaseră sub conducerea baronului Manfred von Richthofen, fratele mai mare al lui Lothar. Acesta din urmă avea un caracter nestăpânit, direct și agreabil, dar în această dimineață zâmbetele și purtarea degajată dispăruseră.
— Care-s veștile proaste? întrebă Sam.
Lothar luă ceașca de whisky oferită de Sam, o dădu pe gât și spuse:
— Sinjoro Hacking tocmai a încheiat construcția fortificațiilor. Soul City are acum de jur împrejur ziduri de șase metri înălțime și trei grosime. S-a purtat urât cu mine, tare urât. M-a făcut ofejo și honkio, cuvinte pe care nu le-am mai auzit.. Nu m-am deranjat să-i cer explicații.
— Qfejo s-ar putea să vină de la englezescul ofay, îl lămuri Sam, dar n-am auzit niciodată celălalt cuvânt. Honkio spuneai?
— O să le auzi la tot pasul de-acum încolo, îl liniști Lothar, dacă o să ai de a face cu Hacking. Iar de asta sunt sigur. După ce m-a potopit cu o sumedenie de vorbe jignitoare, mai ales la adresa strămoșilor mei naziști, Hacking a trecut la treabă. Cât am trăit pe Pământ n-am auzit de naziști, înțelegi, pentru că am murit într-un accident de avion în 1922. Părea că-l scosese ceva din sărite — poate că la început starea de nervozitate n-avea nici o legătură cu mine. Din tot ce a spus el, concluzia e că s-ar putea să întrerupă aprovizionarea cu bauxită și alte minerale.
Sam se rezemă de tăblia mesei până când realiză gravitatea situației.
— Cred c-o să iau și eu o doză de curaj, spuse el apucând sticla.
— S-ar părea că Hacking nu-i prea încântat de structura populației statului său, continuă von Richthofen. Un sfert dintre ei sunt negri din Harlem care au murit între 1960 și 1980, înțelegi, și o optime, negri din Dahomey din secolul al XVIII-lea. Dar mai are un sfert de diverse origini: arabi wahhabi din secolul al XlV-lea, fanatici care încă mai susțin că Mahomed e profetul lor și că se află aici doar pentru o scurtă perioadă de încercare. Mai e un sfert compus din caucazieni cu piele neagră, dravidieni, asiatici-indieni din secolul al XlII-lea și o optime proveniți de pretutindeni și din toate epocile. Din secolul al XX-lea există o oarecare majoritate de o optime.
Sam dădu din cap aprobator. Deși umanitatea resuscitată era formată din oameni care trăiseră începând cu anul 2000000 î.e.n. până în 2008, un sfert se născuseră după 1899, dacă estimările erau corecte.
— Hacking vrea ca Soul City să fie populat exclusiv de negri. A spus că și atunci când trăise pe Pământ nutrise convingerea că integrarea era posibilă. Tinerii albi din vremea lui se eliberaseră de prejudecățile părinților, iar el sperase. Dar în țară nu sunt prea mulți dintre contemporanii lui albi. Iar arabii wahhabi îl scot din minți. Pe Pământ, Hacking a devenit musulman știai asta? întâi a fost musulman negru, o varietate tipic americană. După aceea a trecut la adevăratul cult musulman, a făcu un pelerinaj la Mecca și era foarte convins că arabii, cu toate că sunt albi, nu manifestau atitudini rasiste. Dar masacrul negrilor sudanezi de către cei de origine arabă și istoria înrobirii negrilor de către arabi l-au tulburat. Oricum, acești wahhabi din secolul al XlX-lea nu sunt rasiști, ci doar fanatici religioși car creează o mulțime de probleme. Hacking n-a spus lucrurilor pe nume, dar eu am stat acolo zece zile și m-am convins cu ochi mei. Wahhabii vor să convertească întreaga populație din Soul City la tipul lor de religie și, dacă n-o pot face pe cale pașnică vor recurge la vărsare de sânge. Hacking vrea să scape de ei ș de dravidieni, care se consideră superiori africanilor, indiferent de culoarea pielii. În orice caz, Hacking va continua să ne furnizeze bauxită dacă-i trimitem toți cetățenii noștri negri în schimbul wahhabilor și a dravidienilor. Plus o cantitate sporit de arme din oțel. La care se adaugă o cotă mai mare de siderit brut.
Sam gemu. Regele Ioan scuipă pe podea. Sam se strâmb și spuse:
— Merdo, Johano! N-o să-i îngădui nici măcar unui Plantagenet să scuipe pe podeaua mea! Folosește scuipătoarea or ieși afară!
Văzându-l pe Regele Ioan că se burzuluiește, făcu un efort să-și domolească furia și sentimentul de frustrare. Nu era momentul potrivit unei confruntări directe. Trufașul exmonarh nu va da înapoi în problema scuipatului, care era, la urma urmei derizorie.
Sam făcu un gest prin care anula ieșirea de mai devreme și spuse:
— Să lăsăm asta. Scuipă după pofta inimii! Dar nu se putu abține să nu adauge: Atâta vreme cât mă voi bucura și eu de același privilegiu în casa ta, desigur.
Ioan mârâi și băgă în gură o bucată de ciocolată. Vorbi morocănos și indispus, ceea ce arăta că și el se supărase, dar încerca să-și stăpânească sentimentele.
— Sarazinul ăsta, Hacking, a mers cam departe. Eu socot că i-am sărutat îndeajuns laba aceea neagră. Cererile lui au frânat construcția corăbiei…
— A vaporului, Ioan, îl corectă Sam. E vapor, nu corabie.
— Boato, smoato. Eu zic așa, să cucerim Soul City, trecem toți cetățenii prin tăișul sabiei și punem mâna pe minerale. Apoi vom putea fabrica aluminiul acolo. De fapt, tot în Soul City am putea construi și vaporul. Și pentru a fi siguri că nu ne mai supără nimeni, ar trebui să cucerim toate statele aflate între noi și Soul City.
Ioan cel nebun după putere.
Cu toate acestea, Sam se simți înclinat să-i dea dreptate, măcar în cazul de față. Peste aproape o lună, Parolando va poseda armele care să-i îngăduie să facă tocmai ce propunea Ioan acum. Numai că Publia avea o atitudine prietenoasă și notele ei de plată nu se dovedeau împovărătoare, iar Tifonujo, deși cerea un preț cam mare, se lăsase lipsită de toți copacii. Era totuși posibil ca ambele state să folosească fier-nichelul pe care-l primeau în schimbul lemnului pentru a face arme, astfel încât să atace Parolando.
Pesemne că și sălbaticii de peste Fluviu puneau la cale același lucra.
— N-am terminat, reluă von Richthofen. Hacking a cerut ca schimbul de cetățeni să aibă loc pe baze egale, dar nu va încheia nici un acord în acest sens decât dacă trimitem un negru pentru a trata cu el. Zice că s-a simțit insultat pentru că m-ați trimis pe mine, fiindcă eu aș fi prusac și de viță aristocratică până-n măduva oaselor. Dar va trece cu vederea jignirea, fiindcă de altceva nu suntem în stare, dacă-i vom trimite data viitoare un membru al Consiliului. Unul care să fie negru.
Sam aproape că scăpă trabucul din mână.
— N-avem nici un consilier negru!
— Tocmai asta e! Cu alte cuvinte, Hacking ne sugerează să alegem unul.
Ioan își trecu ambele mâini prin părul roșcat care-i ajungea până pe umeri, apoi se ridică în picioare. Ochii lui albaștri ardeau pe sub sprâncenele nisipii.
— Sarazinul ăsta își închipuie că ne poate dicta cum să ne ocupăm de treburile noastre interne. Eu zic așa: Război!
— Nu, stai o clipă, dragă Johano. Ai toate motivele să fii furios, după cum spunea și bătrânul fermier când a căzut în puț, dar adevărul e că, deși ne putem apăra foarte bine, nu suntem în stare să invadăm și să ocupăm teritorii întinse.
— Să ocupăm? strigă Ioan. Vom măcelări jumătate din populație și o vom pune în lanțuri pe cealaltă!
— Ioan, ăă, Maiestate, după moartea ta, lumea s-a schimbat mult. De acord, există alte forme de sclavie, mai subtile, dar n-aș vrea să ne certăm încercând a le defini. Așa cum a spus și vulpea către găini, n-are rost să facem tărăboi. O să numim încă un Consilier, pro tem (Temporar (lb. lat.)). Și-l trimitem să discute cu Hacking.
– În Magna Carta nu există prevederi pentru Consilieri pro tem, interveni Lothar.
— Putem modifica Magna Carta, sugeră Sam.
— Va trebui să organizăm alegeri populare.
Ioan pufni plin de dispreț. El și Sam Clemens avuseseră multe discuții aprinse privind drepturile cetățenilor.
— Mai e ceva, spuse Lothar încă zâmbitor, dar pe un ton ce-i trăda exasperarea.
— Hacking cere ca lui Firebrass să i se îngăduie să facă o inspecție. Îl interesează în mod deosebit avionul nostru.
Ioan începu să spumege.
— Ne întreabă dacă primim bucuroși un spion.
— Nu știu, spuse Sam. Firebrass e șeful Statului-Major al lui Hacking. S-ar putea ca el să-și formeze o altă idee despre noi. E inginer, cred că a deținut o diplomă universitară în fizică.
Ara auzit de el. Lothar, tu ce-ai aflat?
— Mi-a creat o impresie deosebită, recunoscu von Richthofen. S-a născut în 1974 la Syracuse, New York. Tatăl negru, mama jumătate irlandeză, jumătate indiană irocheză. A aparținut celui de al doilea grup care urma să coboare pe Marte și a fost primul care a făcut ocolul planetei Jupiter.
„Oamenii au reușit și asta”, se gândi Sam. „Au coborât pe Lună și apoi pe Marte. Parcă-i ceva scos din paginile lui Jules Verne sau Frank Reade, Jr. Fantastic și, cu toate acestea, cu nimic mai prejos decât lumea în care ne aflăm. Sau, decât lumea simplă a anului 1910. Nimic nu putea fi explicat într-un mod care să satisfacă nevoia de înțelegere a omului.” I se părea incredibil.
— Vom dezbate problema în ședința de azi a Consiliului, sugeră Sam, dacă nu ai nici o obiecție. Vom organiza alegeri generale pentru un consilier pro tem. În ce mă privește, îl propun pe Uzziah Cawber.
— Cawber a fost sclav, nu? întrebă Lothar. Nu știu. Hacking a spus că nu vrea sclavi eliberați.
Sclavul tot sclav rămâne, gândi Sam. Când un sclav se revoltă, ucide și e ucis din pricina protestului său împotriva sclaviei — chiar dacă e resuscitat, el tot nu se consideră om liber. S-a născut și a crescut într-o lume pătrunsă până-n străfunduri de esența sclaviei și fiecare gând care-i trece prin minte, fiecare mișcare pe care-o face e afectată ori influențată de sclavie. Cawber s-a născut în 1841 în Montgomery, Alabama, a învățat să scrie și să citească și a slujit ca secretar în casa fostului său stăpân, l-a ucis pe fiul acestuia în 1863, a scăpat și a plecat către vest, devenind cowboy, lucru greu de înțeles, iar apoi miner. A fost omorât de o suliță sioux în 1876; fostul sclav ucis de unul care avea să devină sclav. Cawber e încântat de această lume — cel puțin așa pretinde — fiindcă nimeni nu-l poate transforma sau lua ca sclav. Însă el este sclav al propriei lui gândiri și al propriilor lui reacții. Chiar și atunci când își ține capul sus, tresare dacă aude un plesnet de bici și lasă capul în pământ fără ca măcar să-și dea seama de asta…
Oare de ce fusese readusă omenirea la viață? Bărbații și femeile fuseseră distruși de ceea ce se întâmplase pe Pământ și nu vor reuși nicicând să repare ce stricaseră. Membrii sectei A Doua Șansă susțineau că omul se putea schimba cu totul. Dar sectanții erau o adunătură de mâncători de gumă de visat.
— Dacă Hacking îndrăznește să spună ceva legat de sclavie, Cawber are să-l omoare, spuse Sam. Eu zic să-l trimitem pe el,
Ioan ridică din sprâncenele nisipii în semn de mirare. Sam știa ce gândea Ioan. Probabil că, într-un fel sau altul, se puteau folosi de Cawber.
Sam aruncă o privire la ceasul de apă.
— A venit vremea să facem turul de inspecție. Ioan, vrei să mă-nsoțești? Vin și eu peste câteva clipe, spuse el și se așeză la birou să-și noteze câte ceva în jurnal.
Asta îi oferi lui Ioan prilejul de a ieși primul, așa cum merita un fost rege al Angliei și al unei bune părți din Franța Sam se gândi că era ridicol să-și facă probleme din pricina unor asemenea chestiuni de protocol, însă îl detesta atât de mult pe Ioan, încât nu suporta ca acesta să câștige nici măcar o victorie neînsemnată precum cea de acum. Preferă să mimeze că are de lucru decât să intre în conflict cu Ioan sau să iasă înaintea lui, declanșând astfel o criză de autoritate.
Sam se grăbi să ajungă din urmă grupul care cuprindea cei șase Consilieri și reuși asta în fața fabricii de acid azotic. Trecură repede prin hale. Mirosurile degajate de acidul sulfuric și cel azotic, de distilarea distructivă a lemnului pentru producerea de alcool, acetonă, creozot, terebentină și acid acetic, băile pline cu formaldehidă și tratarea excrementelor umane și a lichenilor răzuiți de pe pereții munților pentru extragerea azotatului de potasiu, toate acestea, combinate, erau de ajuns pentru a face și o hienă să verse ce-a mâncat la micul dejun. Consilierii se prăjiră și asurziră în sala laminorului, în morile de măcinat, în forjele și atelierele de fierărie. Se umplură din cap până în picioare de praful alb din morile de ciment și de la fabrica de magneziu. În fabrica de aluminiu se prăjiră, asurziră și respirări din nou aerul puturos.
Armureria, situată pe deal, nu funcționa la ora aceea. În afara zgomotelor îndepărtate, era liniște. Dar frumusețea dispăruse. Pământul fusese răscolit, copacii retezați, iar din coșurile fabricilor aflate în amonte fumul se ridica, negru și înțepător, de-a lungul munților.
În față le apăru van Boom, inginerul-șef care trăise la sfârșitul secolului al XX-lea și era jumătate afrikander, jumătate psulus. Era un bărbat atrăgător, cu părul cârlionțat și bine bronzat. Avea aproape un metru și nouăzeci și cântărea în jur de o sută zece kilograme. Se născuse într-o tranșee pe vremea Anilor Sângeroși.
Îi salută destul de cordial (ținea la Sam și tolera prezența lui Ioan), dar nu zâmbi ca de obicei.
— E gata, spuse el, dar vreau să țineți seama de obiecțiunile mele. Jucăria e simpatică, face zgomot pe săturate, arată impresionant și poate ucide. Dar reprezintă o risipă și-i lipsește eficiența.
— Te exprimi ca un membru al Congresului, îi reproșa Sam.
Van Boom îi conduse pe ușa impunătoare a unei construcții din bambus și le arătă arma din oțel aflată pe o masă. Apoi o ridică. Chiar și în mâinile lui mari, pistolul era uriaș. Trecu pe lângă ei și ieși afară în soare. Sam își pierdu răbdarea. Întinsese mâna să ia arma, iar individul îl ignorase. Dacă van Boom vroia să facă o demonstrație în aer liber, de ce nu spusese așa de la bun început?
— Inginerii ăștia! bolborosi Sam. Apoi ridică din umeri. Ți-ar veni mai ușor să atingi un catâr cu degetul între ochi decât să-i schimbi obiceiurile lui van Boom.
Acesta ridică arma în aer, făcând metalul cenușiu-argintiu să sclipească în razele soarelui.
— Asta e pistolul Mark I, îi lămuri el. Numit astfel fiindcă l-a inventat Șeful.
Supărarea lui Sam se topi ca gheața de pe Mississippi la vremea dezghețului.
— E o armă cu cremene, care se încarcă pe la culasă, poate trage foc cu foc și are țeava ghintuită și capacitate de penetrare. Rămase cu arma în mâna dreaptă și continuă: Iată cum se încarcă. Se împinge înainte pârghia de blocare pe de partea stângă a țevii. Acest lucru eliberează închizătorul culasei. Se apasă apoi în jos țeava cu mâna stângă. Această mișcare împinge garda trăgaciului în pat, unde pavăza acționează ca braț pentru armarea cocoșului.
Băgă mâna într-o desagă atârnată de curea și scoase un obiect mare și cenușiu de formă semisferică.
— Acesta e un glonț din bachelită sau formaldehid-fenol, o rășină, de calibrul șaizeci. Se împinge glonțul, așa cum vedeți, până când intră în ghidajele țevii.
Apoi extrase din aceeași desagă un pachet lucios al cărui conținut era de culoare neagră.
— Aceasta este o încărcătură de praf negru de pușcă învelit în azotat de celuloză. Curând vom avea cordită în locul prafului de pușcă. Asta, dacă vom folosi arma. Acum, introducem încărcătura în cameră cu capătul care conține amorsa înainte. Amorsa e un filament din hârtie azotată, impregnată cu praf de pușcă. După aceea ridic țeava cu mâna stângă, în felul acesta, blocând-o în poziție de tragere. Acum Mark I este pregătit de tragere. Dar, în cazuri extreme, când amorsa nu ia foc, se poate turna praf în locașul de lovire plasat puțin în fața dispozitivului de ochire. Dacă se întâmplă să dea rateu, arma poate fi armată cu degetul mare. Trebuie remarcat că vrana de pe partea dreaptă a scutului apără fața trăgătorului.
Un om adusese o țintă mare din lemn și o fixase într-un cadru așezat pe patru picioare. Ținta era așezată la vreo douăzeci de metri. Van Boom se întoarse către ea, ținu pistolul întins înainte și ținti prin mecanismul de ochire.
— Dați-vă înapoi, domnilor, îi sfătui el. Căldura degajară de trecerea prin aer va face să ardă stratul protector al glonțului și va lăsa o dâră subțire de fum pe care o veți putea vedea. Glonțul din plastic trebuie să fie de calibru mare din cauza greutății lui reduse. Dar acest lucru sporește rezistența opusă de aer la înaintare. Dacă hotărâm să folosim această armă, deși eu mă opun cu toată convingerea, am putea să mărim calibrul la șaptezeci și cinci pentru Mark II. Raza de lovire eficientă este de aproximativ cincizeci de metri, însă peste treizeci de metri precizia scade, și nici până la distanța asta nu ne putem lăuda cu rezultate prea grozave.
Cremenea era în percutor. La apăsarea pe trăgaci, percutorul avea să cadă și să zgârie suprafața aspră a frizei. Friza acoperea cavitatea de amorsare și trebuia împinsă în față de cremene, lăsând liber filamentul amorsei încărcăturii de praf de pușcă.
Se auzi un declic în clipa în care mecanismul de declanșare eliberă cocoșul, urmă aprinderea instantanee a filamentului și un bubuit Declicul-flacăra-bubuitul ținură cât ai spune clic-fâs-bum și, între declic și bubuitură, van Boom avu timp destul să și aducă arma pe linia țintei după ce fusese azvârlită înapoi de lovitura cocoșului greu și a cremenei.
Într-adevăr, glonțul lăsă o dâră delicată de fum, care se risipi repede în vântul ce bătea cu aproximativ treizeci de kilometri pe oră. Van Boom sigur mai exersase tragerea, pentru că glonțul lovi ținta aproape în centru. Pătrunse pe jumătate în lemnul moale de pin, se sfărâmă și lăsă o gaură mare în urma sa.
— Glonțul nu va pătrunde prea adânc în trupul unui om, spuse van Boom, dar va face o gaură mare. Iar dacă lovește în apropierea vreunui os, fragmentele lui l-ar sparge.
În continuare, vreme de o oră, Consulii și Consilierii fericiți traseră de zor unul după altul. Deși puțin temător, pentru că până atunci nu mai văzuse vreo armă de foc, Regele Ioan se arătă deosebit de încântat. Cunoscuse praful de pușcă la vreo câțiva ani după ce fusese resuscitat, iar atunci văzuse doar bombe și rachete.
— Domnilor, spuse van Boom, dacă veți continua tot așa, veți termina toată provizia de gloanțe, și confecționarea cere multă manoperă și materie primă. Tocmai de aceea mă opun ideii de a face mai multe. Mai am și alte obiecțiuni: unu, arma are precizie doar la distanțe mici; doi, încărcarea și tragerea cer mult timp și un arcaș bun poate doborî trei pistolari înainte ca aceștia să-și reîncarce armele, rămânând în același timp în afara razei lor de acțiune. Pe de altă parte, gloanțele din plastic sunt irecuperabile, în vreme ce săgețile, da.
— Toate astea-s vorbe fără noimă! îl puse Sam la punct. Simplul fapt că avem asemenea arme dovedește superioritatea noastră tehnologică și militară. I-am speria de moarte pe jumătate din dușmani chiar înainte de începerea bătăliei. Pe de alta parte, uiți cât timp îți trebuie să pregătești un arcaș bun, iar pistolul poate fi mânuit după o lecție destul de scurtă.
— Adevărat, îl aprobă van Boom. Dar ar putea doborî pe cineva? Fiindcă veni vorba, mă gândeam să fac arbalete din oțel. Nu pot fi manevrate la fel de repede ca arcurile, dar nu necesită pregătire îndelungată, iar săgețile pot fi recuperate, iar acestea pot fi mult mai periculoase decât jucăriile astea zgomotoase și puturoase.
— Nici vorbă, domnule! spuse Sam. Nici să nu te gândești! Insist să producem cel puțin două sute de pistoale. Vom înarma un grup care se va numi Pistolarii din Parolando. Ei vor deveni spaima Fluviului — stai să vezi! O să te convingi curând!