Deși nu-i stătea în obicei, Ioan îl susținu pe Sam. Insistă ca primele pistoale să intre în posesia lui și a lui Sam, iar următoarele douăsprezece în dotarea pazei lor de corp. Abia după aceea avea să fie organizat și antrenat noul grup.
Sam i se arătă recunoscător lui Ioan pentru sprijin, dar își se în gând să verifice oamenii care vor forma grupul de pistolari. Nu voia ca acesta să fie alcătuit cu precădere din oameni loiali lui Ioan.
Van Boom nu se osteni să-si ascundă nemulțumirea:
— Să vă spun ceva! Iau un arc bun din lemn de tisă și douăsprezece săgeți și mă așez la cincizeci de metri. La un semnal, voi opt înaintați spre mine, trăgând după pofta inimii cu Mark I — iar eu vă voi doborî pe toți înainte să vă apropiați pentru a mă lovi! Facem târgul? Eu sunt gata să-mi risc viața!
— Nu fi copil, îl sfătui Sam.
Van Boom își dădu ochii peste cap.
— Eu, copil?! Voi puneți Parolando în primejdie — și pe deasupra, vaporul — fiindcă vreți pistoale cu care să vă jucați!
— După ce sunt gata pistoalele, poți să faci arcuri câte vrei, spuse Sam. Uite! Pentru Pistolari o să confecționăm și o armură. Asta o să te determine să-ți schimbi părerea. De ce nu mi-a venit ideea mâi devreme? Păi, oamenii noștri vor fi înveșmântați în oțel care va frânge armele epocii de piatră ale dușmanilor noștri de parcă ar fi paie. Să-i lăsăm pe ei să folosească săgeți cu vârf din cremene. Vor sări din platoșele de oțel, iar Pistolarii vor avea timp din belșug să tragă până-i vor goni pe dușmani dincolo de hotarele propriului lor stat!
— Uitați că a trebuit să dăm în schimb minereu și chiar arme din metal contra alimente și materie primă, nu se lăsă van Boom. Dușmanul va avea săgeți cu vârfuri din oțel care pot trece și prin armuri. Amintiți-vă de Crecy și de Agincourt.
— Nimeni nu se mai poate înțelege cu tine, constată Sam. Cred că ești pe jumătate turc, atât de încăpățânat ai devenit
— Dacă părerile dumneavoastră sunt reprezentative pentru rasa albă, atunci mă bucur că-s pe jumătate zulus, îi răspunse van Boom.
— Nu fi arțăgos, îl îndemnă Sam. Să-ți spun ceva, o să numim arma van Boom-Mark I. Ce părere ai?
— Prefer să nu-mi leg numele de ea, se ținu bățos inginerul. O să vă fac cele două sute de pistoale. Dar aș vrea să introduc în fabricație o versiune îmbunătățită, acea Mark II, despre care v-am vorbit
— Să producem întâi două sute din acestea, iar după aceea vor trece la Mark II, propuse Sam. N-aș vrea să pierdem prea mult timp tot încercând să obținem arma perfectă, pentru ca apoi să ne trezim dintr-o dată că nu avem nici una în caz de nevoie. Și totuși…
Vorbi pe îndelete despre Mark II. Avea o pasiune pentru dispozitivele mecanice. Pe Pământ inventase o serie de lucruri care îl făcuseră bogat. Și mai era și mașina de cules litere tip Paige, în care-și îngropase — și acesta era adevărul — toată averea pe care o agonisise din cărți.
Sam se gândi la monstruoasa mașină de cules și la modul în care-l adusese la sapă de lemn. Vreme de-o clipă, Paige și Boom părură să se contopească și se simți vinovat și puțin îngrozit.
Apoi van Boom se plânse în legătură cu materialele și manopera investite în PAZ-l, prototipul aparatului de zbor. Sam nu-l luă în seamă. Plecă împreună cu ceilalți spre hangarul care se afla pe câmpie, la o milă depărtare de locuința sa. Aparatul era finisat parțial, dar la vremea primului zbor avea să arate la fel de scheletic și de plăpând ca și acum.
— Seamănă cu unele avioane construite în 1910, constată von Richthofen. Când o să mă așez în carlingă, o să rămân în bătaia vântului de la brâu în sus. Toată mașinăria asta seamănă mai mult cu o libelulă. Principalul scop e să testăm eficiența motorului pe bază de alcool obținut din lemn și materialele folosite la fabricarea aparatului.
Von Richthofen promise că în decurs de trei săptămâni va efectua primul zbor. Îi arătă lui Sam planurile pentru lansatoarele de rachete care vor fi așezate sub aripi.
— Avionul poate transporta circa șase rachete mici, dar va fi bun în primul rând pentru cercetare. Nu poate prinde o viteză mai mare de șaptezeci de kilometri pe oră împotriva vântului. Dar va fi plăcut să zbor cu el.
Sam rămase dezamăgit că aparatul nu avea decât două locuri. Aștepta cu nerăbdare să zboare pentru prima oară în viață — adică în a doua lui viață. Von Richthofen îl liniști însă, anunțându-l că următorul prototip va fi de două locuri, iar Sam va deveni primul. pasager.
— După ce-l testezi minuțios, spuse Sam. Se aștepta ca Ioan să protesteze, insistând ca el să fie plimbat primul. Dar se vedea limpede că Ioan nu era prea dornic să se ridice de la pământ.
Făcură ultima oprire la șantierul naval, situat la jumătatea drumului dintre hangar și locuința lui Sam. Ambarcațiunea aflată în îngrăditura din bușteni de pin avea să fie terminată într-o săptămână. Balaurul de Fier I era prototipul amfibiu al șalupei care va intra în dotarea marelui vapor. Era o alcătuire minunată, făcută din magnaliu, lungă de aproape zece metri, de forma unui crucișător al Marinei Americane, având însă roți și trei turele pe puntea ei zveltă. Acționată cu abur și arzând alcool obținut din lemn, putea fi folosită pe apă și pe uscat, avea un echipaj format din unsprezece oameni și era, cel puțin așa susținea Sam, invincibilă.
Bătu ușor cu palma în corpul șalupei și spuse:
— De ce să ne facem probleme că n-avem arcași? Sau că avem numai asta? Cu o asemenea forță implacabilă putem sfărâma un regat. E dotată cu un tun acționat de abur cum n-a văzut nici Pământul, nici lumea asta. Are un cazan atât de mare fiindcă e propulsat de forța aburului.
Una peste alta, turul îl făcuse fericit. Adevărat, planurile pentru marele Vapor abia fuseseră schițate, însă ele cereau timp. Pentru început, problema cea mai arzătoare era protejarea statului, iar pregătirile pentru construirea Vaporului îi dădeau o stare de bună dispoziție. Își frecă mâinile satisfăcut și pufăi dintr-o havană abia aprinsă, trăgând fumul verzui adânc în plămâni.
Iar apoi o văzu pe Livy.
Iubita lui Livy, care bolise îndelung și murise în cele din urmă în Italia în 1904.
Revenită la viață, tinerețe și frumusețe dar, vai, nu la pieptul lui.
Pășea spre el ducându-și potirul de toartă și purtând un kilt tivit cu o bordură stacojie care-i venea până la jumătatea coapselor și un văl străveziu drept sutien. Avea un trup încântător, picioare lungi, trăsături frumoase. Fruntea îi era înaltă și de un alb strălucitor. Ochii, mari și sclipitori. Buzele, pline și arcuite; zâmbetul atrăgător; dinții, mici și foarte albi. De obicei purta părul cu cărare, pieptănat atent, dar răsucit într-un coc. Acum ținea după ureche o floare purpurie asemănătoare cu trandafirul care creștea pe plantele agățătoare care împodobeau arborii de fier. Salba de la gât era confecționată din vertebre spiralate de pește cu corn.
Sam simți că i se strânge inima.
Se legănă venind spre el, iar sânii îi jucau sub țesătura semitransparentă. Iat-o pe Livy a lui, care fusese întotdeauna atât de modestă, îmbrăcase rochii închise la culoare, fără decolteu și lungi până la călcâie și nu se dezbrăcase niciodată în fața lui pe lumină. Acum Livy îi amintea de femeile pe jumătate despuiate din Insulele Sandwich. Avu un sentiment de jenă, știa el de ce. Senzația de ușoară greață pe care-o trăise în prezența băștinașilor se datorase atât nedoritei atracții pe care femeile o exercitaseră asupra lui cât și repulsiei, fiecare dintre aceste stări fiind legată de cealaltă și neavând vreo legătură cu localnicii per se.
Livy crescuse într-un mediu puritan, dar asta n-o făcuse inflexibilă. Pe Pământ deprinsese să bea și-i plăcuse berea, ba chiar fumase în câteva rânduri și devenise oarecum păgână sau, mai curând, își arătase îndoiala față de dogmă. Îl tolerase chiar și pe el, care blestema mereu și uneori, dacă se întâmpla să nu aibă fetele prin preajmă, își permitea să fie mai slobodă la gură. Acuzațiile că ea îi cenzurase cărțile și le făcuse astfel să-și piardă din virilitate loveau în cine nu trebuia. Mai toată cenzura o aplicase chiar el.
Da, Livy se dovedise întotdeauna adaptabilă.
Poate depășise măsura. Acum, după ce nu-l văzuse douăzeci de ani, se îndrăgostise de Cyrano de Bergerac. Iar Sam trăia cu neplăcutul sentiment că franțuzul trezise în ea ceva ce i-ar fi stat și lui în putere dacă n-ar fi fost atât de inhibat. Dar după acești ani petrecuți pe malul Fluviului și după ce mestecase destulă gumă de visat, multe dintre reținerile dinainte dispăruseră.
Dar era prea târziu.
Doar dacă Cyrano ar fi dispărut…
— Bună, Sam, îl salută ea. Cum îți merge când vremea e atât de frumoasă?
— Aici fiecare zi e frumoasă, îi răspunse el. Nici măcar nu poți înjgheba o conversație despre vreme, pe lângă faptul că n-ai cum s-o schimbi.
Ea râse cristalin.
— Hai cu mine până la piatra-potir. Se apropie ora prânzului.
Se jura în fiecare zi să nu se mm apropie de ea, fiindcă fiecare întâlnire îl îndurera. Și cu toate astea, profita până și de cea mai mică șansă de a fi cât mai aproape.
– Și Cyrano?
— A, e tare fericit fiindcă, până la urmă, a primit și el o floretă. Bildron, armurierul, i-a promis că o va căpăta primul, după tine și ceilalți Consilieri, desigur. Atât de greu i-a venit să se împace cu gândul că n-o să mai țină niciodată o floretă în mână… Apoi a auzit de meteorit și am venit încoace, iar acum cel mai vestit spadasin din lume va avea prilejul de a demonstra tuturor că reputația lui n-a fost o minciună, așa cura susțin unii.
— Stai puțin, Livy. N-am spus că oamenii au mințit în privința reputației lui. Am susținut doar că s-au făcut unele exagerări. Eu încă nu cred istoria aceea despre felul cum a ținut singur în șah două sute de spadasini.
— Bătălia de la Porte de Nesle a avut loc în realitate! Și n-au fost două sute! Sam, și tu ești unul dintre cei care scornesc neadevăruri, așa ai făcut dintotdeauna. Erau o adunătură de ucigași plătiți, vreo sută sau cam pe-acolo. Chiar dac-ar fi fost doar douăzeci și cinci, adevărul e că Cyrano i-a atacat cu mâna goală ca să-și salveze prietenul, Cavalerul de Lignieres. A ucis doi și a rănit șapte, iar pe restul i-a alungat. Asta-i adevărul gol-goluț!
— Nu vreau să mă cert asupra meritelor bărbatului tău, spuse el. Și nici pentru altceva. Să discutăm așa cum aveam noi obiceiul, pe vremea când ne simțeam bine împreună — înainte de a te îmbolnăvi.
Livy se opri. Se întunecă la chip.
– Știam eu că ai urât boala mea.
— Nu asta a fost cauza. Cred că mă simțeam vinovat pentru că erai bolnavă, de parcă putea fi cineva învinovățit Dar nu te-am urât niciodată pe motivul ăsta. Dacă ar fi fost să detest pe. cineva; eu o meritam pe deplin.
— N-am spus ca m-ai urât, explică Livy. Am spus că n-ai suportat boala, și ai dovedit-o în multe feluri. Oh, poate că-ți închipuiai că ești plin de noblețe, bunătate și iubire, iar de cele mai multe ori chiar așa ai și fost. Dar au existat și destule momente când privirile, vorbele, bolboroselile și gesturile… cum să te descriu mai exact? Nu reușesc, dar știam că mă respingeai, uneori mă detestai, fiindcă eram bolnavă.
— Ba nu! strigă el atât de tare, încât atrase privirile curioase ale câtorva.
— De ce mai insiști? Adevărat ori nu, acum tot nu mai are importanță. Te-am iubit atunci și, într-un fel, încă te iubesc. Dar nu ca la început.
Cât mai avură de mers pe drumul care traversa câmpia, Sam rămase tăcut. Trabucul avea un gust de parcă ar fi fost făcut din iarba sconcsului.
Cyrano nu apăru. Supraveghea construcția unei secțiuni din zidul de apărare de pe malul Fluviului. Asta îl bucură pe Sam. Îi venea greu s-o întâlnească pe Livy singură, dar nu putea suporta s-o vadă alături de franțuz.
Fără să mai scoată vreo vorbă, se despărțiră.
În cale îi apăru o femeie frumoasă cu părul bogat, de culoarea mierii și așa reuși să mai uite de sentimentele pe care le nutrea față de Livy. Se numea Gwenafra. Murise la vârsta de aproape șapte ani într-o zonă care trebuie să fi fost Cornwall, pe vremea când fenicienii sosiseră în acele părți pentru a exploata minele de staniu. Fusese resuscitată printre oameni care nu știau limba celtică și adoptată de un grup care vorbea engleza. După cum îi descria, unul dintre ei fusese Sir Richard Burton, pe care Sam avea impresia că-l văzuse pe mal înainte de căderea meteoritului. Burton și prietenii săi construiseră o ambarcațiune cu pânze și porniseră spre izvoarele Fluviului, lucru explicabil pentru un om care-și petrecuse jumătate din viță explorând zonele sălbatice ale Africii și ale altor continente. Pe Pământ, Burton căutase izvoarele Nilului și descoperise lacul Tanganica. Ajuns pe această lume, pornise din nou căutarea sursei singurului fluviu — cel mai mare dintre toate fără să se teamă că ar putea avea zece sau chiar douăzeci de milioane de mile lungime.
După mai bine de-un an, ambarcațiunea lui fusese atacata de răufăcători și unul dintre ei o înjunghiase pe micuța Gwenafra cu un cuțit din piatră și o azvârlise în Fluviu, unde se înecase. Se trezise în ziua următoare undeva departe, în emisfera nordică. Vremea era mai rece, soarele mai palid, iar oamenii de acolo susțineau că nu trebuia să mergi decât cale de douăzeci de mii de pietre-potir pentru a ajunge într-un ținut unde jumătate din timp soarele era deasupra munților, iar restul timpului ascuns de ei. Acolo trăiau oameni păroși, cu chipuri simiene, înalți de trei metri și cântărind peste trei sute de kilograme.
(Acest lucru era adevărat, Joe Miller fiind unul dintre titantropii din acea zonă.)
Oamenii din amonte care o adoptaseră vorbeau suomenkieltă, ceea ce în engleză însemna finlandeză. Nu departe în josul Fluviului, trăiau suedezi din secolul al XX-lea, oameni pașnici. Gwenafra dusese o viață destul de fericită alături de părinții ei adoptivi. Învățase finlandeză, suedeză, engleză, un dialect chinez din secolul al IV-lea î.e.n. și esperanto.
Într-o bună zi se înecase accidental și se trezise în aceste părți. Încă și-l amintea pe Burton; păstra cu sfințenie dragostea pe care o nutrise față de el. Dar având un caracter realist, era gata să iubească și alți bărbați. Și, după cum auzise Sam, avusese un iubit de care tocmai se despărțise. Acum voia un bărbat care să-i fie credincios, calitate greu de găsit pe această lume.
Sam simți o atracție irezistibilă față de ea. Singurul lucru care-l împiedica să-i propună conviețuirea era teama de a n-o înfuria pe Livy. O asemenea temere era ridicolă; atâta vreme cât trăia cu Cyrano, Livy nu avea dreptul să-i spună cum să-și organizeze viața. Pe de altă parte, Livy arătase limpede că nu-i păsa de viața intimă ori publică a lui Sam. Cu toate astea, în mod inexplicabil, Sam se temea să-și aducă o altă femeie în colibă. Nu vroia să rupă și ultima legătură, oricât de firavă ar fi fost.
Flecari câtva timp cu Gwenafra și se convinse că încă nu-și găsise De nimeni.