— Ca și politica, resuscitarea „te face frate cu dracul”, constată Clemens. N-aș putea spune că-ntr-o asemenea tovărășie somnul ți-e lipsit de griji.
Purtându-și luneta sub braț, pufăia dintr-un trabuc și se plimba încoace și încolo pe puntea pupa a navei Dreyrugr (Sângeroasa). Nepricepând o boabă de engleză, timonierul Ari Grimolfsson îl privi atât de nedumerit, încât Clemens se văzu silit să-și traducă spusele în nordica veche, pe care o stăpânea ca vai de lume. Expresia de pe chipul timonierului nu se schimbă câtuși de puțin.
Clemens îl blestemă strașnic în engleză, neuitând să-l facă barbar nătâng și fără minte. De trei ani încoace, Clemens exersa zi și noapte limba nordică a secolului al X-lea. Cu toate astea, era sărbătoare când femeile și bărbații de la bordul navei reușeau să înțeleagă măcar jumătate din spusele lui.
— Cu o aproximare de plus sau minus câteva milenii, am ajuns un Huck Finn de nouăzeci și cinci de ani, continuă el, pornit în josul Fluviului pe o plută. Iar acum, iată-mă pe-un vas viking de mai mare râsul, navigând în amonte. Cine știe ce mă mai așteaptă?! Când o să-mi văd visul cu ochii?
Ținându-și brațul drept lipit de corp ca să nu scape neprețuita lunetă de la subsuoară, lovi cu pumnul în palma deschisă a mâinii stângi.
— Fier! Am nevoie de fier. Dar unde-o fi el oare pe planeta asta bogată în oameni, dar săracă în metale? Trebuie să găsesc! Altfel cum se explică existența securii lui Erik? În ce cantități? Suficiente? Pesemne că nu. N-o fi decât vreun meteorit amărât. Poate-mi ajunge pentru ce mi-am pus în minte. Bine, bine, dar unde? Dumnezeule, Fluviul ăsta ar putea avea două milioane de kilometri lungime, iar fierul, cât o fi el, se află probabil la capătul celălalt. Ba nu, imposibil! Trebuie să fie nu prea departe, la mai puțin de o sută de mii de mile de locul ăsta. Om fi greșit noi direcția. Neștiința, mama isteriei, sau o fi tocmai pe dos? Privi prin telescop către malul drept și slobozi o nouă sudalmă. Rugămințile lui de a se naviga pe lângă mal, ca să poată vedea defilarea chipurilor mai de aproape, se loviseră de un refuz hotărât. Comandantul flotei nordice, Regele Erik Bloodaxe, susținea că se aflau într-un teritoriu ostil. Până ieșea din această zonă, flota trebuia să rămână cât mai pe centrul Fluviului.
Nava-amiral a acestei flote care număra trei ambarcațiuni identice era Dreyrugr. Lungă de aproape douăzeci și patru de metri și construită în principal din lemn de bambus, semăna cu o corabie de vikingi. Corpul ei lung se înălța puțin din apă, având sub bompres un galion din stejar ce înfățișa capul unui balaur și pupa terminată în formă de coadă încolăcită. Punțile prova și pupa erau supraînălțate, iar marginile lor se prelungeau până deasupra apei. Cele două catarge din bambus armate cu velatura se aflau la prora și pupa. Velele foarte subțiri, dar extrem de rezistente și elastice, erau confecționate din fâșii de stomac extrase de la un pește de adânc, numit „Balaurul de Fluviu”. Nava se mai putea lăuda cu o cârmă acționată prin intermediul timonei de pe dunetă.
Scuturile membrilor echipajului, rotunde, făcute din lemn atârnau peste copastie, iar vâslele lungi se odihneau pe stelaje. Drezrugr naviga în volte largi împotriva vântului, o manevră necunoscută nordicilor pe vremea când trăiau pe Pământ.
Bărbații și femeile care nu trăgeau de frânghiile velaturii stăteau pe băncile vâslașilor discutând, jucând zaruri sau pocher. De sub puntea pupa răzbăteau strigăte de satisfacție sau înjurături care însoțeau fiecare zgomot difuz de bile ciocnite. Bloodaxe juca biliard cu paza lui de corp, iar în momente ca acelea, o astfel de îndeletnicire îl făcea pe Clemens să fiarbă de furie. Bloodaxe știa că navele dușmane aflate la trei mile în susul Fluviului se pregăteau să-i intercepteze, iar cele de pe ambele maluri porniseră în urmărirea lor. Cu toate astea, regele se pre făcea că e foarte stăpân pe sine. Poate că-și păstra calmul ca și Drake înaintea bătăliei împotriva Marii Armade.
— Numai că aici condițiile sunt altele, bolborosi Clemens Nu prea ai loc de manevre pe un fluviu cu lățimea doar de c milă și jumătate. Și nici nu văd semnele furtunii care să ne scoată din încurcătură.
Cercetă malul prin lunetă, așa cum făcuse mereu în cei trei ani de când flota ridicase pânzele. Era de înălțime obișnuită, iar capul mare făcea ca umerii destul de firavi să pară și mai înguști. Avea ochii albaștri, sprâncenele stufoase, nasul drept. Părul îi era lung, de culoare castaniu-roșcată. Mustața, atât de cunoscută cât trăise pe Pământ, dispăruse de pe fața lui. (Aici bărbații erau resuscitați fără pilozități faciale.) Pieptul îi fusese năpădit de o claie de păr cârlionțat care se tălăzuia până la baza gâtului. Purta în jurul taliei un prosop alb care-i ajunge până la genunchi, încălțări din piele, precum și o centură de care-și agățase armele și husa lunetei. Pielea i se bronzase la soarele ecuatorial.
Își luă luneta de la ochi și privi către navele dușmane aflate la o milă în urmă. Văzu în același timp o sclipire orbitoare pe cer: o sabie curbată de lumină, apărând brusc, parcă scoasă fulgerător din teaca de albastru. Se arcui cu iuțeală spre sol și dispăru dincolo de munți.
Sam tresări. În unele nopți văzuse meteoriți, dar niciodată unul mare. Acum însă, acest uriaș zărit în plină zi îi arse retina și strălucirea lui îi rămase întipărită pe retină vreme de câteva secunde. Apoi imaginea se stinse, iar Sam uită cu totul de steaua căzătoare. Se apucă din nou să cerceteze malurile prin lunetă.
Porțiunea aceasta a Fluviului arăta exemplar. De fiecare parte a șuvoiului lat de o milă și jumătate se așternea o câmpie la fel de largă, acoperită de ierburi. Structurile uriașe de forma mor ciuperci, potirele din piatră, aflate pe fiecare mal, stăteau la distanță de o milă unul de altul. Pe câmpii se vedeau puțini copaci, însă pe pantele dealurilor se întindeau păduri de pin, stejar, tisă și arbore de fier. Acesta din urmă era un copac înalt le trei sute de metri, cu coaja cenușie, frunze palmate uriașe, sute de ramuri groase și noduroase, având rădăcinile atât de adânc înfipte în sol și lemnul atât de tare, încât nu putea fi tăiat, ars ori clintit din loc. Pe ramurile lui creșteau vițe care făceau flori strălucitoare și multicolore.
Urma o zonă de dealuri joase, lungă de o milă sau două, după care ochiul se izbea brusc de munții cu versanți netezi, care se înălțau ca niște turnuri impunătoare de șase până la nouă mii de metri, imposibil de escaladat peste altitudinea de trei mii de metri.
Ținutul prin care navigau cele trei corăbii nordice era locuit în general de germani de la începutul secolului al XlX-lea. Aproximativ zece la sută din populație era alcătuită din amestecul obișnuit al diferitelor nații care trăiseră în alte locuri sau epoci ale Pământului. Aici, de exemplu, perșii din secolul I formau aproximativ zece la sută din populație. Mai exista, desigur, un procentaj de unu la sută, format din oameni azvârliți aici, cu totul întâmplător, din diverse epoci istorice.
Ochiul lunetei surprinse colibele din bambus de pe câmpie și chipurile oamenilor. Bărbații purtau doar prosoape de diferite mărimi și culori; femeile, fuste scurte din același material, dar și câte-o fâșie de pânză subțire petrecută peste sâni. Mai toți se strânseseră pe mal cu gând să urmărească bătălia. Aveau la sulițe și săgeți cu vârfuri din cremene, dar nu păreau aranjați în ordine de bătaie.
Deodată, Clemens mormăi nemulțumit și rămase cu luneta fixată asupra chipului unui bărbat. De la distanța aceea și din cauză că instrumentul nu mărea imaginea cine știe ce, nu reuși să-i vadă clar trăsăturile. Dar umerii largi și fața măslinie aveau un aer familiar. Unde mai văzuse acel chip?
Apoi se lămuri brusc. Omul semăna izbitor de mult cu Sir Richard Burton, explorator englez, pe care-l văzuse pe Pământ în câteva fotografii. Oricum, trăsăturile celui pe care-l vedea acum aminteau de marele călător. Când corabia se mai îndepărtă, făcând imaginea neclară, Clemens oftă și mută ochiul lunetei către alte chipuri. Nu va cunoaște niciodată adevărata identitate a acelui bărbat.
Ar fi dorit să debarce pentru a sta de vorbă cu el, să afle dacă era cu adevărat Burton. Deși în cei douăzeci de ani petrecuți pe planeta-fluviu văzuse milioane de chipuri, Clemens încă nu întâlnise vreo persoană pe care s-o fi cunoscut pe Pământ, Nu-l cunoștea personal pe Burton, dar era sigur că acesta auzise de el. Omul acesta — dacă era chiar Burton — ar constitui o legătură, fie ea cât de firavă, cu Pământul pierdut.
Curând, în ochiul rotund al lunetei apăru o siluetă depărtată și neclară și, incapabil să-și creadă ochilor, Clemens exclamă uimit:
— Livy! Of, Doamne! Livy!
Nu încăpea nici o îndoială. Deși trăsăturile nu se distingeau claritate, ele evidențiau un adevăr copleșitor, imposibil de negat. Capul, pieptănătura, statura și mersul inconfundabil (unic precum o amprentă digitală) dovedeau fără tăgadă că o avea în fața ochilor pe soția lui pământeană.
— Livy! scânci el. Corabia se înclină când făcu o voltă în vânt și o pierdu din ochi. Cu mișcări febrile, răsuci luneta în toate părțile, doar-doar o va regăsi. Cu ochii ieșiți din orbite, începu să bată cu piciorul în punte și să răcnească: Bloodaxe! Bloodaxe! Vino sus! Grăbește-te!
Se întoarse către timonier și-i strigă să cârmească pentru a îndrepta corabia spre mal. La început, Grimolfsson se arătă surprins de agitația lui Clemens. Apoi îl privi printre gene, clătinând din cap în semn de refuz și-și întări gestul cu un mârâit: nu.
– Îți ordon! urlă Clemens cu o voce stridentă, uitând că timonierul nu pricepea englezește. Soția mea-i acolo! Livy! Frumoasa mea Livy, așa cum era la douăzeci și cinci de ani! Revenită din morți!
În spatele lui se auzi un huruit puternic, de aceea se răsuci fulgerător și zări un cap cu păr blond și cu o ureche retezată apărând la nivelul punții. Apoi văzu umerii impunători, pieptul masiv, bicepșii uriași și, în cele din urmă, picioarele musculoase ca niște piloni: Erik Bloodaxe urcase pe punte. Purta un prosop pepit, negru cu verde, o centură lată de care stăteau agățate câteva cuțite cu lama din cuarț și un cobur pentru secure. Aceasta era făcută din oțel, având lama lată și mânerul din lemn de stejar. După câte știa Clemens, securea era un unicat pe această planetă, unde piatra și lemnul constituiau singurele materiale pentru confecționarea de arme.
Bloodaxe măsură fluviul din ochi și se încruntă. Apoi se uită la Clemens și-l întrebă:
— Ce-ai pățit, sma-skitligrl Când ai țipat ca mireasa lui Thor în noaptea nunții m-ai făcut să greșesc lovitura de tac. Am pierdut o țigară de foi în fața lui Toki Njalsson. Își scoase securea din cobur și o învârti deasupra capului. Oțelul albăstrui reflectă razele de soare. Ai face bine să găsești un motiv convingător ca să te iert că m-ai deranjat. Mulți au pierit de mâna mea pentru vini mai mărunte.
Deși chipul bronzat nu-l dădu de gol, Clemens păli, dar nu fiindcă se temea de amenințarea lui Erik. Simțindu-și părul fluturând în vânt, rămase cu privirea ațintită la Erik, iar fixitatea ochilor și profilul acvilin îl făcură să semene cu un șoim.
— Du-te dracului cu securea ta cu tot! strigă el. Am văzut-o pe nevastă-mea, Livy, pe malul drept! Vreau… Îți cer să mă duci să fiu iar alături de ea! Of, Doamne, după atâția ani căutări zadarnice! N-o să-ți ia decât un minut! N-ai dreptul să mă refuzi; nu poți fi atât de inuman!
Securea sclipi și șuieră prin aer. Nordicul rânji.
— Ce-atâta tevatură pentru o femeie? Ce, ea nu-ți convine spuse el și făcu un gest către o femeie scundă și negricioasă care stătea lângă platforma lansatorului de rachete.
Lui Clemens îi pieri tot sângele din obraji.
— Temah e fată bună, admise el. Țin mult la ea! Dar nu e Livy!
— Ajunge cu prostiile, spuse Bloodaxe. Crezi că am dat în mintea copiilor ca tine? Dacă trag la mal, o să fim prinși între forțele de uscat și cele de pe Fluviu și-or să ne facă fărâme, ca grânele puse-n moara lui Freyr. Mai bine uit-o.
Asemenea unui șoim, Clemens scoase un țipăt și, vânturând brațe, se repezi la viking. Erik îl lovi cu latul securii în cap și-l doborî pe punte. Vreme de câteva secunde, Clemens rămase tins cu ochii larg deschiși, privind direct spre soare. Sângele șiroia pe față. Apoi se ridică în patru labe și începu să verse. Grăbit, Erik dădu o poruncă. Temah, care privea temătoare coada ochiului la Erik, coborî în Fluviu o găleată legată cu o frânghie. Azvârli apă asupra lui Clemens care se așeză în șezut, apoi se ridică nesigur în picioare. Temah mai scoase o găleată cu apă și spălă puntea de sânge.
Clemens rânji către Erik. Acesta pufni în râs și spuse:
— Prăpădit și laș ce ești, te-am lăsat prea mult slobod la gură! Acum ai aflat ce pățesc aceia care-i vorbesc lui Erik Bloodaxe ca unui sclav. Să te socotești norocos că nu te-am ucis. Clemens îi întoarse spatele lui Erik, pomi împleticindu-se către copastie și începu să o escaladeze.
— Livy!
Lăsând să-i scape o înjurătură, Bloodaxe se repezi după el îl apucă de mijloc și-l târî înapoi. Apoi îi dădu brânci lui Clemens cu atâta forță, încât acesta se întinse iarăși cât era de lung pe punte.
Doar n-o să mă părăsești tocmai acum! Se răsti Erik. Am nevoie de tine să-mi găsești mina de fier!
— Dar nu-i nici…, începu Clemens, apoi amuți. Dacă nordicul ar afla că habar n-are unde-ar putea fi mina aceea, l-ar ucide fără să mai stea mult pe gânduri.
— Pe de altă parte, continuă Erik bine dispus, după ce găsim fierul, poate am nevoie de tine să ne îndrumi spre Turnul Polar, deși cred c-am ajunge acolo urmând chiar cursul Fluviului. Dar ai multe cunoștințe care-mi fac trebuință. În plus, m-aș sluji de prietenul tău, uriașul Joe Miller.
— Joe! spuse Clemens cu voce răgușită și încercă să se ridice. Joe Miller! Unde-i Joe? O să te omoare!
Securea îi șuieră pe deasupra capului.
— Nu cumva să-i povestești lui Joe ce s-a întâmplat, m-auzi? Jur pe găvanul orb al lui Odin că o să pun mâna pe tine și te omor înainte ca el să aibă vreme să mă atingă. Ai priceput?
Din nou în picioare, Clemens se legănă nesigur. Apoi strigă și mai tare:
— Joe! Joe Miller!