Prânzul se dovedi dezamăgitor. „Ruleta” ascunsă undeva în fundul fals al potirului, ca la o aruncare nefericită de zaruri, îi oferi o masă pe care doar un indian goshute ar fi fost în stare s-o mănânce, dar până și acesta ar fi înghițit-o cu noduri. Sam aruncă totul, dar reuși să se consoleze cu două trabuce, țigări și aproximativ două sute de mililitri de băutură cu un gust delicios, dar neobișnuit. Papilele lui gustative începură să freamăte doar de mirosul ei.
Întâlnirea cu Ioan și Consiliul dură trei ore. După o gâlceava pe cinste și câteva încercări de a rezolva neînțelegerea prin vot, hotărâră să prezinte oamenilor chestiunea de amendare a Cartei, astfel încât să poată fi ales un Consilier pro tem. Ioan ținu lucrurile în loc vreme de cel puțin o oră, susținând că nu era nevoie de supunere la vot. Consiliul putea să afirme de-a dreptul că amendamentul fusese votat și cu asta basta. Oricât i s-ar fi explicat, în mintea lui Ioan nu era loc pentru asemenea probleme. Iar asta nu pentru că-i lipsea inteligența, ci pentru că, emoțional vorbind, nu era capabil să înțeleagă și să accepte democrația.
Votară în unanimitate să accepte vizita lui Firebrass ca trimis oficial al lui Hacking. Numai că trebuia să fie urmărit pas cu pas.
După toate acestea, Ioan se ridică și ținu o cuvântare, sărind uneori de la exprimarea în esperanto la cea în franceza normandă, mai ales când se lăsa cuprins de emoție. Considera că, înainte de a fi invadat el însuși, statul Parolando ar trebui să invadeze Soul City. Acțiunea putea începe de îndată ce erau gata pistoalele și vehiculul amfibiu, Balaurul de Foc I. Era însă recomandabil să pună la încercare tăria armelor și curajul trupelor mai întâi împotriva Noii Britannii. Spionii săi erau siguri că Arthur plănuia să-i atace foarte curând.
Oamenii lui de paie îl sprijiniră, dar ceilalți, inclusiv Sam, votară împotriva unei asemenea acțiuni. Ioan se făcu roșu la chip, înjură și bătu cu pumnul în masă, dar nimeni nu vru să se răzgândească.
După masa de seară, tobele transmiseră un mesaj din partea lui Hacking: Firebrass avea să sosească a doua zi, cu puțin înainte de amiază.
Sam se retrase în birou. La lumina lămpilor care ardeau ulei de pește — curând aveau să folosească energia electrică — van Boom, Tanya Velitsky, John Wesley O’Brien, inginerii și el analizară diferite idei privind modul de realizare a Vaporului și făcură schițe preliminare. Hârtia era deocamdată o raritate și pentru desene vor avea nevoie de cantități enorme. Van Boom spuse că vor fi obligați să aștepte până când vor putea fabrica un anumit tip de plastic. Pe acest material puteau trasa schițe cu un „creion” magnetizat, corecturile urmând a fi făcute foarte lesne prin demagnetizare. Sam aprecie soluția propusă. Numai că el vroia să înceapă construcția Vaporului în momentul în care vehiculul amfibiu va fi terminat. Van Boom spuse că nu putea fi de acord cu acest lucru. Aveau prea multe probleme de rezolvat.
Înainte de încheierea întrunirii, van Boom scoase un pistol Mark I dintr-un sac.
— Acum avem zece, explică el. Acesta e al dumneavoastră, cu complimente din partea Grupului de Ingineri din Parolando. Aveți și douăzeci de pachete de praf de pușcă, împreună cu douăzeci de gloanțe din plastic. Puteți dormi cu ele sub pernă.
Sam îi mulțumi, apoi inginerii plecară și baricadă ușa. După aceea se duse în camera din spate să stea la palavre cu Joe Miller. Joe era încă treaz, dar spuse că nu va mai lua sedative înainte de culcare. Trebuia să se scoale devreme a doua zi. Sam a ură noapte bună uriașului și se duse în dormitorul alăturat timoneriei. Dădu de dușcă două înghițituri de whisky și se întinse în pat. După o vreme reuși să ațipească, deși se temea că ploaia de la ora trei îl va trezi ca de obicei și nu va mai fi în stare să adoarmă din nou.
Se trezi, dar ploaia încetase de mult. De undeva se auzeau strigăte, apoi răsună o explozie care clătină timoneria. Sări din pat, își trase repede un kilt pe el, înșfacă o secure și dădu fuga m timonerie. Își aminti brusc de pistol, dar hotărî să se întoarcă după el când va afla ce se petrece,
Fluviul era încă învăluit în ceață, dar dinspre el se revărsau sute de siluete întunecate, iar ici și colo se zăreau vârfurile unor catarge. Pretutindeni pe întinsul câmpiei și pe dealuri se agitau făclii. Tobele începură să bată.
Se auzi o nouă detunătură. O strălucire în noapte și trupuri ce zburau prin aer în toate direcțiile.
Privi pe iubloul de la tribord. O mulțime de oameni ieșeau pe porțile împrejmuirii din bușteni care apăra palatul lui Ioan. Printre aceștia se zărea și silueta mătăhăloasă a lui Ioan.
Curând apărură din ceața și alți oameni. În lumina puternică a stelelor se vedeau cum se aliniază și pornesc înainte șir după șir. Primele rânduri ale invadatorilor ajunseseră deja în fabrici și înaintau rapid pe câmpie, către poalele dealurilor. Dinăuntrul fabricilor răsunară explozii menite să-i alunge pe apărători. Iar apoi, Sam văzu o flacără roșie dispărând imediat și ceva negru țâșnind în direcția lui. Se aruncă la podea. Se auzi o detunătură dedesubtul lui, podeaua gemu și se arcui, iar geamurile din sticlă implodară. O adiere de fum înecăcios îi ajunse la nări, apoi dispăru.
Ar fi trebuit să se ridice și să o rupă la goană, dar nu reuși. Era asurzit și împietrise locului. Oricând putea fi lansată o nouă rachetă care să nu-și mai greșească ținta.
Se simți apucat de umăr și ridicat în aer. Apoi un braț îi trecu pe sub picioare și se trezi cărat afară. Brațele și pieptul uriașului erau foarte păroase, musculoase și calde ca ale unei gorile. O voce care parcă venea de la capătul unui tunel îi tună în ureche:
— Ia-o uzurel, Sefu’.
— Pune-mă jos, Joe. N-am nimic, doar că mi-e rușine. Așa și trebuie: să mă rușinez.
Starea de șoc se risipea, în locul ei instalându-se un calm relativ. Apariția masivului titantrop îi dădea curaj. Dragul de Joe — o fi fost el o creatură subumană nu deosebit de inteligentă, dar valora cât un batalion.
Joe își îmbrăcă armura din piele. Într-o mână ținea o secure enormă din oțel cu două tăișuri.
— Cine-z aztia? mugi el. Din Zoul Zity?
— Habar n-am, răspunse Sam. Ești în stare să lupți? Te mai doare capul?
— Doare. Daa, pot ză lupt. Unde plecăm de-aizi?
Sam îl îndrumă spre poalele dealului, către locul unde oamenii se strângeau în jurul lui Ioan. Își auzi numele strigat, se întoarse și văzu silueta deșirată a lui de Bergerac, având-o pe Livy alături. Era înarmată cu un scut mic și rotund din stejar îmbrăcat în piele și o suliță cu vârf din oțel. Cyrano se fălea cu o armă lungă, având o strălucire mată. Sam făcu ochii mari. Era o floretă.
— Morbleu! strigă Cyrano, apoi trecu la esperanto: Armurierul tău mi-a dat-o imediat după masa de seară, zicând că n-are rost să mai aștepte.
Își roti floreta, tăind aerul cu un șfichiuit puternic.
— Mă simt din nou viu. Oțel, oțel ascuțit!
O explozie din apropiere îi făcu pe toți să se azvârle la pământ. Sam rămase întins până se convinse că nu aveau să fie loviți de o a doua rachetă și privi spre timonerie. Primise o lovitură directă; fațada fusese pulverizată; focul cuprinsese o porțiune, urmând să ajungă imediat în texas. Jurnalul fusese cuprins de flăcări, dar putea să-și recupereze potirul ceva mai târziu. El era indestructibil.
În următoarele câteva clipe, armele bazuka aflate pe umerii trăgătorilor din Parolando sloboziră proiectile din lemn, având cozile cuprinse de jerbe de scântei, care se ridicară în aer, descriind traiectorii nesigure. Proiectilele căzură în apropierea sau chiar în mijlocul grupurilor de dușmani și explodară ca niște mingi de flăcări, făcând mult fum, care se risipi repede în vânt.
Trei gonaci sosiră să raporteze care era situația Atacul fusese lansat din trei poziții, toate situate în apropierea Fluviului. Grosul trupelor era concentrat în această zonă, cu scopul clar de a-i captura pe conducătorii din Parolando, fabricile mai mari și vehiculul amfibiu. Celelalte două corpuri de armată se aflau pe flancuri, la depărtare de aproximativ o milă. Forța invadatoare era compusă din oameni din Noua Britannie și Kleomenujo și din ulmacii de peste Fluviu. Aceștia erau sălbatici care trăiseră în Siberia în jurul anului 30000 î.e.n. și ai căror urmași migraseră, traversând strâmtoarea Bering, devenind amerindieni.
De nimic nu-i bun serviciul de spionaj al lui Ioan, gândi Sam. Doar dacă nu cumva are și el vreun amestec în atacul ăsta. Dar dacă ar fi așa, n-ar mai rămâne aici, unde riscă să fie ucis în orice clipă… Oricum, Arthur din Noua Britannie n-ar face nici în ruptul capului un târg cu unchiul care l-a ucis.
Rachetele continuau să zboare de o parte și de alta, iar focoasele de aproape două kilograme de exploziv și schijele din fragmente de piatră făceau multe victime. Cei din Parolando erau avantajați; se puteau lipi de pământ, iar rachetele lor explodau în mijlocul atacatorilor aflați ta marș. Pentru a-și atinge scopul, invadatorii erau nevoiți să înainteze.
Cu toate acestea, era înspăimântător să te faci una cu pământul, așteptând următoarea bubuitură, sperând că nu va răsuna mai aproape decât precedenta. Răniții scoteau răcnete care lui Sam nu i se păreau totuși sfâșietoare fiindcă, asurzit de explozii, abia de mai auzea, iar pe de altă parte, îl îngrijora mai mult soarta sa decât a altora. Apoi, dintr-o dată, rachetele încetară sa mai sfârtece tot ce exista în jur. Sam își simți umărul zguduit de o mână uriașă. Ridică ochii și văzu pe mulți din’ jurul său ridicându-se în picioare. Sergenții răcneau în urechile celor năuciți de zgomote, încercând să alcătuiască o formație de luptă. Ort adversarii erau atât de aproape, încât nici una dintre părți nu mai folosea proiectile, ori le lansaseră pe toate.
În fată se vedea o masă întunecata, o mare de oameni tur-bați, urlând și agitându-se în încercarea de a urca dealul, dar primele trei rânduri se prăbușiră secerate de săgeți. Dar cei din spatele acestora nu se împrăștiară. Săriră peste trupurile prăbușite și continuară să înainteze. Deodată, arcașii se treziră doborâți de lovituri ori străpunși de sulițe.
Sam se ținu în preajma lui Joc Miller, care porni încet înainte, izbind cu securea în stânga și-n dreapta. Apoi, uriașul se prăvăli la pământ și, așa cum o haită de șacali atacă un leu bolnav, inamicii se repeziră asupra lui să-l dovedească. Sam încercă să ajungă la el; securea lui sfărâmă un scut și o căpățână, apoi un braț ridicat în aer, după care simți o durere arzătoare între coaste. Se trezi împins mereu înapoi, dar continuă să lovească în toate părțile cu securea până când, înfigând-o într-o țeastă, o pierdu. Se împiedică de un morman de lemne. Deasupra lui se afla podeaua casei sfârtecate, care încă stătea în picioare, susținută pe trei piloni.
Se răsuci și observă pistolul Mark I pe care-l lăsase lângă pat. Lângă el se aflau trei pachete de praf de pușcă și filamente de detonare îmbibate cu azotat și câteva gloanțe din plastic. Explozia le azvârlise afară din casă
Pe lângă el trecură doi bărbați încleștați ca într-un dans fiecare chinuindu-se să-și prindă adversarul în strânsoare, gemând de efort și privindu-se unul pe altul cu ură, în vreme ce pe fețele amândurora curgeau șiroaie de sânge. Cei doi se opriră o clipă și abia acum Sam îl recunoscu pe Regele Ioan. Dușmanul lui era mai înalt dar nu tot atât de bine clădit. Acesta din urmă își pierduse coiful și i se vedeau părul roșcovan și ochii albaștri care străluceau în lumina văpăilor de deasupra lor.
Sam desfăcu pistolul, introduse cartușul și încărcătura, așa cum o făcuse și în dimineața în care trăsese de probă pe deal, bloca țeava și se ridică în picioare. Cei doi bărbați încă luptau, unul dintre ei lunecă puțin și a trebuit să se retragă, apoi celălalt pați la fel; fiecare încerca să-și îngenuncheze adversarul. Ioan avea un cuțit din oțel în mâna dreaptă, iar dușmanul lui, o secure; fiecare se străduia să apuce brațul înarmat al celuilalt.
Sam aruncă o privire împrejur. Nu venea nimeni să-l atace. Se trase înapoi și întinse în față țeava pistolului, ținându-l cu ambele mâini, să nu-i tremure. Apăsă pe trăgaci, auzi declicul, arma zvâcni într-o parte din cauza cocoșului greu, urmă o flacăra orbitoare, un bubuit, un nor de fum și cel care-l atacase pe Ioan se prăbuși în lături, cu o jumătate de cap spulberată de glonț.
Ioan căzu la pământ gâfâind. Apoi se ridică singur, îl privi pe Sam care-și reîncărca arma și-i spuse:
— Mii de mulțumiri, colega! Omul acela era nepotul meu, Arthur!
Sam nu-i răspunse. Dacă ar fi dovedit mai mult sânge rece, ar fi așteptat până când Arthur l-ar fi ucis pe Ioan, iar apoi i-ar fi zburat capul. Părea o ironie ca el, Sam, care ar fi avut atâta de câștigat de pe urma morții lui Ioan, să-l salveze. Pe de altă parte, nici nu se putea aștepta la recunoștință din partea lui. Individul nu era în stare de asemenea sentimente.
Sam termină de încărcat pistolul și se îndepărta, căutându-l pe Joe Miller. O văzu însă pe Livy bătând în retragere cu pași împleticiți, apărându-se cu scutul de loviturile date cu o secure din piatră de un ulmak al cărui braț stâng atârna însângerat. Sulița ei se frânsese și în scurtă vreme ar fi fost doborâtă și scutul i-ar fi fost sfărâmat. Sam apucă pistolul de țeavă și lovind cu patul lui, crăpă capul ulmakului. Livy se prăbuși istovită la pământ și începu să plângă. În alte condiții, s-ar fi aplecat s-o mângâie, însă Livy părea să nu fi pățit nimic iar, pe de alta parte, Sam nu știa unde era Joe Miller. Se avântă în iureșul luptei și-l văzu pe Joe din nou în picioare, zdrobind țeste, trupuri și brațe cu lovituri ample de secure.
Sam se opri la câțiva pași de un bărbat care venea din spatele lui Joe, ținând o secure mare în ambele mâini. Sam trase, iar glonțul smulse o parte din pieptul omului.
Câteva clipe după aceea, dușmanii începură să se retragă, încercând să scape cu fuga. Cerul se întuneca. În lumina scăzută se vedeau oamenii din Parolando sosind dinspre nord și sud. Celelalte două coloane dușmane fuseseră risipite, iar întăririle îi copleșiseră pe atacatori. Pe deasupra, nou-sosiții aduseseră rachete și aruncaseră în aer bărcile și canoele care îi așteptau pe invadatori.
Sam se simțea prea înflăcărat ca să mai ia în seamă pierderile umane și distrugerile. Reușise să scape pentru prima oară de starea de melancolie care-l cuprindea ori de câte ori trebuia să lupte. În ultimele zece minute, bătălia îi provocase o bucurie reală.
O clipă mai târziu toată bucuria i se risipi. Pe câmpul de luptă apăru Hermann Goring, gol-pușcă, având o privire disperată în ochi; sângele îi șiroia pe față. Ținea brațele ridicate deasupra capului și striga:
— O, frați și surori! Rușine vouă! Ați ucis, ați urât, ați râvnit după sânge și ați trăit sentimentul crimei! De ce n-ați lăsat brațele jos să-i primiți pe dușmani cu iubire? Să le îngăduiți să facă ce vor din voi? Ați fi suferit și murit, însă victoria finală v-ar fi aparținut! Dușmanii ar fi simțit iubirea voastră, iar cu altă ocazie ar fi ezitat înainte de a porni la război. Iar după aceea poate și-ar fi pus întrebarea:,Ce fac? De ce mă port astfel? N-am câștigat nimic… iar iubirea voastră ar fi sfărâmat învelișul de piatră al inimilor lor și…”
Apropiindu-se din spate, Ioan îl lovi în cap cu mânerul cuțitului. Goring se prăbuși și rămase lat la pământ.
— Asta merită trădătorii! strigă Ioan. Se uită împrejur cu o figură fioroasă și răcni: Unde sunt Trimalchio și Mordaunt, ambasadorii mei?
— Doar n-or fi chiar atât de proști să mai zăbovească prin preajmă. N-o să pui niciodată mâna pe ei. Le-a fost limpede că-ți vei da seama cine te-a vândut lui Arthur, îl lămuri Sam.
Actul de brutalitate comis de Ioan împotriva lui Goring era ilegal, întrucât toată lumea din Parolando avea dreptul să-și exprime liber părerile. Sam socoti că arestarea lui Ioan într-un asemenea moment nu era măsura cea mai înțeleaptă. Și el simțise dorința de a-l lovi pe Goring.
Încă plângând, Livy trecu clătinându-se prin dreptul lor. Sam porni după ea către locul unde Cyrano stătea pe un morman de cadavre. Franțuzul avea vreo zece răni, dar nu grave, iar de la gardă până la vârf, floreta îi era mânjită de sânge. Făcuse o strălucită dovadă a calităților lui.
Livy se azvârli la pieptul lui. Sam le întoarse spatele și se îndepărtă. Nici măcar nu primise mulțumiri c-o salvase de la moarte.
Auzi o bufnitură puternică din spatele lui. Se răsuci pe călcâie. Restul casei se prăbușise cu piloni cu tot.
Se simțea secătuit de puteri, însă știa că nu va avea prilejul sa se odihnească în cursul zilei. Trebuia să evalueze pierderile umane și distrugerile provocate. Trebuia ca morții să fie transportați la fabrica de recuperare de pe deal, întrucât grăsimea lor era folosită pentru fabricarea glicerinei. Procedeul era respingător, însă necesar, iar morților oricum nu le mai păsa. Mâine aveau să reînvie undeva pe valea Fluviului, departe de acest loc.
În plus, întreaga populație trebuia ținută în alertă pentru a răspunde oricărui alt atac armat și se impunea urgentarea lucrărilor de construcție a zidului de-a lungul Fluviului Trebuia să fie trimiși cercetași și mesageri pe teren pentru a stabili cu exactitate care era situația militară. Exista pericolul ca uimakii, kleomenienii și noii britani să lanseze un atac pe toate fronturile.
Un căpitan îi raportă că liderul din Kleomenujo, Kleomenes, fusese găsit mort lângă malul Fluviului; un șrapnel din piatră îi perforase țeasta. Așa sfârșise fratele vitreg al marelui luptător spartan, Leonida, care apărase trecătoarea de la Termopile. Mai precis, așa pierise în această lume.
Sam numi câțiva oameni care să plece de îndată cu barca spre cele două țări. Ei aveau sarcina de a duce vestea că Parolando nu dorea să se răzbune dacă noii conducători ofereau garanții că vor adopta o atitudine prietenească. Ioan se plânse că nu fusese consultat și urmă o ceartă scurtă, dar aprigă. Sam recunoscu în cele din urmă că, în principiu, Ioan avea dreptate, însă nu găsise timp pentru a discuta anumite probleme. Ioan îl informă că, în virtutea legii, Sam trebuia să mai aștepte. Se cuvenea ca toate hotărârile să fie aprobate de amândoi.
Lui Sam nu-i făcu plăcere să recunoască, dar Ioan avea dreptatea de partea lui. Nu era cazul ca vreunul dintre ei să dea ordine care să contrazică părerea celuilalt.
Plecară împreună să inspecteze fabricile. Nu erau grav avariate. Invadatorii nu voiseră să le distrugă, întrucât intenționau să le folosească. Vehiculul amfibiu, Balaurul de Foc I, rămăsese neatins. Sam se înfiora gândindu-se ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi fost terminat și ar fi căzut în mâinile dușmanilor. Avându-l, ar fi reușit să frângă centrul apărării, iar apoi s-ar fi îngropat pentru a ține în loc forțele din Parolando până la sosirea Măririlor. De acum înainte, pentru a proteja vehiculul, avea să instituie o gardă specială în jurul lui.
După prânz adormi în coliba unui Consilier. Mai târziu, se trezi zgâlțâit de umăr și avu impresia că abia pusese geană peste geană. Deschise ochii și-l văzu pe Joe stând aplecat deasupra lui; răsuflarea lui Joe duhnea a whisky.
— Tocmai a zozit delegazia din Zoul Zity.
— Firebrass! exclamă Sam, ridicându-se brusc în picioare, n uitat cu totul de el. Ce moment si-a ales să apară!
Coborî spre Fluviu unde în apropierea unei pietre-potir, se afla un catamaran tras pe plajă. Ioan ajunsese deja și saluta delegația compusă din șase negri, doi arabi și doi indieni asiatici. Firebrass era un bărbat scund, bronzat, cu părul cârlionțat și ochii mari, căprui cu steluțe verzi. Fruntea lui uriașă, umerii lați și brațele musculoase contrastau cu picioarele slăbănoage, făcându-l să pară impunător doar de la brâu în sus. La început, vorbi în esperanto, dar mai apoi trecu la engleză. Folosea un limbaj foarte straniu, încărcat cu termeni greoi și cuvinte din argou, iar Sam nu înțelese mare lucru. Însă Firebrass părea să radieze căldură umană și sinceritate, iar Sam se simți bine în prezența lui.
— Mai bine ne întoarcem la esperanto, sugeră Sam cu un zâmbet și îi turnă trei degete de whisky în cană. Asta-i limbajul călătorilor spațiali ori dialectul din Soul City?
— Al marțienilor, răspunse Firebrass. Soul City are o populație foarte amestecată, iar limba oficială e esperanto, desigur, deși Hacking intenționa să impună araba. Numai că acum nu-l mai încântă prezența arabilor, adăugă el cu voce scăzută și privind spre Abd al-Rahman și Aii Fazguli, membrii de origine arabă ai delegației sale.
— După cum poți vedea, spuse Sam, nu prea avem posibilitatea de a organiza o discuție tihnită. Deocamdată. Trebuie să facem ordine, să obținem informații privind situația dincolo de granițele statului Parolando și să ne pregătim apărarea. Ești însă bine venit și în următoarele zile vom începe tratativele.
— Nu mă deranjează, îl liniști Firebrass. Aș vrea să arunc o privire, dacă nu te superi.
— Deloc, dar trebuie să-și dea acordul și celălalt Consul.
Ioan zâmbi de parcă l-ar fi durut dinții — ceea ce putea fi chiar adevărat în situația de acum — și spuse că Firebrass era bine venit, dar trebuia să umble însoțit de o gardă de onoare de fiecare dată când își părăsea reședința ce i se va pune la dispoziție. Firebrass îi mulțumi, dar un alt membru al delegației, Abdullah X, protestă vehement și pe alocuri. Firebrass nu interveni imediat, apoi îi recomandă lui Abdullah să se poarte cuviincios, întrucât erau oaspeți. Sam se arătă recunoscător, deși se întrebă dacă intervenția indianului și ordinul lui Firebrass nu fuseseră cumva aranjate dinainte.
Nu le priise să stea și să audă tot soiul de injurii aduse rasei albe, deși ele nu fuseseră adresate cuiva anume. Lui Sam nu prea-i conveni, însă se văzu silit să-l aprobe pe Abdullah. Acesta avea dreptate când se referea la situația ce existase cândva, dar Pământul dispăruse, iar ei trăiau într-o lume nouă.
Sam îi conduse personal pe delegați la cele trei colibe așezate una lângă alta; ele aparținuseră unor femei și bărbați care pieriseră în luptă cu o noapte înainte. Apoi se mută și el în apropierea delegației.
Se auzi un duruit de tobe în preajma unei pietre-potir. Noua căpetenie a ulmakilor dorea pace. Fostul lor conducător, Shrubgrain, fusese ucis, iar capul său avea să fie adus peste o oră dacă se stabileau condițiile păcii. Shrubgrain își trădase poporul, ducându-l la pieire.
Sam porunci să se transmită noului șef, Threelburm, invitația de a veni la tratative.
Ritmurile tobelor din Țara lui Chernsky îi comunicară că Ieyasu, care domnea peste o porțiune de pământ lungă de douăsprezece mile, situată între Noua Britannie și Kleomenujo, invadase Noua Britannie. Asta însemna că noii britani nu vor fi o primejdie pentru Parolando, dar vestea îl neliniști pe Sam. Ieyasu era un individ foarte ambițios. De îndată ce-și va consolida noul stat, exista probabilitatea să se socotească îndeajuns de puternic pentru a cuceri și Parolando.
Alt răpăit de tobe. Publius Crassus transmitea felicitări a salutări fierbinți și dorea să sosească în vizită peste o zi pentru a vedea cum putea sprijini Parolando.
Și să constate cât de rău am fost loviți și dacă nu cumva am devenit o pradă ușoară, gândi Sam. Până în acel moment, Publius se dovedise pașnic, dar era imposibil ca un bărbat care îl slujise pe Iulius Cezar sa nu-i calce pe urme.
Clătinându-se pe picioare și având capul bandajat cu un prosop însângerat, Goring apăru susținut de doi dintre acoliții săi. Sam își exprimă speranța că omul pricepuse aluzia și-și va lua tălpășița din Parolando, deși nu avea mare încredere în capacitatea lui de înțelegere.
Se duse la culcare. La lumina torțelor care ardeau pretutindeni, paznicii vegheau, atenți la orice umbră și scrutând cețurile, în ciuda oboselii de peste zi, avu un somn agitat. Tot răsucindu-se și negăsindu-și locul, o dată se și trezi, înfrigurat și cu inima bătându-i nebunește, convins că în colibă se afla și o a treia persoană. Se aștepta să descopere silueta învăluită în umbre a Necunoscutului Misterios. Dar, în afară de Joe, lăbărțat pe uriașul pat din lemn de bambus, nu era nimeni.