A doua zi se trezi ofilit într-o lume proaspătă. Ploaia de la ora 3:00 noaptea spălase sângele și duhoarea prafului de pușcă; Cadavrele dispăruseră, iar cerul era limpede și albastru. Comunitatea își reluară activitățile obișnuite, dar resimți absența celor patra sute cincizeci de bărbați și femei. Jumătate din ei se aflau în fabrica de reciclare; restul, în spital. Celor care voiau să scape de chinuri li se făcu pe voie. Cu multă vreme în urmă, securea fusese singurul element de eutanasie, însă acum, grație tehnologiei din Parolando, treaba se făcea cu o pastilă de cianură de potasiu.
Unii dintre răniți hotărâră să reziste. Cu timpul, mădularele sau ochii le creșteau la loc. Cei care nu erau în stare să suporte durerile, se îmbarcau pe Expresul Sinucigașilor, iar cadavrele lor luau calea fabricii de reciclare.
Secretara îi fusese ucisă. Sam o întrebă pe Gwenafra dacă n-ar dori să-i ia locul și ea se arătă foarte încântată. Noul post îi oferea o situație deosebită și nu făcu nici un secret din fâptul că-i plăcea să fie în preajma lui. Lothar von Richthofen nu păru la fel de plăcut impresionat.
— Indiferent de relațiile dintre voi de ce să nu fie secretara mea? întrebă Sam.
— N-am nici un motiv, explică Lothar, doar că aș putea avea șanse mai mari dacă n-ar sta prea mult pe lângă tine.
— Cel mai bun dintre noi are să câștige.
— E vorba și de sentimentele mele, dar n-aș vrea să-i răpești prea mult timp ori să-i dai iluzii. Știi bine că n-o să-ți iei altă consoartă câtă vreme Livy va rămâne aici.
— Ljvy n-are nici un cuvânt de spus în privința purtării mele, spuse Sam. Mare serviciu mi-ai face dacă ai ține seama de asta.
Lothar zâmbi cam strâmb și spuse:
— Sigur, Sam.
Gwenafra îl însoți cuminte peste tot, luând notițe, transmițând mesaje, fixându-i programul și aranjându-i întâlniri. Deși era foarte ocupat, Sam își găsi momente de răgaz pentru a vorbi și glumi cu ea, simțind o căldură aproape de fiecare dată când o privea. Gwenafra părea că-l adoră.
Trecură două zile. Lucrul la amfibie în schimburi care acopereau toată ziua dădu roade. Vehiculul avea să fie gata peste două zile. Delegația din Soul City vizită diverse locuri, fiind însoțită peste tot de doi oameni de-ai Regelui Ioan. Joe Miller, care după bătălie căzuse din nou la pat, spuse că se simțea din nou în formă. Acum, Sam îi avea alături atât pe Gwenafra, cât și pe titantrop, iar lumea i se părea mai atrăgătoare, cu toate că nu era nici pe departe ideală. Prin telegraful tobelor sosi vestea că Odiseu își încărcase bărcile cu cremene și avea să se întoarcă peste o lună. Plecase în fruntea unei flote de zece bărci pentru a face negoț cu Selina Hastings, căpetenia din Selinujo. Pe Pământ ea fusese Contesa Huntingdon, născută în 1707, decedată în 1791. Acum era membră a Bisericii celei de-A Doua Șanse și colabora cu Sam doar pentru că Parolando le permitea misionarilor lui Goring să predice după pofta inimii, pe acest teritoriu, în schimbul cremenii, i se promisese un mic vapor cu aburi în care să călătorească în susul și în josul Fluviului pentru a face noi prozeliți. Sam socotea că Selina nutrea speranțe deșarte. Prima escală putea să-i fie și ultima, existând șansa să i se taie gâtul pentru vapor. Dar treaba asta o privea personal.
Consilierii purtară discuții cu delegația din Soul City la o masă rotundă din cea mai spațioasă încăpere a palatului lui Ioan. Sam ar fi vrut să amâne totul, fiindcă Ioan era într-o dispoziție mai proastă decât de obicei. Una dintre femeile lui încercase să-l asasineze, cel puțin așa susținea el. Fusese înjunghiat în coaste, iar el îi rupsese falca și o dăduse cu capul de colțul unei mese. Fără să-și fi recăpătat cunoștința, femeia murise după o oră și fuseseră nevoiți să accepte afirmația lui Ioan că ea îl atacase prima. Sam ar fi dorit să obțină depoziții ale unor martori oculari, însă acest lucru se dovedi imposibil.
Ioan avea dureri din pricina rănii, era pe jumătate turmentat de whiskyul pe care-l băuse drept anestezic și pus pe harță fiindcă femeia îndrăznise să-l sfideze. Stătea prăbușit pe un scaun din stejar, iscusit sculptat, tapițat cu piele de pește cu corn. Într-o mână ținea o cană din lut ars plină cu whisky, o țigară îi atârna între buze și măsura nervos pe toată lumea.
Firebrass tocmai spunea:
— Hacking a crezut cândva în segregația deplină a albilor și nonalbilor. Era convins, ferm convins, că albii nu puteau nicicum să-i accepte din adâncul sufletului pe cei de altă culoare — adică pe negri, mongoli, polinezieni și amerindieni. Segregația reprezenta singurul mod în care cei de altă culoare a pielii puteau trăi demn, simțindu-se atrăgători și considerându-se un grup înzestrat cu personalitate și mândrie. Egali, dar separați. Apoi, conducătorul lor, Malcolm X, i-a părăsit pe musulmanii negri. Și-a dat seama că greșea. Nu toți albii erau ticăloși, rasiști împătimiți, tot așa cum nu toți negrii aveau nasul turtit Hacking a fugit din Statele Unite ca să trăiască în Algeria, iar acolo a descoperit că atitudinea era aceea care dădea naștere rasismului,
„Departe de a fi o descoperire nemaipomenită ori uimitoare”, gândi Sam. Dar își promisese că nu va interveni în discuție.
— Iar apoi, tinerii-albi din Statele Unite sau, mai curând, majoritatea lor, au repudiat prejudecățile manifestate de proprii lor părinți și i-au sprijinit pe negri în lupta lor. Au ieșit în stradă și au demonstrat, au creat tulburări, și-au riscat viața pentru ei. Păreau să țină sincer la negri, nu pentru că așa considerau firesc, pentru că negrii erau ființe umane, iar acestea pot fi simpatizate sau chiar iubite. Cu toate acestea, deși s-a străduit să-i socotească ființe umane, Hacking nu s-a simțit niciodată în largul său în mijlocul albilor americani. A fost distrus, tot astfel cum mai toți albii, ori mai curând albii în vârstă, se simțeau Ruinați. Dar a încercat să țină la acei albi care erau de partea lui și-i respecta pe tinerii albi care le spuneau părinților și întregii societăți rasiste să se ducă dracului.
Apoi a murit ca oricare altul, fie el negru sau alb. S-a trezit între chinezii din epoca antică și nu s-a simțit prea fericit în mijlocul lor, fiindcă aceștia considerau toate celelalte nații drept inferioare.
Sam își aduse aminte de chinezii din Nevada și California de la începutul anilor șaizeci, oameni cenușii și scunzi, harnici, cumpătați și umili. Avuseseră de îndurat jigniri pe care oamenii nu le-ar fi adresat nici măcar unui catâr, fuseseră scuipați, blestemați, torturați, bătuți cu pietre, prădați, violați, suferind aproape orice înjosire și răutate imaginabilă. Nu beneficiaseră nici de cel mai neînsemnat drept, nu avuseseră apărători și nu se bucuraseră de protecție. Si cu toate astea, nu scoseseră o vorbă, nu se revoltaseră, mulțumindu-se să rabde. Oare ce gânduri clocoteau în spatele acelor chipuri ca niște măști? Crezuseră și ei în superioritatea chinezului față de orice alb ticălos? Dacă era așa, de ce nu ripostaseră nici măcar o dată? Dacă ar fi încercat, ar fi fost masacrați, dar măcar pentru câteva clipe ar fi înfruntat totul ca niște bărbați adevărați.
Însă chinezii credeau în timp; el era aliatul lor. Dacă tatăl nu făcea avere, atunci fiul va avea timp să se îmbogățească. Dacă nu, nepotul lui.
— Prin urmare, continuă Firebrass, Hacking a plecat într-o luntre scobită din trunchiul unui copac, a coborât Fluviul și, după ce a parcurs mii de mile, s-a stabilit printre negrii africani din secolul al XVII-lea. Strămoși de-ai zulușilor înainte de migrarea lor spre sudul Africii. După o vreme, a plecat și de acolo. Se dovediseră din cale-afară de sângeroși pentru a-i simți aproape, iar obiceiurile lor erau prea respingătoare. Apoi a trăit într-o zonă unde populația era o amestecătură de huni din Evul Mediu și albi bruneți de la sfârșitul Epocii de Piatră. L-au tolerat destul de bine, însă el ducea dorul propriului său popor, negrii americani. De aceea a plecat mai departe și a fost capturat de moabiții din Antichitate și, făcut sclav, a evadat, a fost luat prizonier de către evrei și a căzut în sclavia potirului, a scăpat iarăși, a găsit o comunitate retrasă de negri americani care fuseseră sclavi înainte de Războiul Civil și o vreme a trăit fericit în mijlocul lor, dar superstițiile lor și atitudinea lor dependentă de albi l-au scos din sărite și a plecat și de acolo, a navigat în josul Fluviului și a locuit cu diferite alte populații. Apoi, într-o bună zi, niște albi blonzi, un popor nordic după toate aparențele, au întreprins un raid împotriva poporului care-l primise, a luptat și a fost ucis.
Resuscitarea l-a aruncat aici. Trăiește cu convingerea că singurele state fericite întemeiate de-a lungul Fluviului trebuie să fie alcătuite din oameni având aceeași culoare a pielii, aceleași gusturi și care să fi trăit pe Pământ în aceeași perioadă istorică. Nici o altă combinație nu se dovedește viabilă. Acest loc nu-i va schimba pe oameni. Pe Pământ putea accepta ideea de progres, fiindcă tinerii dovedeau o gândire elastică. Bătrânii aveau să moară încetul cu încetul, iar copiii tinerilor albi puteau lepăda complet povara prejudecăților rasiale. Însă pe această planetă se va întâmpla așa ceva. Fiecare om e construit într-un anume fel. Prin urmare, dacă Hacking nu va descoperi întâmplător o comunitate de albi de la sfârșitul secolului al XX-lea, nu va găsi nici albi lipsiți de prejudecăți rasiale. Desigur, albii din Antichitate nu aveau nimic împotriva negrilor, dar aceștia reprezintă o ciudățenie pentru omul civilizat.
— Sinjoro Firebrass, ce concluzie ar trebui să trag din această cuvântare? întrebă Sam.
— Dorim o națiune omogenă. Nu putem încorpora toți negrii de la sfârșitul secolului al XX-lea, însă putem deveni o națiune de negri cât se poate de cuprinzătoare. Știm că în Parolando aveți aproximativ trei mii de negri. Am dori să vi-i dăm pe dravidieni, arabi și pe cei care nu sunt negri în schimbul negrilor de aici. Hacking a făcut propuneri similare vecinilor dumneavoastră, dar nu-și poate impune punctul de vedere.
Regele Ioan se ridică în picioare și se răsti:
— Vrei să spui că n-are nimic de oferit?
— Cam așa stau lucrurile, recunoscu Firebrass, aruncând o privire spre Ioan. Dar, într-o bună zi, îi vom convinge.
— Adică atunci când veți avea destule arme din oțel? întrebă Sam.
Firebrass se mulțumi să ridice din umeri.
Ioan trânti cana de tăblia mesei, spărgând-o.
— Ei bine, nu vrem nici un arab sau dravidian de-al vostru și nici scursorile din Soul Cityî Să-ți spun eu cum vom proceda! Pentru fiecare tonă de bauxită sau criolit sau uncie de platină, vă vom da unul dintre cetățenii noștri negri! Puteți să vă păstrați toți sarazinii infideli ori să-i trimiteți la naiba-n praznic, în josul viului ori să-i înecați, că nouă nu ne pasă.
— Stai puțin, încercă Sam să-l domolească. Nu ne putem da cetățenii. Dacă vor să plece de bunăvoie, treaba lor. Dar nu-i putem trimite cu forța. Trăim într-o societate democratică.
Explozia de furie a lui Ioan îl făcuse pe Firebrass să se întunece la chip.
— Eu n-am sugerat să dați pe cineva, spuse el. Știți că nu suntem neguțători de sclavi. Noi vrem un schimb de voluntari, unul contra unul Arabii wahhabi, reprezentați de al-Rahman și Fazguli, simt că nu sunt bine văzuți în Soul City și ar dori să plece undeva unde să formeze o comunitate proprie, un soi de Kasbah, ca să zicem așa.
Lui Sam ideea i se păru puțin trasă de păr. Nu puteau face același lucru și în Soul City? Iar dacă nu, de ce nu plecau cu toții? Între altele, farmecul acestei lumi consta în aceea că oamenii nu mai erau legați de proprietate și nici nu depindeau de venituri pentru a trăi. Fiecare putea să-și care în spinare tot ce poseda, iar construirea unei locuințe nu era o problemă într-o lume unde bambusul creștea cu cinci centimetri pe zi.
Hacking voia pesemne să-și aducă oameni în Parolando, astfel ca ei să poată spiona sau să se răscoale atunci când va declanșa invazia.
— Vom comunica propunerea voastră fiecărui cetățean, încuviință Sam. Asta-i tot ce putem face. Acum cealaltă problemă: e dispus Sinjoro Hacking să continue livrarea de materie primă și lemn?
— Atâta vreme cât ne trimiteți minereu și arme din oțel, răspunse Firebrass. Dar Hacking s-a gândit să ridice prețul.
Ioan trânti cu pumnul în masă.
— N-o să ne lăsăm jefuiți! urlă el. Si-așa plătim prea mult! Nu ne șantaja, Sinjoro Firebrass, altfel o să pierdeți totul! Absolut totul, inclusiv viața!
— Las-o mai moale, Maiestatea Voastră, spuse Sam împăciuitor, apoi i se adresă lui Firebrass: Ioan nu se simte prea bine. Te rog să-l ierți. Cu toate astea, are dreptate. Nu ne forțați mâna mai mult de atât.
Abdullah X, un bărbat foarte solid și negru-tăciune, sări ca ars, împunse cu degetul noduros către Sam și spuse în engleză:
— Hei, scandalagiilor, ar fi bine să nu ne mai faceți albie de porci. N-o să înghițim așa ceva, Domnule Alb! Să vă fie limpede. Mai ales din partea unuia care a scris o carte ca aceea despre Negrul Jim! Nu ne plac rasiștii albi și tratăm cu ei doar pentru că acum n-avem încotro.
— Potolește-te, Abdullah, îi spuse Firebrass. Își însoți vorbele cu un zâmbet și Sam se întrebă dacă nu cumva vorbele lui Abdullah făceau parte dintr-un program bine pus la punct. Pesemne că Firebrass se întreba și el dacă izbucnirea lui Ioan nu fusese exersată. Nu era obligatoriu ca actorii să fie politicieni, însă trebuia ca politicienii să joace teatru.
Sare gemu și întrebă:
— Sinjoro X, ai citit Huckleberry Finn?
— Nu citesc gunoaie, răspunse Abdullah rânjind.
— Atunci nici nu știi despre ce vorbești, am dreptate?
Abdullah se făcu și mai negru la chip. Firebrass surâse.
— Nici nu trebuie să citesc porcăria aia rasistă, dom’le! se răsti Abdullah. Hacking mi-a povestit despre ea și părerea lui mi-ajunge!
– Întâi s-o citești și după aceea mai discutăm, spuse Sam.
— Ai luat-o razna? exclamă Abdullah. Știi bine că pe lumea asta nu există cărți.
— Atunci ai pierdut șansa asta, nu? spuse Sam. Tremura imperceptibil; nu era obișnuit ca un negru să-i vorbească astfel. În fine, continuă el, nu ne aflăm la o cafenea literară. Să nu ne îndepărtăm de la subiect.
Dar Abdullah o ținu una și bună strigând despre cărțile scrise de Sam. De aceea, ieșindu-și din fire, Ioan sări în picioare și răcni:
— Silentu, negraco!
Ioan folosise cuvântul din esperanto care însemna „negru” sau „negrotei” și-i adăugase particula,-ac-”, care exprima disprețul. Pusese lucrurile la punct într-un mod foarte convingător. Urmară câteva momente de uimire tăcută. Abdullah X rămăsese cu gura căscată, apoi o închise și pe fața lui apăru o expresie aproape triumfătoare. Firebrass își mușcă buzele. Ioan se propti în pumni de tăblia mesei și se uită încruntat la el. Sam continuă să pufăie din trabuc. Știa că Ioan inventase termenul fiindcă desconsidera întreaga umanitate. Ioan nu avea prejudecăți rasiale; în viața lui de pe Pământ nu văzuse niciodată mai mult de zece negri. Dar se pricepea de minune să insulte oamenii; această știință era a doua natură a lui.
— Eu plec! spuse Abdullah X. Mă duc acasă, dar dac-o fac, să fiți convinși c-o să plătiți aluminiul și platina de-o să vă iasă pe nas, Domnule Charlie.
Sam se ridică și încercă să calmeze spiritele:
— Stai o clipă. Dacă vrei scuze, ți le prezint eu în numele tuturor cetățenilor din Parolando.
Abdullah îl căută din ochi pe Firebrass, însă acesta se uită în altă parte.
— Să-mi ceară el scuze, pe loc! spuse Abdullah.
Arătă cu degetul către Ioan.
Sam se aplecă spre Ioan și-l sfătui în șoaptă:
— Sunt prea multe în joc pentru a face pe monarhul plin de mândrie, Maiestatea Voastră. Și cu ieșirea ta s-ar putea să le faci jocul. Pun ei la cale ceva, sunt gata să fac pariu. Cere-ți scuze.
Ioan se îndreptă de spate și spuse:
— Nu-mi cer scuze față de nimeni, mai ales când e vorba de cineva lipsit de titlu de noblețe și, pe deasupra, câine necredincios!
Sam pufni iritat și făcu un gest cu trabucul.
— Nu-ți intră în capul tău bolovănos de Plantagenet că aici nu mai există sânge regal sau drepturi divine, că suntem cu toții niște oameni de rând? Ori toți regi?
Ioan nu-i răspunse. Ieși. Abdullah se uită la Firebrass care dădu aprobator din cap. Abdullah se ridică și părăsi sala.
— Ei bine, Sinjoro Firebrass, și-acum ce urmează? Plecați acasă? întrebă Sam.
Firebrass scutură din cap.
— Nu, eu nu cred în hotărâri pripite. Dar din punctul de vedere al delegației din Soul City, discuțiile au intrat într-un impas. Asta până când Ioan Fără-de-Țară își cere scuze. Vă dau timp până mâine la amiază să decideți cum procedați.
Dădu să plece.
— O să vorbesc cu Ioan. dar e la fel de încăpățânat ca un catâr de pe Missouri, spuse Sam.
— N-as vrea să văd cum ratăm negocierile pentru că cineva nu c în stare să-și pună frâu limbii, explică Firebrass. Mi-ar displăcea să lăsăm baltă afacerile, deoarece asta ar însemna că n-o să-ți mai poți construi Vaporul.
— Să nu mă înțelegi greșit, Sinjoro Firebrass. Nu ameninț pe nimeni. Dar nimic nu-mi va sta în cale. O să obțin aluminiul chiar de-ar fi să-l alung eu însumi pe Ioan din țară. Ca ultimă soluție, aș putea veni personal în Soul City să obțin alumina.
— Te înțeleg, spuse Firebrass Dar nu pricepi un lucru: Hacking nu caută să devină puternic Vrea doar să-și apere statul cât mai bine, astfel încât cetățenii să se bucure de viață. Iar acest lucru e posibil doar pentru că oamenii au cu toții aceleași gusturi și țeluri Cu alte cuvinte, vor fi toți negri.
Sam mormăi nemulțumit:
— Prea bine. Rămase apoi tăcut însă, înainte de plecarea lui Firebrass. spuse: O clipă. Ai citit Hueklebeny Finn?
Firebrass se întoarse spre el.
— Sigur. Când eram puști o consideram o carte grozavă. Am citit-o din nou la colegiu, iar atunci i-am descoperit minusurile, dar ca adult, mi-a plăcut chiar mai mult în ciuda scăderilor ei.
— Te-a deranjat că Jim era numit Negrul Jîm?
— Te rog să nu uiți că m-am născut în 1974 la o fermă de lângă Syracuse, New York. Pe vremea aceea lucrurile se mai schimbaseră, iar ferma aparținuse ștră-stră-stră-bunicului meu. care venise pe ascuns din Georgia pană în Canada și apoi, după încheierea Războiului Civil, o cumpărase. Nu, nu m-am simțit jignit de felul în care ai folosit cuvântul. Negrii erau numiți negrotei pe față în perioada scrierii cărții și nimănui nu i s-a părut ciudat. Desigur, cuvântul sună ca o insultă. Dar ai descris întocmai modul în care vorbeau oamenii, iar baza etică a romanului, conflictul dintre datoria de cetățean a lui Huck și simțămintele lui față de Jim ca ființă umană și victoria sentimentelor umane în sufletul lui Huck. m-au tulburat. Cartea era de la un capăt la celălalt un rechizitoriu adus sclaviei, societății semifeudale de pe Mississippi superstițiilor și prostiei care domneau în acele timpuri. Prin urmare, de ce să mă simț jignit?
— Atunci de ce?…
— Abdullah — al cărui nume adevărat a fost George Robert Lee — s-a născut în 1925, iar Hacking în 1925. Atunci negrii erau negrotei pentru mulți albi, deși nu pentru toți. Ei au descoperit pe pielea lor că violența, sau chiar ideea ei, aceeași atitudine pe care albii o adoptaseră pentru a-i ține deoparte, era singura modalitate de a-și obține drepturi depline ca cetățeni ai Statelor Unite. Dar probabil că ți s-a povestit ce s-a întâmpla după aceea, nu?
Sam încuviință din cap.
— Mi-e greu să cred. Nu-i vorba de violența tulburărilor sociale. Și cât am trăit s-au întâmplat astfel de lucruri dar, din câte-am înțeles, nimic nu s-a comparat cu tulburările declanșate la New York de Legea încorporării din timpul Războiului Civil, Adică, îmi vine greu să-mi imaginez licențiozitatea de la sfârșitul secolului al XX-lea.
Firebrass pufni în râs și spuse:
— Si cu toate astea, trăiești într-o societate care e cu mult mai libertină și mai licențioasă — din punctul de vedere al secolului al XlX-lea — decât aceea din secolul al XX-lea. Te-ai adaptat.
— Cred că așa e. Dar primele două săptămâni de goliciune absolută după resuscitare ne-au arătat fără putință de tăgadă că omenirea nu va mai fi nicicând la fel. Oricum, nu în ceea ce privește nuditatea. Iar faptul, imposibil de negat, al resuscitării a sfărâmat multe idei și atitudini rigide. Deși cei înrăiți se află încă printre noi, așa cum o demonstrează musulmanul tău wahhabi.
— Spune-mi, Sinjoro Clemens. Ai fost unul dintre primii liberali, depășindu-ți epoca în multe privințe. Ai ridicat glasul împotriva sclaviei și te-ai pronunțat în favoarea egalității. Iar când ai redactat Magna Carta pentru Parolando, ai insistat sa existe egalitate politică pentru toate rasele și sexele. Bag de seamă că locuiești ușă-n ușă cu un negru și o negresă. Fii sincer, nu te deranjează acest lucru?
Sam trase un fum, îl slobozi afară și spuse:
— Sincer să fiu, da, m-a deranjat. Dacă e să mărturisesc adevărul, da, aproape că m-a ucis! Mintea îmi zicea una, iar reflexele, alta. Detestabil lucru. Dar am dovedit tărie de caracter, n-am scos o vorbă, m-am apropiat de cuplul acela și m-am obișnuit să țin la ei. Iar acum, după un an, mă deranjează foarte puțin. Cu vremea, va dispărea și sentimentul ăsta.
— Diferența dintre tine — care reprezinți liberalismul alb — și tineretul din vremea lui Hacking și a mea, era că realitatea nu ne deranja. O acceptasem așa cum se prezenta.
— Nu merit laude pentru că am depășit rezervele mintale? întrebă Sam.
– Încerci să deviezi de la subiect, spuse Firebrass, trecând brusc la engleza argotică. Mai bine o derivă de două grade decât de nouăzeci. Tine-o tot așa.
Firebrass plecă. Sam rămase singur. După o vreme, se ridică și ieși. Prima persoană care-i ieși în cale se dovedi a fi Hermann Goring. Capul îi era încă înfășurat cu prosoape, dar paloarea bolnăvicioasă dispăruse, iar ochii nu-i mai sticleau ciudat.
— Cum te mai simți? îl întrebă Sam.
– Încă mă doare capul. Dar nu mă mai săgetează la fiecare pas ca înainte.
— Nu-mi place să văd oamenii suferind, făcu Sam. De aceea socot c-ai putea să eviți suferințele, dacă nu chiar durerile, plecând din Parolando.
— Mă ameninți?
— Nu cu fapta. Sunt însă mulți pe care s-ar putea să-i duci la exasperare și te vor lua la goană cu bâtele. Sau or să te ducă la Fluviu să te înece. Scoți din sărite pe toată lumea cu predicile tale. Statul acesta a fost întemeiat cu un anume scop: construirea Vaporului. De acord, fiecare poate să vorbească tot ce-i trece prin minte, fără să încalce legea. Dar mai există unii cărora prea puțin le pasă de ea și n-aș vrea să fiu pus în situația de a-i pedepsi fiindcă i-ai stârnit tu. Te sfătuiesc să-ți faci datoria creștinească și să-ți iei tălpășița de prin locurile astea. În felul ăsta n-o sa-i mai instigi pe oamenii de treabă să recurgă la violență.
— Dar eu nu-s creștin, protestă Goring,
— Am toată admirația pentru cei care sunt în stare să recunoască asta. Nu cred să fi întâlnit vreodată un predicator care s-o spună de-a dreptul, și încă în puține cuvinte.
— Sinjoro Clemens, spuse Goring, ți-am citit cârtite când eram mic, întâi în limba germană, apoi în engleză. Dar cu neseriozitatea sau cu ironiile fine nu ajungem nicăieri. Nu sunt creștin, deși mă străduiesc să pun în practică virtuțile creștine demne de urmat Eu sunt misionar al Bisericii celei de-A Doua Șanse. Toate religiile de pe Pământ și-au pierdut orice credit, chiar dacă unele n-o recunosc. Biserica este prima care se dezvolta pe orice lume nouă Ea…
— Scutește-mă de predici, i-o tăie Sam. M-am săturat ascultându-i pe predecesorii tăi și pe tine. Ca s-o scurtăm, doar din amiciție și din dorința de a te scuti de alte necazuri și, ca sa fiu cinstit, ca să nu-mi mai întorci stomacul pe dos, te sfătuiesc să-ți vezi de drum. Pe dată. Altfel vei fi ucis.
— Atunci mă voi ridica în zori altundeva și voi rosti Ade vămi acolo, oriunde m-aș afla. Vezi tu, aici, ca și pe Pământ, sângele martirilor stă la originea Bisericii. Cel care ucide pe vreunul dintre noi face ca Adevărul, șansa mântuirii veșnice, sa fie cunoscut de tot mai mulți oameni. Crimele au ajutat la ras pândirea credinței noastre în josul Fluviului mai repede deci mijloacele obișnuite de călătorie.
— Felicitări! explodă Sam exasperat, trecând la engleză, așa cum i se întâmpla de obicei când se înfuria. Dar spune-mi, te rog, uciderea repetată a misionarilor voștri nu te tulbură? Nu t terni că-ți vei pierde trupul?
— Ce vrei să spui?
— Principii pentru toată lumea?
Goring îl privi nedumerit, incapabil să răspundă, de aceea Sam continuă în esperanto:
— Dacă nu mă înșel, unul dintre principiile tale de bază e că omul n-a fost resuscitat ca să se bucure pe vecie de viața de aici. I se oferă un timp limitat, deși multora li se pare foarte lung, mai ales dacă se întâmplă să nu le placă traiul în acest loc. Postulezi ceva analog sufletului, numindu-l psihomorf, corect? Sau uneori ka. Trebuie să faci asta, altminteri nu poți pretinde că există o continuitate a omului. Fără ea, omul care piere rămâne mort, chiar dacă trupul e reprodus exact și făcut să trăiască. Al doilea trup e doar o reproducere. Cel revenit din moarte are mintea și amintirile celui care-a murit, prin urmare, crede că e aidoma cu el. Dar nu-i adevărat. E doar o copie vie. Moartea a pus capăt existenței primului om. Și cu asta, gata.
Dar tu rezolvi această problemă postulând un suflet — sau un psihomorf, sau ka — dar n-are importanță cum îl numești. Aceasta e o entitate care s-a născut o dată cu trupul, îl însoțește, trăiește și înregistrează tot ce face trupul și, dacă nu iei în seamă contradicția în care am intrat, trebuie să fie o întrupare imaterială a acestuia. Prin urmare, când carnea moare, ka-ul încă există, într-o a patra dimensiune ori în vreo polarizare pe care ochii protoplasmatici n-o pot vedea și dispozitivele mecanice n-o pot detecta. Am dreptate?
— Te apropii destul de mult, recunoscu Goring. Exprimarea e cam brutală, dar mulțumitoare.
— Până în prezent, spuse Sam, și slobozi un nor de fum, avem — adică tu, nu eu — sufletul postulat al creștinilor, musulmanilor și al altora ad nauseam. Dar tu susții că sufletul nu merge în rai sau în iad. Plutește undeva într-un fel de limb cvadridimensional. În absența unor ființe extraterestre, el ar rămâne acolo pentru totdeauna. Ne referim la extratereștrii care s-au născut cu mult înaintea umanității. Aceste superființe au sosit pe Pământ când omenirea încă nu exista; de fapt, ele au vizitat fiecare planetă care într-o bună zi putea crea viață înzestrată cu rațiune.
— Nu te exprimi chiar ca noi, constată Goring. Noi susținem că fiecare galaxie are una, sau poate mai multe specii, care au populat diverse planete. S-ar putea ca aceste ființe să se fi născut în galaxia noastră ori să-și aibă originea ‘in ir-o altă galaxie mai vârstnică, acum dispărută. În orice caz, ele sunt înțelepte si, știind de multă vreme că pe Pământ va apărea viață înzestrată cu rațiune, au instalat dispozitive care au început să înregistreze totul despre aceste ființe chiar din clipa în care s-au născut Dispozitivele nu pot fi detectate de către oameni.
Într-un anumit moment pe care acești Antici, cum le spunem noi, l-au prevăzut înregistrările se transmit către un anume loc, unde morților li se dă trup cu ajutorul unor convertoare se fac copii după aceste trupuri care sunt distruse șl morții retrăiesc într-o lume nouă, precum asta, prin conversie energie-materie. Psihomorfii, sau ka-urile, manifestă o afinitate față de gemenii lor protoplasmatici. În clipa în care se face o copie după trupul mort, ka-ul se atașează și începe să înregistreze. În felul acesta, chiar dacă trupul este distrus și reprodus de o sută de ori, ka-ul continuă să păstreze identitatea, mintea și amintirile tuturor trupurilor anterioare. Prin urmare, nu se creează doar o copie după alta. E vorba de o conservare a individului original, cu o înregistrare a fiecărui eveniment petrecut în mediul nemijlocit al tuturor trupurilor protoplasmatice ale ka-ului.
— Există un „totuși”! îl întrerupse Sam, făcând un gest larg cu trabucul, apoi împungând aerul cu capătul lui aprins, cât pe ce să atingă obrazul lui Goring. Totuși! Voi susțineți că un om nu poate fi ucis la nesfârșit. Spuneți că, după câteva sute de resuscitări, moartea se instalează definitiv. Pierderea repetată a vieții slăbește legătura dintre trup și ka și, în cele din urmă, trupul copiat nu se mai contopește cu acesta. Ka se îndepărtează și rătăcește pe coridoarele pline de fantasme ale celei de-a patra dimensiuni. El devine, de fapt, o fantomă, un suflet pierdut. E terminat.
— Asta-i esența credinței noastre, recunoscu Goring. Ori, mai curând a cunoașterii noastre, întrucât știm că acest lucru e adevărat.
Sam înălță din sprâncenele stufoase în semn de mirare.
— Serios? Așa știți?
— Da. Fondatorul nostru a auzit Adevărul la un an după Resuscitare, când umanitatea s-a trezit din morți. Într-o noapte, aflându-se pe o brână înaltă a muntelui și rugându-se să aibă o relație, i-a apărui un om. Acesta i-a spus și i-a arătat anumite lucruri care nu i-ar fi fost la îndemână unui muritor de rând. Omul era un agent al Anticilor și i-a revelat Adevărul, spunându-i fondatorului nostru să meargă și să predice doctrina Cetei de-A Doua Șanse. De fapt, termenul de A Doua Șansă e nepotrivit. E vorba, mai curând, de Prima noastră Șansă, fiindcă pe Pământ n-am avut norocul de a ne bucura de mântuire și de viață eternă. Dar viața de pe Pământ a fost un preludiu necesar pentru această Lume a Fluviului. Creatorul a făurit acest univers, iar apoi Anticii au conservat umanitatea — adică toate ființele înzestrate cu rațiune din univers. Ei ne-au conservat! Dar mântuirea stă numai în puterea omenirii! Acum, când fiecărui om i-a fost oferită această șansă, depinde numai de el s-o împlinească!
— Numai și numai prin intermediul Bisericii celei de-A Doua Șanse, presupun, spuse Sam. N-ar fi vrut sa zâmbească ironic, dar nu reuși să se stăpânească.
— Noi suntem convinși de asta, rosti Goring cu tărie.
– Și străinul misterios ce împuternicire avea? întrebă Sam. Se gândi pe dată la Necunoscutul Misterios pe care-l știa el, și se sperie. Oare era vorba de una și aceeași persoană? Ori făceau amândoi parte din specia autointitulată Etici? Necunoscutul care trimisese aici meteoritul din crom-nichel și care-i îngăduise lui Joe Miller să vadă Turnul de lângă încețoșata Mare Polară de Nord era un renegat al Eticilor. Asta dacă trebuia să dea crezare spuselor lui.
– Împuternicire? se miră Goring. Adică documente eliberate de Dumnezeu? făcu el și pufni în râs. Fondatorul și-a dat seama că vizitatorul nu putea fi un simplu om, fiindcă știa lucruri de care doar un zeu sau o ființă superioară putea avea cunoștință. Și i-a arătat anumite lucruri care să-l convingă. I-a spus cum am fost readuși la viață și motivul. Nu i-a relatat totul. Unele detalii vor fi revelate mai târziu. Iar pe altele trebuie să le descoperim noi înșine.
— Si cum se numește acest fondator? întrebă Sam. Să nu-mi spui că nu știi. Sau e vreunul dintre secretele bine păstrate?
— Nimeni nu știe, afirmă Goring. Nici nu e nevoie. Ce importanță are numele? Și-a spus Viro. În esperanto asta înseamnă bărbat. De la latinul vir. Noi i-am zis Fondinto, Fondatorul, sau La Viro, Bărbatul.
— Tu l-ai întâlnit vreodată? §
— Nu, dar am cunoscut două persoane care l-au întâlnit Una a fost de față când La Viro a ținut prima predică, la o săptămâna după ce i-a vorbit Necunoscutul.
— Acest La Viro e bărbat? Nu-i cumva o femeie?
— Sigur e bărbat!
Sam oftă adânc și spuse:
— Mi-ai luat o piatră de pe suflet. Dacă întemeietorul s-ar dovedi a fi Mary Baker Eddy (Fondatoare a Asociației Științei Creștine, în 1876, și a Bisericii lui Cristos în 1879) aș muri de greață.
— Poftim?
— Nimic, îl liniști Sam și zâmbi. Cândva, am scris o carte despre ea. Nu țin s-o întâlnesc; m-ar jupui de viu. Însă unele dintre chestiile mistice pe care mi le-ai relatat îmi aduc aminte de ea.
— Cu excepția ka-ulm, explicațiile noastre au ca fundament lumea fizică. Iar ka-ul are o natură fizică dar, îndrăznesc a spune, oarecum îndepărtată de realitatea noastră. Credem că e vorba de știință, o știință a Anticilor, care ne-a oferit resuscitarea din punct de vedere fizic. Asta n-are nimic supranatural, în afara credinței noastre în Creator, desigur. Restul e știință pură.
— Precum religia propovăduită de Mary Baker Eddy? întrebă Sam.
— N-am auzit de ea.
— Prin urmare, cum dobândiți mântuirea?
— Devenind iubire. Iar asta presupune, bineînțeles, să nu răspundem prin violență, chiar dacă trebuie să ne apărăm. Credem că putem deveni iubire doar atingând o anumită stare transcendentă prin cunoaștere de sine. Până acum, omenirea nu a deprins cum să folosească guma de visat; omul a abuzat de acest drog, așa cum a procedat și cu toate celelalte.
– Și, indiferent ce înseamnă expresia asta, crezi c-ai devenit iubire!
– Încă nu. Dar sunt aproape.
— Cu ajutorul gumei de visat?
Nu numai. Dar și ca mă ajută. Trebuie să și acționezi, să predici și să suferi în numele credinței. Învăț să nu urăsc. Deprind iubirea.
— De aceea te opui construcției Vaporului meu? Crezi că ne risipim vremea făcându-l?
— E un lucru care nu va aduce nimănui binele. Până acum, nu ne-a adus decât pustiirea peisajului, lăcomie, durere și vărsare de sânge, neliniște și trădare. Ură, ură și iar ură! Și pentru ce? Ca să ai ceea ce nu stă în puterea altora, un vapor uriaș din metal, acționat electric, culmea tehnologiei pe această planetă, un fel de corabie a nebunilor. Ca să poți călători până izvoarele Fluviului. Și ce-o să faci după ce ajungi acolo? Mai ne ai călători până la izvoarele sufletului!
— Sunt unele lucruri de care n-ai habar, spuse Sam. Mulțumirea de sine era umbrită de o viziune. Un diavol, ascuns în beznă, șoptindu-i la ureche. Dar un alt diavol pitulat în întuneric picurase idei și în urechile fondatorului Bisericii. Necunoscutul bisericos era oare diavolul? Ființa care venise la Samuel Clemens spusese că ceilalți erau nelegiuiții și că dorea să mântuiască omenirea.
Un diavol ar rosti exact asemenea vorbe, desigur.
— Cuvintele mele nu te lovesc drept în inimă? întrebă Goring.
Sam se bătu cu pumnul în piept și-i răspunse:
— Ba da, cred că m-a lovit o indigestie…
Goring își încleșta pumnii și strânse din buze.
— Bagă de seamă, o să-ți pierzi până și bruma de iubire îl preveni Sam și se îndepărtă. Nu se simțea chiar triumfător. Adevărul era că avea niște crampe la stomac. Deși știa că ar trebui s-o ia în râs, ignoranța dublată de trufie îl dădea întotdeauna peste cap.