Se făcuse deja după-amiază. Sam Clemens și Ioan Fără-de-Țară se certaseră toată dimineața. În cele din urmă, exasperat și făcând uitate atât precauția cât și înțelepciunea, Sam exclamă:
— Nu ne putem permite să renunțăm la bauxita oferită de Hacking! Nu trebuie să întreprindem ceva care să pună stavilă construcției Vaporului! Pesemne că te porți astfel pentru a declanșa un război între noi și Soul City! Maiestatea Voastră, n-o să reușești!
Sam umbla nervos de colo-colo, fluturând o țigară subțire de foi în timp ce vorbea. Ioan stătea nepăsător la masa rotundă din lemn de stejar din timoneria lui Sam. Joe Miller era așezat într-un colț, pe un scaun construit special pentru el. Zaksksromb, mongolul uriaș din paleolitic, veghea în spatele lui Ioan.
Pe neașteptate, Sam se răsuci și izbi cu amândoi pumnii în tăblia mesei. Ținându-și țigara în colțul gurii și împreunându-și furios sprâncenele stufoase, se propti de masă și se răsti la Ioan:
— Ai cedat o dată la Runnymede, când ai semnat Magna sparta. A fost singurul lucru înțelept pe care l-ai făcut în timpul domniei tale, iar unii susțin că până și atunci ai strâns din dinți. Ei bine, acum te afli în fața unei hotărâri decisive, Maiestatea Ta. Ai să-i ceri scuze lui Abdullah, care le merită pe deplin, altfel cer o sesiune extraordinară a Consiliului pentru a decide dacă mai e cazul să rămâi Consul, alături de mine!
Ioan îl țintui cu o privire fioroasă, apoi spuse:
— Nu mă sperii eu de amenințările tale. Dar mi-e limpede că preferi să arunci țara în război civil decât să lupți împotriva celor din Soul City. Nu înțeleg țicneala asta, dar oamenii chibzuiți au întâmpinat întotdeauna greutăți când a fost vorba să priceapă lipsa de rațiune. Prin urmare, o să-mi cer scuze. De ce nu? Regele își poate îngădui să fie umil față de un om de rând. Nu-l costă nimic și asta-i sporește bunătatea divină.
Se ridică și păși hotărât afară, urmat îndeaproape de paza de corp.
Sam află că zece minute mai târziu Ioan se înfățișase la casa de oaspeți și-și ceruse scuze. Abdullah le acceptase cam în silă. Era limpede că așa i se poruncise.
Cu puțin timp înainte ca sirenele să anunțe încheierea pauzei pentru masa de prânz, apăru Cawber. Se așeză fără să mai aștepte invitația lui Sam, care ridică din sprâncene nelămurit, fiindcă era prima oară când Cawber se purta astfel. Înfățișarea lui trăda ceva greu de exprimat. Urmărindu-l atent și pândind fiecare inflexiune din vocea lui Cawber, Sam socoti că era atitudinea unui sclav care hotărâse să caute calea libertății.
Cawber știa că va fi trimis ca emisar în Soul City. Rămase aplecat, sprijinindu-și brațele masive pe tăblia din stejar, cu palmele desfăcute. Vorbi în esperanto folosind, ca mulți alții, îndeosebi timpul prezent, apelând la adverbe de timp pentru a indica viitorul și trecutul când dorea să clarifice lucrurile.
Echipa lui Cawber discutase cu toți cei aproximativ trei mii de cetățeni de culoare (apăruseră unele neînțelegeri în clasificarea celor născuți în vremuri preistorice). O treime din ei, deși fără prea mare elan, erau dispuși să plece în Soul City pentru a fi schimbați cu cetățenii nedoriți de Hacking. Majoritatea erau negri de la sfârșitul secolului al XX-lea. Ceilalți susțineau că aici desfășurau o activitate care le conferea prestigiu, plăcându-le să fie pe picior de egalitate cu albii, și nu doreau să renunțe la șansa de a se îmbarca pe Vapor.
Acest din urmă argument era precumpănitor, gândi Sam. Nu era singurul care visa așa ceva. Ideea apărea în somnul multora, strălucind ca un giuvaier în interiorul căruia se află captiv un licurici.
Firebrass și oamenii lui fură invitați să vină în sala de discuții. Firebrass întârzie, deoarece era plecat să inspecteze avionul. Pufnise în râs văzându-l atât de ciudat, fragil și lent și, cu toate acestea, îl rodea invidia că von Richthofen îl va pilota.
– Și tu vei avea șansa de a zbura, îl asigură Sam. Cu condiția să te afli aici la vremea când…
Chipul lui Firebrass deveni serios.
— Ce-ați hotărât, domnilor, în legătură cu propunerile guvernului meu?
Sam se uită la Ioan, care făcu un gest prin care îl invita să ia cuvântul. Voia ca eventualele resentimente să-i fie adresate lui Sam.
— Trăim într-un stat democratic, începu acesta. Nu le putem spune cetățenilor noștri să plece decât dacă s-au făcut vinovați de vreo încălcare a legii. Deci, după cum văd eu situația — cum o simțim noi — dacă tine cu orice chip, orice cetățean din Parolando poate pleca în Soul City. Consider că am ajuns la acest acord încă de la prima discuție. Problema guvernului dumneavoastră e să negocieze cu fiecare cetățean în parte. Cât privește acceptarea de către noi a arabilor și dravidienilor dumneavoastră — dacă doresc, le vom oferi șansa de a ni se alătura Dar ne rezervăm dreptul de a-i expulza dacă nu se comportă conform legilor. Depinde de ei unde vor pleca de aici.
— Nu cred că Hacking vrea pe cineva care nu-i dispus să trăiască în Soul City, indiferent cât de neagră i-ar fi pielea, spuse Firebrass.
— Ce se întâmplă cu livrările de substanțe minerale? interveni Sam. Vor fi sistate în cursul negocierilor?
— N-aș putea face o precizare, îi răspunse Firebrass. Mă îndoiesc dar va trebui să mă consult cu Hacking. Desigur, până când prețul va crește, va trebui să mențineți proporția de minereu și arme pe care ni le livrați.
— Bag de seamă că ai spus va crește, nu ar putea, remarcă Sam.
— Toate afirmațiile mele urmează a fi confirmate ori infirmate de guvernul de la Soul City, explică Firebrass zâmbind.
Căzură apoi de acord să-l trimită pe Cawber în Soul City ca ambasador al statului Parolando, în situația că se puteau opera modificări în Magna Carta în acest sens. Restul problemelor rămaseră în suspensie. Lui Sam i se păru că Firebrass nu avea intenția de a grăbi lucrurile. Ba dimpotrivă. Era dispus mai curând să le lase să treneze sau chiar să le frâneze dacă ar fi dat semne de redresare. Voia să rămână în Parolando, iar Sam credea că intenția reală era de a spiona. Pe de altă parte, poate dorea să stârnească zâzanie.
Mai târziu, comentă întâlnirea cu Ioan, care îi împărtăși părerea că Firebrass era spion, dar nu înțelegea de ce ar crea tulburări.
– Și el vrea ca Vaporul să fie construit cât mai repede. Cu cât îl terminăm mai curând, cu atât mai repede va încerca Hacking să pună mâna pe el. Ai impresia că pe Hacking nu-l interesează Vaporul? Îți închipui cumva că există vreun vecin care n-ar vrea să ni-l smulgă? Arthur a făcut încercarea nereușită de a ne copleși pentru că mă ura. Ar fi trebuit să aștepte până când era aproape terminat, iar atunci, aliindu-se cu Kleomenes și cu ulmakii, ar fi putut să-și folosească forțele reunite declanșând un atac decisiv. Ca rezultat al pripelii, Arthur și Kleomenes au murit, iar Ieyasu le-a invadat țările, în vreme ce succesorii lor se sfâșie între ei.
— Dacă dăm crezare spionilor noștri, el va câștiga, remarcă Sam.
— Dacă-și consolidează statul cu celelalte două teritorii, va deveni un inamic de temut.
Tot astfel și tu, Ioan Fără-de-Țară, gândi Sam. Dintre toți cei pe care va trebui să stau cu ochii după construirea Vaporului, tu ești cel mai primejdios…
Firebrass anunță că pe perioada cat vor continua negocierile, el și delegația sa vor rămâne în Parolando ca misiune de i reprezentare a statului Soul City,
— Mă bucur să vă avem printre noi, spuse Sam. Dar Soul City își are propria industrie. Știu că folosiți minereuri le noastre pentru a produce arme și alte lucruri despre care spionii noștri n-au reușit să afle nimic.
Firebrass îl privi surprins, apoi pomi să râdă în hohote.
– Îmi forțezi mâna, amice! exclamă el în engleză. Apoi continuă în esperanto; La o adică, de ce să nu fim cinstiți? Ideea mă amuză. Da, știm că aveți spioni printre noi dar și noi procedăm la fel. Arată-mi și mie pe cineva care nu trimite spioni în statele vecine. Mă-ntreb însă unde vrei să ajungi.
— Ești omul cu pregătirea tehnică cea mai bună pe care-i are Hacking. Doctor în științe. Te ocupi de producție, cercetare și dezvoltare. De ce te-a trimis Hacking la noi când, de fapt, are nevoie de tine acolo?
– Înainte de plecare am aranjat ca totul să meargă strună. Soul City n-are nevoie de prezența mea acum și, în plus, mă plictiseam. Voiam să vin, asta-i explicația.
— Să poți vedea ce posedăm, de exemplu pistolul Mark I, avionul, vehiculul amfibiu și tunul cu abur din dotarea noastră?
Firebrass zâmbi larg și dădu aprobator din cap.
— Da. De ce nu? Dacă nu eu, le vede altul.
Sam se mai liniști.
— Servește-te cu un trabuc. După mine, poți să te uiți cât vrei. În afara tunului cu aburi, probabil, nu producem ceva care să vă surprindă. Iar acesta, apropo, e invenția mea. Vino cu mine. Mă mândresc tare mult cu el și aș vrea să ți-l arăt. E aproape finalizat
Balaurul de Foc I se odihnea pe structura construită din cherestea. De culoare cenușiu-argintie și având forma unei ambarcațiuni cu fundul plat, era dotat cu șapte roți uriașe din metal și plastic pe fiecare latură. În partea din spate avea elice duble, protejate de scuturi. Vehiculul era lung de zece metri, laț de trei de trei metri și jumătate. Pe puntea spate se iveau trei turele. Într-una stăteau pilotul, căpitanul și radiofonistul, deși Parolando nu avea deocamdată nici un aparat de radio. Turela din centru era mai înaltă decât celelalte două și din ea ieșea piva unei arme scurte, bine fixate în lemn. Turela din spate era proiectată pentru pistolarii care vor fi înarmați cu pistolul Mark I și. probabil, cu puști.
Vehiculul amfibiu arde alcool obținut din lemn pentru a produce abur, explică Sam. Să urcăm înăuntru prin bocaportul lateral. Vei observa cazanul care ocupă aproape o treime din spațiul interior. După cum o să-ți dai și singur seama, am avu motive întemeiate să-i plasăm acolo.
Suiră pe o scară ca să ajungă înăuntrul turelei principale, care era luminată de un singur bec. Firebrass scoase o exclamație de uimire. Era primul bec electric pe care-l vedea de când se afla pe această planetă. Sam îl lămuri că era alimentat de la o baterie.
— Iar acesta e Nemaipomenitul Tun cu Abur, îl prezentă el. Arăta spre cilindrul care ieșea din peretele de compartimentare al turelei. Dedesubt se afla un pat asemănător cu al unui pistol și un trăgaci. Firebrass se opri lângă dispozitivul de dare a focului, puse degetul pe trăgaci și privi prin deschizătura de deasupra țevii. Ridică și coborî arma.
— Există și un scaun pentru servant, explică Sam, Cu ajutorul unor pedale, el va putea roti turela după cum dorește Țeava coboară sau urcă cu douăzeci de grade. Aburul din cazan este forța motrice pentru proiectilele cu calibrul de optzeci de milimetri, făcute din plastic. Tunul trage dintr-o culată deschisă — cu alte cuvinte, în țeava nu există proiectil când se apasă pe ici. Prin apăsarea trăgaciului se eliberează o piedică, acest lucru îi permite lacătului închizătorului să se miște înainte, sub acțiunea unui arc. În timpul cursei înainte, lacătul închizătorului prinde un proiectil din plastic din încărcător și-l împinge în culată. Puțin înainte ca închizătorul să atingă culata, suporturile cu came de pe fiecare parte culisează pe ghidaje și rotesc lacătul închizătorului un sfert către dreapta, închizând astfel culata.
Firebrass dădu din cap în semn că a înțeles.
— Bun. Imediat ce se încheie sfertul de rotație, canalul de admisie din lacătul închizătorului se aliniază cu canalul de alimentare cu abur de înaltă presiune. Acest lucru permite aburului fierbinte, să zicem la patru sute de grade Fahrenheit (aproximativ 204 °C), să intre în camera închizătorului. Proiectilul din plastic este propulsat prin țeava de dilatarea aburului. În același timp, aburul, care exercită o mare presiune asupra părții din spate a camerei încărcătorului, împinge înapoi zăvorul culatei. Din cauza greutății mai mari a culatei, ea nu începe să gliseze decât după ce proiectilul a ieșit pe țeava tunului.
În momentul în care culata începe să se deplaseze înapoi, suportul cu came se mișcă în ghidajele camei și rotește bolțul cu un sfert de rotație spre stânga, oprind pătrunderea aburului. Atunci lacătul închizătorului revine la poziția sa inițială. Dacă trăgaciul se menține apăsat, operațiunea se repetă la nesfârșit.
— Impresionant, recunoscu Firebrass. Dar tunul n-ar funcționa mai eficient dacă temperatura ar fi aceeași cu a aburului de înaltă presiune? În felul acesta, s-ar folosi mai puțin din energia aburului pentru încălzirea armei, iar asta ar însemna o forță sporită pentru propulsia proiectilului. Aha, acum înțeleg! Aveți deja o cămașă în jurul țevii. Aburul circulă prin acest înveliș înainte de a intra în arma propriu-zisă, corect?
— Da, există o cămașă izolatoare din ghips încastrat în lemn. Te rog să observi supapa aceea de purjare. Ea permite armei să fie încălzită înainte de utilizare; e vorba de câteva secunde înainte de tragere. Dacă nu găseam soluția asta, tunul se putea bloca. Și cum temperatura maximă a tunului e aceeași cu a aburului din cazan, nu există pericolul de a carboniza țeava. Ea poate fi utilizată ca armă sau ca tun cu apă. De fapt, în ambele cazuri eficiența e aceeași. În cazul unui proiectil ușor din plastic cu o viteză atât de mică la ieșirea din țeava, precizia tragerii nu e mare.
Firebrass nu dădu semne că l-ar impresiona în mod deosebit superioritatea militară pe care ar avea-o Parolando prin folosirea vehiculului amfibiu. Asta pesemne fiindcă plănuia să fabrice și el unul similar pentru Soul City. Sau, dacă Parolando avea unul, probabil că va construi două. Caz în care Parolando va trebui să producă trei.
Soul City nu putea bate Parolando la acest capitol. Însă trebuia ca livrările să nu fie întrerupte, fiindcă atunci și Soul City va sista aprovizionarea cu bauxită, criolit, platină și iridiu.
Euforia provocată de demonstrarea calităților deosebite ale invenției sale se stinse aproape imediat și destul de vizibil. Dacă Soul City declanșa o cursă a înarmărilor, singura cale de rezolvare a problemei era distrugerea acestuia și preluarea controlului asupra zăcămintelor de substanțe minerale. Asta însemna însă amânarea construcției vaporului. Și mai presupunea să deranjeze alte două state, Publiujo și Tifonujo, care se aflau între Parolando și Soul City. Iar dacă acestea formau o alianță, forța lor era grozavă, ținând seama de armele pe care a trebuit ca Parolando să le ofere în schimbul lemnului.
Sam socotise că acest pericol potențial era destul de grav. Dar câteva zile mai târziu Ieyasu cuceri cu totul statele învecinate și trimise o misiune de pace în Parolando. Nu avusese cereri inacceptabile. De fapt, într-un fel, propunerile lui erau utile. El susținea că națiunea sa pierduse destui copaci și dorea să le creeze condiții pentru a crește la loc dar, pentru a obține o cantitate sporită de arme din Parolando, era dispus să ofere o mare cantitate de lemn și excremente pentru industria producătoare de praf de pușcă. Avea intenția să cucerească teritoriile de pe malul celălalt al Fluviului pentru a pune mâna pe lemn.
În concluzie, Parolando îl va plăti pe Ieyasu pentru a recolta lemn cu forța de la vecinii săi. Pentru Parolando prețul avea să fie scăzut și mai puțin dureros, întrucât cetățenii săi vor fi scutiți de raiduri, crimele și luare de sclavi.
Iar Sam Clemens va găsi astfel un nou subiect care săi răpească tihna somnului.
Lui Ioan Fără-de-Țară propunerea i se păru excelentă.
— Fabricile noastre produc arme în număr tot mai mare, spuse el. Ne putem permite exporturi sporite. Și trebuie să construim o flotă de vehicule de tipul Balaurului de Foc, astfel încât săbiile pe care le oferim acestor popoare să fie lesne dovedite de mașinile noastre.
— Dar când vom începe construcția Vaporului? întrebă Sara drept răspuns.
Nimeni nu-i dădu răspuns, însă în următoarea zi, van Boom, Velitsky și O’Brien, inginerii-șefi, îi aduseră primele schițe preliminare. Erau desenate cu negru pe folii din plastic cu ajutorul unui creion legat la o baterie. Câmpul magnetic din vârful creionului rearanja stratul foarte subțire și liber aflat în apropierea sa, care acoperea folia Liniile rămâneau polarizate până când pe deasupra lor trecea un câmp inversor. În felul acesta, cererea de hârtie pentru desene era drastic redusă, iar planurile puteau fi modificate după dorință.
Firebrass spuse că ar dori să contribuie la construcția Vaporului. Cererea i se aprobă, deși la început Ioan se opusese. Sam susținu că, folosind orice ofertă li se făcea, lucrările vor înainta mai repede. Pe de altă parte, considera că Firebrass nu va putea fura nava, chiar dacă știa foarte multe despre ea. Cu toate că Sam nu-i destăinui nimic lui Ioan, își făcu un plan propriu în ce-l privea pe Firebrass. Asta presupunea să-l atragă atât de mult, stârnindu-i entuziasmul, încât el să accepte oferta de a se îmbarca pe vapor.
Utilajele necesare pentru laminarea primelor plăci de bordaj erau aproape finisate. Stăvilarul fusese definitivat cu o săptămână în urmă, iar apa provenind din afluent umplea lacul. În prezent trăgeau sârma de aluminiu pentru generatoarele ce urmau a fi acționate de căderea de apă. Prototipul batacitorului, care va avea înălțimea unei clădiri cu două etaje, va fi terminat peste o lună dacă procurau materialele necesare.
Câteva zile mai târziu, cinci sute de misionari ai Bisericii celei de-A Doua Șanse cerură azil în Parolando. Ieyasu îi izgonise din noul său stat, amenințându-i cu diferite torturi sofisticate dacă încercau să se strecoare înapoi. Sam nu auzi imediat această veste deoarece se afla la baraj.
Misionarii refuzară să facă un pas când Ioan le transmise porunca de a pleca pe dată. Auzind răspunsul lor, Ioan zâmbi sumbru, se trase de coama nisipie ca de leu și slobozi înjurătura lui preferată:
— Pe colții lui Dumnezeu!
Sam tocmai supraveghea instalarea câtorva tone de dinamita între pereții dubli. Acesta era încă un atu pe care-l păstra în mânecă, o operațiune disperată și, probabil, chiar sinucigașă, pentru cazul în care vreun dușman ar fi fost pe punctul de a reuși invadarea statului său.
Von Richthofen, congestionat la față și respirând precipitat după ce urcase dealul în goană, îi povesti despre sosirea misionarilor și refuzul lor de a-și lua tălpășița. Nu scoase însă nici o vorbă despre Ioan.
Sam îl rugă să comunice misionarilor că va veni la ei în cursul serii. Puteau să-l aștepte,” dar să nu se miște mai departe de zece-doisprezece metri de piatra-potir alături de care coborâseră pe țărm. Vreme de o clipă, se gândi să-i alunge imediat și sa comunice soldaților că puteau să-i altoiască nițel cu latul săbiilor dacă li se ivea prilejul. Era înfierbântat, transpirat și plin de pulbere de ciment și simțea o adversitate ieșită din comun față de credincioșii aceștia. Găsiseră în sfârșit o lume binecuvântată, lipsită de prezența sâcâitoare a muștelor și țânțarilor, iar oameni de teapa misionarilor încercau să le ia locul.
Uruitul și pleoscăitul produs de instalațiile de turnat beton, răcnetele șefilor de paie, scrâșnetul hârlețelor și zdrăngănitul roților din lemn cu obade din fier de la roabe îl împiedicară pe Sam să audă exploziile care se auziră jumătate de oră mai târziu. Nu află nimic decât la sosirea lui von Richthofen, care dăduse fuga să-i relateze ce se întâmplase.
Sam simți că i se taie genunchii, gata să se prăbușească într-o băltoacă. Ioan testase noile pistoale asupra misionarilor. O sută de pistoale Mark I cu cremene uciseseră aproape cinci sute de bărbați și femei în doar trei minute. Ioan trăsese și încărcase arma de zece ori, folosind ultimele trei gloanțe pentru a da lovituri de grație răniților grav.
Fuseseră cruțate aproximativ treizeci de femei, dintre cele mai frumoase. Ioan le luase în palatul său.
Sam văzu mulțimea strânsă în jurul pietrei-potir cu mult înainte de a ajunge pe malul Fluviului. Îl trimise pe Lothar să-i facă loc. Oamenii se dădură în lături din fața lor precum apele Mării Roșii dinaintea lui Moise, gândi el, numai că Marea Roșie îi apăru abia după ce trecu prin spațiul rămas liber. Cadavrele erau îngrămădite unul peste altul, mânjite de sânge, cu carnea sfârtecată, iar oasele sfărâmate de gloanțele cu calibru mare. În cei nouăzeci și șapte de ani de viață, Sam nu reușise să se obișnuiască cu tăcerea morților. Părea să atârne deasupra lor ca un nor invizibil și înghețat. Gura care nu va mai scoate o vorbă, creierul care nu va mai gândi…
Nu-i slujea la nimic să-și aducă aminte că a doua zi toți acești oameni, având trupuri proaspete și întregi, se vor trezi din nou undeva pe malul Fluviului. Efectul morții nu putea fi îndulcit prin speculații intelectuale.
Ioan dădea porunci pentru ca trupurile să fie trimise la fabrica de săpun și de recuperare a pielii. Rânji către Sam ca un băiețel obraznic prins în timp ce trage mâța de coadă.
– Ăsta-i masacru! strigă Sam. Masacru! Fără noimă! De neiertat! N-aveai nici un motiv să faci asta, bestie criminala și sângeroasă ce ești! Așa ai fost dintotdeauna, câine ucigaș și tot astfel vei rămâne! Porc! Porc! Porc!
Ioan uită să mai zâmbească și, văzându-l pe Sam apropiindu-se cu pumnii strânși, făcu un pas înapoi. Uriaș și ciolănos, Zaksksromb porni spre Sam ținând o bâtă masivă din stejar și cu ghimpi de oțel la capăt.
— Terminați, strigă Lothar von Richthofen, lasă-l în pace ori cheamă-l pe Joe Miller! Îl împușc cu mâna mea pe cel care face o mișcare spre Sam.
Sam privi În spate. Lothar ținea un pistol în ambele mâini ș-l țintea pe Ioan.
Acesta rămase cu ochii căscați și păli. Până și ochii albaștri-deschis își pierdură culoarea.
O vreme după aceea, Sam se gândi că era bine să-i fi spus lui Lothar să tragă. Chiar dacă cei o sută de pistolari îi erau fideli, probabil că ar fi ezitat să riposteze dacă Ioan ar fi fost ucis din primul foc. Erau înconjurați de bărbați înarmați și femei, mai toți ostili lui Ioan și adânc tulburați de măcelul ce se petrecuse acolo. Pesemne că prezența lor ar fi împiedicat o altă vărsare de sânge. Chiar dacă n-ar fi intervenit, Sam s-ar fi putut arunca la pământ și primele focuri ar fi fost ratate. După aceea cine știe ce s-ar fi întâmplat?
Dar n-avea nici un rost să-și chinuie imaginația. Nu dăduse ordinul.
Cu toate acestea, trebuia să ia imediat măsuri hotărâte. Dacă-l lăsa pe Ioan nepedepsit pentru acest măcel, nimeni nu l-ar mai respecta, ba și-ar pierde și respectul de sine. Iar atunci s-ar putea retrage din postul de Consul caz în care ar pierde și Vaporul.
Întoarse capul ușor, astfel încât să nu-l scape din ochi pe Ioan. Văzu chipul palid și ochii negri ai lui Livy; arăta de parcă i s-ar fi întors stomacul pe dos. N-o băgă în seamă și văzandu-l pe de Bergerac cu floreta în mână și stând la marginea cercului uman format în jurul lui, strigă, arătând spre Ioan:
— Căpitane-de Bergerac! Arestează-l pe vice-Consul.
Ioan ținea un pistol în mână, dar nu-l aținti spre cineva anume.
— Protestez, spuse el cu voce slaba. I-am sfătuit să plece imediat, dar au refuzat. I-am avertizat, iar ei s-au opus, așa că am dat ordin să fie împușcați. De fapt, ce importanță are? Mâine vor fi din nou vii.
Cyrano păși țanțoș spre Ioan, se opri, salută și spuse:
— Armele dumneavoastră, Sire.
Zaksksromb mârâi și-și ridică bâta ghintuită.
— Nu, Zak, îl opri Ioan. Potrivit Cartei, unul dintre Consuli îl poate aresta pe celălalt dacă socotește că acesta a încălcat legea. Nu voi rămâne arestat multă vreme.
Întinse pistolul cu patul înainte, își scoase centura și le înmâna pe amândouă lui Cyrano. În teci se aflau un cuțit lung și o spadă scurtă.
— Cât timp tu și Consiliul îmi veți hotărî soarta, voi rămâne în palatul meu, preciza el. Potrivit Cartei, trebuie să vă întruniți în decurs de o oră de la arestare și, dacă nu intervine starea de necesitate națională, să luați o decizie peste două ore.
Se îndepărtă urmat de Cyrano. Oamenii lui șovăiră o clipă apoi, la ordinul lătrat de Zaksksromb, porniră în urma lui Ioan spre palat. Sam privi după ei. Se așteptase să i se opună rezistență: Abia după aceea își dădu seama că Ioan știa prea bine că Sam Clemens trebuia să procedeze așa, căci altminteri își pierdea orice prestigiu. Iar Ioan îl cunoștea pe Sam îndeajuns de bine pentru a-și da seama că acesta ar dori să evite luarea unei hotărâri care să declanșeze un război civil, dar că n-ar recurge la așa ceva dacă ar socoti Vaporul în primejdie.
Prin urmare, Ioan îi făcuse jocul. Nu voise să stârnească o confruntare directă. Deocamdată. Pentru moment își satisfăcuse pofta de sânge. Întrunindu-se, Consilierii aveau să constate că, din punct de vedere legal, Ioan își exercitase drepturile. Moral vorbind, își depășise atribuțiile. Însă în acest caz, sprijinitorii săi vor susține că el avusese dreptate și din punct de vedere moral. La urma urmelor, morții vor învia din nou, iar lecția primită de misionarii celei de-A Doua Șanse va fi usturătoare. De acum încolo, vor ocoli Parolando multă vreme. Si, bineînțeles, Sam Clemens va trebui să admită că acest lucru nu era decât de dorit. Dacă misionarii continuau să-și facă prozeliți, Vaporul nu va mai fi construit nicicând. Pe de altă parte, alte state, mai puțin slăbite de filozofia sectanților, vor invada Parolando.
Iar Sam Clemens afirma că următorul pas al sprijinitorilor lui Ioan va fi să susțină că aveau tot dreptul să și tortureze oamenii. La urma urmei, durerea nu era de durată și orice rană se vindeca prin uciderea victimei. Tot astfel se va justifica și violul, fiindcă, de ce nu? femeile nu aveau cum să rămână gravide sau să se îmbolnăvească, iar dacă vreuna se alegea cu răni grave, asta era situația. Moartea venea ca soluție, iar în dimineața următoare avea să renască nevătămată. Nu merita să se gândească cineva la suferința mintală. Puțină gumă de visat rezolva și această problemă.
Nu, va spune Sam, nu se pune chestiunea crimei, ci a drepturilor. Ucigând un om, îl muți, fără consimțământul lui, într-un loc atât de îndepărtat, încât ar putea merge și o mie de ani de-a lungul Fluviului și tot n-ar ajunge înapoi. Îl azvârli departe de iubită, prieteni, cămin. Forța tot forță rămânea și era întotdeauna…
Of! Ar face bine să se păzească!
— Sam! răsună o voce plăcută.
Se întoarse. Livy era tot palidă, însă ochii ei aveau strălucirea obișnuită.
— Sam! Dar cum rămâne cu femeile pe care le-a sechestrat?
— Unde mi-o fi capul? se întrebă el. Hai cu mine, Lothar! Văzându-l pe uriașul Miller pe câmpie, îi făcu un semn cu mâna și titantropul se apropie pentru a-i întâlni la jumătatea drumului. Lothar se întoarse către cei o sută de arcași abia sosiți, ordonându-le să-i urmeze.
Ajuns în apropierea impunătoarei clădiri din bușteni, Sam rări pasul. Ioan își dăduse seama că, deși pe moment uitase de femeile răpite, Sam își va aduce aminte de ele. Ioan era pregătit să se supună judecății Consiliului pentru masacrul săvârșit, fiindcă, legal vorbind, simțea că are dreptatea de partea lui. Dar să-i predea lui Sam femeile era prea mult. Se putea întâmpla ca Ioan să cedeze pornirilor lui mârșave, declanșând un război civil în Parolando.