Se izbi de bucăți de lemn, de sticlă spartă, bulgări de pământ, și rămase întins cu peretele sub el, încercând totuși să se trezească din amețeala provocată de șoc. Se simți ridicat. În lumina unei explozii, văzu nasul proeminent al lui Joe. Coborâse pe la capătul deschis al camerei iui și aruncase în lături lemnăria până-l găsise. În stânga ținea potirul lui și al lui Sam.
— Nu știu cum se face, dar s-a întâmplat un miracol și nu m-am rănit grav, constată Sam. Doar câteva zgârieturi și tăieturi de la cioburi.
— N-am mai avut timp ză-mi bun armura, spuse Joe. Dar mi-am reguberat zegurea. Uite o zabie bentru tine zi-un biztol, câteva gloanze zi praf.
— Cine dracu’ ne-a atacat, Joe?
— Habar n-am! Uite-i! Vin prin zbaziilc goale din zidul de la docuri.
Cerul era spuzit de stele strălucitoare. Norii care aduceau M,oaia în fiecare noapte la ora trei nu apăruseră încă, însă ceața de deasupra Fluviului era deasă. Dinspre Fluviu apăreau puhoaie de invadatori care se adăugau celor sosiți deja și răspândiți pe întreg cuprinsul câmpiei. Dincolo de zidurile de apărare trebuia să fie o flotă.
Singura care se putea apropia fără a declanșa alarma era cea din Soul City. Orice alte vase care s-ar fi apropiat la această oră ar fi fost detectate de spionii pe care Sam și Ioan Fără-de-Tară îi plasase de-a lungul Fluviului, chiar pe teritorii ostile. Nu putea fi Ieyasu; potrivit unui raport primit cu puțin înainte de miezul nopții, flota acestuia se afla în port.
Joe se uită cu băgare de seamă pe deasupra unui morman de lemne și spuse:
— La palatul lui Ioan are log o bătălie pe șinste. Iar caza de oazbeți, unde ztăteau Hacking zi băiezii lui, arde.
Flăcările luminară cadavrele care zăceau pe pământ și siluetele minuscule încleștate în jurul fortificațiilor din bușteni aflate în jurul palatului. Apoi câțiva oameni împinseră tunul și chesonul în fața fortificațiilor.
— Uite mașina lui Ioan! exclamă Sam și arătă cu degetul spre vehiculul care oprise în spatele chesonului.
— Da, zi tunul noztru! remarcă Joe. Da-z oamenii lui Hacking zi vor ză-l zgoată pe Ioan din cuibuzorul lui de nebunii.
— S-o ștergem repede de aici! îl îndemnă Sam, pășind peste movila de lemne și pornind în direcție opusă. Nu reușea să priceapă de ce invadatorii nu trimiseseră oameni la locuința lui. Racheta care-o lovise venise dinspre câmpie. Iar dacă Hacking și ai lui se s trec uraseră din casa de oaspeți pentru a lansa un atac-surpriză, simultan cu o lovitură dinspre vasele cu așa-zisul minereu, atunci Sam ar fi trebuit să fie prima țintă, alături de Ioan.
Va afla mai târziu ce se întâmplase, dacă va mai apuca. Nenorocirea cea mare era că oamenii lui Hacking puseseră mâna pe tun. În chiar clipa când gândi asta, auzi bubuiturile lui; una, două, trei. Din fugă, aruncă o privire peste umăr și văzu cum prin fumul gros zburau bucăți de lemn. În zidurile palatului se căscau găuri mari, iar următoarele proiectile aveau să-l transforme într-un morman de ruine.
Faptul că invadatorii puseseră gheara pe tun avea și o latură pozitivă. Cantitatea de proiectile era limitată la cincizeci de bucăți. Chiar dacă în zăcăminte se aflau cantități mari de fier-nichel, metalul nu se găsea pe toate drumurile ca să fie risipit pentru fabricarea de muniție.
Văzu coliba lui Cyrano și a lui Livy. Ușa stătea deschisă, dar înăuntru nu era nimeni. Privi către deal. Purtând doar un kilt și având o floretă într-o mână și un pistol în cealaltă, Lothar von Richthofen alerga spre el. Gwenafra se afla la câțiva pași în urma lui, înarmată cu un pistol și cărând un săculeț cu gloanțe și pachete de praf de pușcă.
Curând se apropiară și alții de Sam, Printre ei se numărau și câțiva arcași.
Îi strigă lui Lothar să-i organizeze și se întoarse să privească spre câmpie. Docurile încă viermuiau de oameni. Dacă tunul ar fi fost întors pentru a-i prinde pe toți îmbulziți și în imposibilitatea de a se retrage, ar fi fost minunat. Dar tunul fusese mutat de lângă palatul lui Ioan, care ardea cu vâlvătăi, și acum era îndreptat spre cetățenii din Parolando ce se grăbeau să urce dealul.
Apoi, printr-o spărtură largă din zid, apăru un vehicul mare și negru. Sam strigă îngrozit Era Balaurul de Foc III dat lui Hacking. Dar unde erau cele trei amfibii din Parolando?
Imediat după aceea văzu două dintre ele apropiindu-se de dealuri. Deodată, tunurile cu abur din turelele lor începură să bolborosească șuierător, iar oamenii — oamenii săi! — căzură.
Cei din Soul City capturaseră vehiculele amfibii!
Oriunde privi nu văzu decât încleștări furioase. Unii luptau în jurul Vaporului. Îi scăpă un nou strigăt, pentru că nu suporta gândul distrugerii lui. Dar nici un proiectil nu căzu în preajma vaporului. Dușmanii îi acordau aceeași grijă ca și Sam.
De pe dealurile din spatele lor veni în zbor o salvă de rachete care le trecură pe deasupra capetelor și explodară în mijlocul armatei dușmane. Salva de răspuns nu întârzie; zeci de flăcări roșiatice brăzdară aerul; traiectoria unor rachete era atât de joasă, încât putură vedea, ca o învârtejire, corpurile lor cilindrice, cozile lungi din bambus, apoi auziră vâjâitul uneia grozav de mari trecând la vreo trei metri pe deasupra creștetelor. Racheta aproape că atinse coama dealului și explodă cu un bubuit asurzitor pe cealaltă coastă. Frunzele unui arbore de fier începură să se cearnă Sa pământ.
Următoarea jumătate de oră ort poate două ore? — deveni un haos de țipete ascuțite, răcnete, strigăte, duhoare înțepătoare de praf de pușcă, miros dulceag de sânge, acrișor de sudoare, un amestec amețitor. Luptătorii din Soul City atacară dealul în câteva rânduri, clar tot de atâtea ori fură respinși de rachete, gloanțe din plastic de calibrul 69 milimetri, proiectil azvârlite de arbalete și săgeți pornite din arcuri. Apoi, un ultim atac îi aduse pe atacatori pe panta dealului și de astă dată apărătorii îi azvârliră îndărăt luptând cu florete, săbii, securi, bâte, sulițe șl pumnale.
Având blana păroasă mânjită de sânge — atât al lui cât și al altora — Joe Miller își rotea necruțătoarea secure cu tăișul din fier-nichel, cântărind aproape patruzeci de kilograme, fixată pe un mâner din lemn de stejar gros de zece centimetri și lung de un metru și jumătate. Securea sfărâma scuturi din stejar și zdrențuia armuri din piele, azvârlea în lături florete, sulițe și securi, spinteca piepturi, reteza brațe și grumazuri și înjumătățea țeste. Atunci când dușmanii șovăiau să-l atace, năvălea el asupra lor. În câteva rânduri, luptând de unul singur, dispersă și zădărnici încercările de cucerire a dealului.
Dușmanii traseră în Joe Miller și cu pistoalele cu cremene Mark I, însă erau atât de înspăimântați de el, încât nu reușeau să ochească bine, iar gloanțele mari din plastic îl ocoleau.
O săgeată îl nimeri pe Joe în brațul stâng, iar un luptător dușman mai curajos, ori mai curând nechibzuit, păși până sub secure și-și înfipse spada în coapsa lui Joe. Acesta făcu o mișcare cu capătul de lemn și sfărâmă falca adversarului, apoi, fulgerător, îi tăie capul cu securea. Joe mai putea merge, dar pierdea sânge cu repeziciune. Sam îi porunci să se retragă pe celălalt versant al dealului, unde primeau îngrijiri cei răniți grav.
— Nul Nu vreau ză mă dug! spuse Joe și, scoțând un geamăt, se prăbuși ta genunchi,
— Retrage-te! îți ordoni răcni Sam la el, aplecându-se brusc și auzind în aceeași clipa șuieratul unui glonț care-i trecu pe lângă o ureche și se făcu țăndări lovindu-se de trunchiul unui arbore de fier. Sam simți o arsură în braț și în fesă; fusese lovit probabil de bucăți de plastic ricoșate din scoarța copacului.
Joe reuși să se ridice cu greu, ca un elefant bolnav, și se îndepărtă șontâcăind. Din beznă apăru Cyrano de Bergerac; era murdar de praf de pușcă și mânjit de sânge. În mâna dreaptă avea o floretă lungă și însângerată, cu apărătoare semirotundă și un pistol în stânga. În spatele lui, cu părul despletit atârnându-i pe spate, pășea Livy, la fel de pătată și plină de sânge. Ea ducea un pistol și un săculeț cu muniție, iar rolul ei era să încarce pistoalele. Văzându-l pe Sam, Livy zâmbi arătându-și dinții albi care contrastau cu fața înnegrită de pulbere.
— Doamne, Sam! Am crezut c-ai murit! Racheta aceea care ți-a lovit casa…
— Aș fi preferat să mă sprijini pe mine în bătălia asta, spuse el.
Atât apucă să spună deși, așa cum se prezenta situația, s-ar fi cuvenit să-și țină gura. Dușmanii reveniră la atac, alunecând și împiedicându-se de mormanele de cadavre sau sărind peste ele. Arcașii rămăseseră fără săgeți, iar pistolarii mai aveau, gloanțe pentru câteva salve. Dar și inamicul își cheltuise praful de pușcă, deși mai avea săgeți.
Joe Miller plecase, iar Cyrano de Bergerac încercă să compenseze absența lui și aproape că reuși. Omul acesta părea un diavol, dovedindu-se agil, flexibil și iute ca și floreta pe care o mânuia. Din când în când, ținând pistolul în mâna stângă, trăgea câte-un foc în fața dușmanului, iar apoi îl ataca pe altul cu floreta, străpungându-l. După aceea, arunca pistolul în spate, iar Livy se apleca să-l ridice pentru a-l reîncărca. Ce mult se schimbase Livy! se trezi Sam gândind. N-ar fi bănuit că avea o asemenea capacitate de mobilizare în condiții cumplite ca acestea. Femeia delicată, deseori bolnăvicioasă, care detesta orice violență, îndeplinea acum îndatoriri care ar fi pus pe goană până și un bărbat.
„Printre aceștia m-aș număra și eu”, gândi el, „dacă aș avea vreme să cuget mai bine.” Mai ales că Joe Miller nu era alături de el să-i ofere protecția fizică și sprijinul moral de care ar fi avut mare nevoie în aceste momente. Cyrano înfipse floreta pe sub scutul pe care, în iureșul atacului, un arab wahhabi îl ridicase prea sus, iar apoi Livy, dându-și seama că trebuia să acționeze, întrucât Cyrano era în imposibilitatea de a face ceva, ridică pistolul, ținti și trase. Cocoșul făcu țeava să vibreze, Livy rezistă reculului și din armă țâșni un norișor de fum însoțit de o flacără, iar arabul se trezi azvârlit înapoi de lovitura care-i smulse o bucată din umăr. Un negru cu o statură impunătoare sări peste trupul căzut, având securea ridicată deasupra capului, iar Cyrano, scoțându-și floreta din cel răpus înainte ca acesta să se prăbușească la pământ, i-o înfipse în mărul lui Adam.
După aceea, dușmanii se retraseră din nou la poalele dealului. Rămaseră în așteptare, fiindcă un vehicul amfibiu masiv, de culoare negru-cenușie, ca un Merrimac, se îndrepta spre ei pufăind. Lothar von Richthofen îl împinse puțin în lături pe Sam, care se dădu imediat la o parte când văzu tubul din aliaj de aluminiu și racheta cu o încărcătură de aproape cinci kilograme de explozibil. Un om îngenunche, Lothar încarcă racheta în țeava aruncătorului și apoi ochi. Lothar se pricepea foarte bine să tragă și racheta pomi, descrise un arc de foc și căzu exact pe botul vehiculului, pe unde răzbătea un firav fascicul de lumină. După ce ascunse namila vreme de câteva clipe, norul de fum se risipi, dus de vânt. Vehiculul se oprise, dar prinse din nou viață, căci turelele cu înspăimântătoarele țevi ale tunurilor cu aburi se rotiră.
— Aflați că proiectilul acela a fost ultimul, îi anunță Lothar. Am face bine s-o ștergem dracului de aici. Nu putem lupta împotriva tunurilor. Știm asta mai bine decât oricine, nu?
Dușmanii se regrupau în spatele vehiculului blindat. Mulți dintre ei scoteau țipete gâlgâite pe care le foloseau și ulmakii, preamerindienii de peste Fluviu, atunci când atacau. Era limpede că Hacking îi înrolase și pe acei ulmaki din teritoriile necucerite de Ieyasu.
Sam constată deodată că nu mai vedea prea clar. Singurele lumini erau cele ale incendiilor și vetrelor deschise de la topitoriile sau turnătoriile care încă funcționau. Norii de ploaie apăruseră pe neașteptate, ca niște lupi porniți să vâneze stele. Peste câteva clipe avea să plouă torențial.
Sam se uită în jur. Fiecare atac rărise rândurile luptătorilor săi. Se îndoia că ar mai fi fost în stare să reziste următorului val, chiar dacă vehiculul amfibiu ar fi rămas încremenit.
Încă se mai dădeau lupte la nordul și sudul câmpiei și de-a lungul dealurilor ce o străjuiau. Strigătele și împușcăturile se mai răriseră.
Câmpia părea mai împânzită de dușmani decât la început. Sam se întrebă dacă Publiujo și Tifonujo se alăturaseră invaziei.
Aruncă o ultimă privire la coca uriașă a vaporului, cu cele două roți cu zbaturi, pe jumătate ascuns de macaralele gigantice. Apoi se întoarse. Îi venea să plângă, dar nu mai avea putere. Lacrimile vor veni ceva mai târziu.
Mai degrabă va sângera de moarte, iar atunci lacrimile nu-și vor avea rostul. Poate când va fi resuscitat…
Orientându-se după lumina incendiilor ce mistuiau câteva colibe risipite pe câmpie, merse împleticit până pe versantul celălalt al dealului. Apoi începu răpăitul ploii. În același timp, un șir de dușmani pomi în goană din flancul stâng, atacându-i. Sam se răsuci și apăsă pe trăgaciul pistolului, însă ploaia stinse scânteia. Ploaia făcu inutilizabile și pistoalele dușmanilor, astfel că acum ele puteau fi folosite doar ca bâte.
Fură atacați cu săbii, sulițe și securi. Joe Miller se azvârli în iureșul luptei, mârâind cu o voce groasă ca a unui urs de peștera. Deși rănit, rămăsese același luptător neînfricat și înspăimântător. La lumina fulgerelor și însoțită de bubuitul tunetelor, securea lui făcu pârtie printre dușmani. Ceilalți săriră în ajutorul lui și, după câteva secunde, supraviețuitorii din Soul City socotiră că nu puteau face față. Erau nevoiți să se retragă și sa aștepte întăriri. De ce să fie uciși acum când victoria era a lor?
Sam și grupul său mai traversară două dealuri. Dușmanii îi atacară din flancul drept. O parte dintre ei se desprinseră din grosul forțelor și alergară înainte pentru a-i doborî pe bărbați și a lua femeile în captivitate, Joe Miller și Cyrano îi înfruntară pe atacatori, care o rupseră la goană, alunecând și împiedicându-se de rădăcinile ude ale ierbii tăiate.
Sam numără supraviețuitorii. Nu-i venea să creadă. Erau doar cincisprezece. Unde dispăruse restul? Era în stare să jure că atunci când dăduse ordinul de a se retrage avea cu el cel puțin o sută de oameni.
Livy se afla tot alături de Cyrano, Cum pistoalele deveniseră inutile, ea se ținea în spatele lui Cyrano și-l ajuta împungând cu sulița când i se ivea prilejul.
Sam era ud si înfrigurat. Se simțea la fel de nenorocit ca și Napoleon in timpul retragerii din Rusia. Pierduse totul, totul! Mica și semeața lui națiune, minele de fier-nichel, fabricile și amfibiile invulnerabile cu tunurile lor cu abur, cele două avioane și miraculosul Vapor! Totul era pierdut! Minunile și cuceririle tehnologiei, Magna Carta și constituția cea mai democratică pe care o cunoscuse vreodată o țară și mult visata călătorie! Pierduse totul!
Și cum? Prin trădare, vânzare josnică!
Bine cel puțin că Ioan nu participase la această trădare. Palatul îi fusese distrug, el pierise sub ruine, mai mult ca sigur. Marele trădător fusese tras pe sfoară.
Încetă să se mai amărască din pricina asta. Era prea înghețat de groaza provocată de bătălie pentru a se gândi și la altceva în afară de supraviețuire. Când se apropiară de poalele munților, își conduse grupul spre nord pană ajunseră de cealaltă parte a barajului. Aveau în față un lac lung de aproximativ un sfert de milă și lat de jumătate de milă, Coborâră de-a lungul lui și după o vreme dădură de un zid gros din beton și, suindu-se pe el, își continuară drumul. Se aflau chiar pe marginea barajului.
Sam făcu câțiva pași încoace și încolo până descoperi un simbol gravat adânc în beton, o cruce diagonală.
— Am găsit-o! strigă el către ceilalți. Sper că nimeni n-a vândut secretul ascunzătorii și că spionii n-au aflat despre ea!
Își dădu drumul in apa rece. Fulgerele brăzdau cerul și tu netele vuiau tot mai departe. Începu să tremure, dar continuă să coboare și când apa îi ajunse până la subsuori atinse prima treapta de metal. Inspiră adânc, închise ochii și se scufundă, plimbându-și mâna pe suprafața betonului până atinse treapta. După aceea coborî slujindu-se de celelalte trepte, știind că la câțiva centimetri sub cea de-a șasea se găsea calea de acces. Mai coborî și urcă, ieșind la aer și la lumină. În fața lui se găsea o platformă situată la câțiva centimetri deasupra nivelului apel Deasupra era un dom a cărui maximă înălțime măsura trei metri. Dincolo de platformă se afla intrarea. Încăperea era luminată brutal de șase becuri alimentate cu energie electrică.
Tremurând și gâfâind, urcă pe platformă și se îndreptă spre intrare. Un moment mai târziu apăru și Joe. Strigă slab și Sam fu nevoit să se întoarcă pentru a-l ajuta să se cațăre pe platformă. Avea vreo duzină de răni care sângerau.
Apoi, unul după altul, veniră și ceilalți. Îl ajutară pe Sam să-l care pe titantrop pe un plan înclinat care ducea într-o încăpere mare. Acolo găsiră paturi, prosoape, hrană; băutură, arme și medicamente. Sam pregătise acest adăpost pentru o pentru o asemenea situație critică, dar crezuse că dă dovadă de o precauție prostească. De acest loc știau doar șefii statului și cei câțiva muncitori care-l amenajaseră.
O altă cale de acces, la partea inferioară a barajului, era ascunsă sub șuvoiul de apă care acționa generatoarele. Ea ducea până la un tunel prin care se putea urca pentru a ajunge la un zid aparent solid. Dar cel care-i cunoștea secretul putea să-l dea în lături.
Își dădea seama că întregul proiect fusese rodul unei debordante imaginații romantice de care nu reușite să se debaraseze. Ideea ușilor secrete sub o cascadă și a apartamentelor ascunse unde să se poată odihni și unelti planuri de răzbunare în vreme ce dușmanii îl căutau zadarnic se dovedise prea puternică pentru a-i rezista. Uneori se luase chiar în râs pentru construirea acestui loc de refugiu. Acum se bucura. Romantismul avea și laturile lui pozitive.
Exista și un detonator ascuns. Pentru a provoca explozia câtorva tone de dinamită de la baza barajului trebuia doar să lege două sârme. Într-un asemenea caz, barajul se făcea bucăți, iar apa lacului pornea vuind, ducând cu sine partea centrală a tării, aruncând totul în fluviu.
Ar pieri astfel și Sam și Vaporul, acesta era prețul distrugerii dușmanilor.
Tratară răniții și le dădură gumă de visat sau băutură drept sedative. Uneori, mestecare gumei alina durerea, alteori părea s-o amplifice. Singura modalitate de a neutraliza efectul de generalizare a durerii era administrarea de băutură în cantități mari.
Mâncară și dormiră, având gărzi postate la ambele intrări. Joe Miller era aproape tot timpul semiconștient, iar Sam rămăsese la căpătâiul lui și-l îngriji cum se pricepu mai bine. Cyrano se întoarse la postul de pază aflat la ușa de sub căderea de apă și îl informă că afară coborâse noaptea. Asta era tot ce știa despre ceea ce se petrecea afară. Nu auziseră și nu văzuseră pe nimeni dincolo de căderea de apă.
Lothar și Sam aveau răni aproape neînsemnate. Sam socoti că ar fi cazul să se strecoare dincolo de căderea de apă și să tragă cu ochiul. Cyrano protestă, susținând că și el ar trebui să meargă, dar Sam îl liniști. Livy nu scoase o vorbă, dar se uită recunoscătoare la Sam. El îi întoarse spatele, n-avea nevoie de mulțumiri pentru că-i cruța partenerul.
Se întrebă dacă Gwenafra mai era în viață sau dacă fusese capturată. Lothar spuse că ea dispăruse în cursul ultimului atac și că încercase s-o scoată din învălmășeală, dar a trebuit să se retragă. Acum îi era rușine că nu reușise să facă mai mult, cu toate ca i-ar fi fost imposibil.
Își aplicară pe corp o vopsea de culoare închisă și coborâră treptele de oțel ale tunelului. Zidurile erau umede, iar metalul le aluneca sub picioare. Puțul era iluminat.
Ajunseră în spatele căderii de apă care mugea și stropea în toate părțile. Brâna urma jumătatea inferioară a barajului si, la capătul lui ieșea cu vreo douăzeci de metri în afară. Ajunși aici coborâră pe trepte de oțel până la punctul de joncțiune al barajului cu pământul. După aceea porniră cu precauție de-a lungul canalului săpat în pământ Din pereții lui încă ieșeau rădăcinile de iarbă. Rădăcinile mergeau mai adânc decât se putea săpa și extirparea ierbii era imposibilă.
Cerul era strălucitor, împânzit de stele uriașe și de nori mari de gaz. Reușiră să se orienteze destul de bine în lumina lăptoasă. După vreo jumătate de milă, o luară la unghi drept față de canal, îndreptându-se spre ruinele palatului. Făcându-se una cu umbrele de sub ramurile răsfirate ale unui arbore de fier, priviră spre câmpia de dedesubt. În colibele de acolo se aflau bărbați și femei. Bărbații erau învingători, iar femeile, victime. Când auzi țipetele și strigătele prin care victimele cereau ajutor, Sam simți un fior rece, dar încercă să nu se mai gândească la ele. Dacă ar fi dat buzna într-o colibă să salveze o femeie ar fi însemnat să renunțe la orice șansă de a face ceva bun pentru Parolando. Și totul s-ar fi încheiat cu prinderea sau uciderea lor.
Știa, totuși, că dacă ar fi auzit vocea Gwenafrei, ar fi sărit în ajutorul ei. Oare așa stăteau lucrurile?
Focurile din cuptoarele deschise și din topitorii încă ardeau cu flăcări mari și se vedeau oamenii lucrând. Evident, Hacking își pusese sclavii la muncă. În jurul clădirilor stăteau mulți paznici, dar beau whisky sau alcool etilic.
Câmpia era scăldată în lumină de uriașe focuri de tabără. În jurul lor stăteau strânși, bând și râzând, femei și bărbați. Din când în când, câte-o femeie, care se zbătea și răcnea, era dusă cu forța într-un loc întunecos. Uneori nici nu era dusă prea departe.
Sam și Lothar coborâră dealul nepăsători de parcă le-ar fi aparținut, dar nu se apropiară de clădiri sau de focuri.
Nimeni nu-i oprise să-i întrebe ce căutau acolo, cu toate că ajunseră la mai puțin de douăzeci de pași de câteva gărzi. Majoritatea dușmanilor sărbătoreau victoria cu băutura numită pasiunea purpurie sau cu orice alte băuturi alcoolice pe care reușiseră să le găsească printre proviziile prizonierilor. Excepție făceau arabii wahhabi, a căror religie le interzicea consumul de alcool. Mai erau câțiva negri de pază care practicau abstinența. Aceștia erau supuși de-ai lui Hacking, care nu obișnuia să bea.
În ciuda delăsării de acum, disciplina fusese menținută în cursul zilei, Cadavrele fuseseră îndepărtate și din lemnul recuperat de la alte clădiri se construise o fortăreață la marginea f câmpiei, chiar lângă primul dintre dealuri. Deși nu reuși să vadă dincolo de pereții ei, judecând după turnurile de pază din jur, își dădu seama că acolo erau ținuți prizonierii.
Continuări să meargă cu pași mari, bălăbănindu-se din când în când de parcă ar fi fost beți. Trecură la mai puțin de douăzeci de pași de trei bărbați scunzi și bruneți care vorbeau o limbă ciudată. Sam nu reuși s-o identifice cu precizie, dar limba îi suna „africană”. Se întrebă dacă nu cumva erau originari din Dahomeyul secolului al XVIII-ea.
Trecură cu îndrăzneală printre o fabrică de acid azotic și o clădire de tratare a excrementelor și intrară pe câmpie. Apoi se opriră ca trăsniți. La douăzeci de metri în fața lor îl văzură pe Firebrass într-o cușcă din bețe de bambus prea îngustă pentru a se putea așeza* Avea mâinile legate la spate,
Pe un cadru mare din lemn, în formă de X și așezat cu capul în jos, având picioarele legate de părțile de sus ale X-ului și brațele de părțile de jos, se afla Goring.
Sam privi în jur. În ușa fabricii de tratare a excrementelor stăteau câțiva bărbați care discutau și beau. Sam hotărî să nu se apropie prea mult pentru a încerca să vorbească cu Firebrass. Murea de curiozitate să afle de ce fusese băgat în cușca, dar nu îndrăznea să-l întrebe. Trebuia ca mai întâi să afle cât mai multe și să revină la adăpostul din interiorul barajului. După câte văzuseră până acum, situația părea disperată. Cel mai bine era să se furișeze din țară în timpul ploii. Putea să arunce barajul în aer și să lase apa să măture totul, inclusiv forțele din Soul City, dar nu voia să piardă vaporul. Atâta vreme cât mai exista vreo șansă de a-l recupera, va lăsa barajul în picioare.
Merseră până la cușca lui Firebrass, sperând că văzându-i nu va începe să-i strige. Numai că el stătea aplecat, rezemându-și capul de barele din bambus. Goring gemu. Nu se oprirăm și curând dădură colțul clădirii.
Preumblarea lor cu pași rari și parcă bețiviți îi duse până în preajma clădirii mari unde locuise Fred Rolfe, susținător de-al Regelui Ioan în Consiliu. Numărul mare de gărzi înarmate din jurul ei îl convinse pe Sam că înăuntru se afla Hacking.
Era o casă cu un etaj construită din bușteni și lemn de bambus. Ferestrele nu aveau storuri și în lumina care răzbătea prin ele văzură câțiva oameni. Deodată Lothar îl strânse pe Sam de braț și-i spuse:
— Uite-o! Gwenafra!
Părul ei blond, lung și chipul palid sclipeau în lumina torțelor. Stătea lângă fereastră și discuta cu cineva. După o clipă, se îndepărtă și în dreptul ferestrei apăru Elwood Hacking cu fața negricioasă și părul vâlvoi. Lui Sam îi veni să verse, Hacking o alesese drept femeia lui pentru noaptea aceea.
Gwenafra nu părea înspăimântată, ci mai curând calmă, dar ea, deși nestatornică și lipsită de inhibiții mai tot timpul, se putea dovedi distantă când situația o impunea.
Îl trase pe Lothar de acolo.
— Acum nu putem face nimic, iar dacă intervenim în vreun fel îi punem viața în pericol.
O vreme, umblară de colo-colo, privind cercetător la alte fabrici și băgând de seamă că rugurile se întindeau de-a lungul pereților cât puteau cuprinde cu privirea. Pe lângă cetățeni din Soul City, depistară ulmaki și o serie de orientali. Sam se întrebă,dacă aceștia erau burmezi, thailandezi și ceylonezi din Noua Epocă de Piatră care trăiau pe celălalt mal al Fluviului față de Selinujo.
Pentru a ieși din Parolando aveau de trecut zidul. Dacă voiau să coboare pe Fluviu spre Selinujo era necesar să fure câteva bărci mici. Habar n-aveau ce se întâmplase cu Publiujo și Tifonujo, dar bănuiau că aceste țări se aflau pe lista de priorități a lui Hacking. Era o prostie să-și caute scăparea spre nord în Țara lui Chernsky. Ieyasu va pomi împotriva acesteia imediat ce va afla despre invazia din Parolando, dacă nu cumva o și făcuse.
Era o ironie să-si caute refugiu tocmai în tara ai cărei cetățeni fuseseră izgoniți din Parolando, interzicându-li-se accesul.
Socotiră că era mai bine să se întoarcă la baraj, să povestească ce văzuseră pentru a face planuri împreună cu ceilalți. Ora la care cădea ploaia rămânea cea mai potrivită pentru a fugi.
Se ridicară și porniră la drum, intenționând să dea ocol colibelor care-i găzduiau pe dușmani și femeile lor captive.
Nici nu intraseră bine în zona de umbră oferită de un uriaș arbore de fier, când Sam simți ceva strângându-i-se în jurul gâtului, venind din spate. Încercă să țipe, să se răsucească, zbătându-se, dar degetele se strânseră și mai tare în jurul gâtlejului și-și pierdu cunoștința