Se trezi gâfâind și tușind și se pomeni tot sub arborele de fier. Dădu să se ridice, însă auzi o voce mârâind amenințător:
— Nici să nu te gândești! Stai potolit, altfel îți crap capul cu securea!
Privi în jur. Având mâinile legate la spate și un căluș în gură, Lothar ședea, rezemat de un brad tânăr la vreo douăzeci de metri distanță. Cel care i se adresase era un bărbat solid cu umerii din cale-afară de lați, pieptul masiv și brațe musculoase. Purta un kilt negru și o mantie de culoare închisă și ținea în mână o secure de mărime potrivită. În tecile de la centură avea un tomahawk și un cuțit, amândouă din oțel, precum și un pistol Mark I.
— Tu ești ăla de i se spune Sam Clemens? întrebă el.
— Exact, răspunse Sam încet. Ce înseamnă asta? Cine ești?
Bărbatul mătăhălos își întoarse capul spre Lothar, fluturându-și părul lung și bogat.
— L-am dus mai departe, să n-audă ce-avem noi de discutat. M-a trimis cineva pe care-l cunoaștem amândoi.
Sam rămase tăcut o vreme, apoi spuse:
— Necunoscutul Misterios?
Omul mârâi în semn de aprobare și continuă:
— Da, Așa spunea că i te adresezi, Necunoscut ajunge. Cred că știi despre ce-i vorba, așa că n-o să pierdem vremea trăncănind prea mult. Ești mulțumit c-am vorbit eu el?
— Așa s-ar cuveni, recunoscu Sam, Mi-e limpede că l-ai întâlnit. Ești unul dintre cei doisprezece pe care i-a ales, E bărbat, nu?
— Nu l-am căutat, i-o întoarse bărbatul. Dar să-ți zic ceva, n-am cunoscut vreun om, fie el roșu, negru sau alb care să mă fi băgat in răcori pân-acum. Da’ Necunoscutul ăsta e-n stare să facă și un urs grizzly s-o rupă la sănătoasa doar dacă se uită la el. Nu că m-aș teme, pricepi, numai că mă face să mă simt, nu știu cum… ciudat. De parc-aș fi o gaiță jumulită. Da’ să lăsăm asta. Mi se zice Johnston. Ar fi cazul să-ți povestesc pe scurt despre mine, fiindcă ne-ar scuti de alte vorbe mai târziu. John Johnston. M-am născut în New Jersey prin 1827, cel puțin așa cred, și-am murit la Los Angeles într-un spital al veteranilor pe la 1900. Între una și alta, am fost vânător în Munții Stâncoși. Până să ajung pe Fluviul ăsta, am luat gâtul la vreo sută de indieni, dar niciodată n-a trebuit să omor vreun alb, nici măcar francez. Asta până am venit aici De-atunci încoace, am luat destule scalpuri de albi.
Se ridică și începu să se plimbe de colo-colo. În lumina stelelor pârul lui părea negru, dar lăsa impresia că la vreme de zi era roșcovan.
— Acum vorbesc al naibii de mult, față de altădată, continua el. În valea asta n-ai unde să scapi de oameni. De-aceea m-am și înrăit.
Când porniră spre Lothar, Sam Îl întrebă:
— Cum de-ai ajuns până aici? Și tocmai în asemenea momente…
— Necunoscutul mi-a zis unde o să te găsesc, mi-a povestit despre tine și vapor, Turnul Cețurilor și câte altele. Ei, ce-atâta vorbărie? Doar știi Am fost de acord să te găsesc și să plec cu tine pe vapor. De ce nu? Și-așa nu-mi place să stau mult intr-un loc. N-ai loc să te miști în voie; nici nu te-ntorci bine și dai nas în nas cu cineva. Mă aflam la vreo treizeci de mii de mile mai la deal când m-am trezit într-o noapte cu omul acela ascuns în umbră. Am avut o discuție lungă în care el a vorbit mai tot timpul. Apoi m-am ridicat și-am pornit-o la drum. Auzisem de unele lucruri ce se petreceau prin locurile astea. Am ajuns aici când bătălia era în toi și de atunci încoace te tot caut. I-am auzit pe niște negri; ziceau că nu-ți găsiseră cadavrul. Așa că m-am furișat peste tot trăgând cu ochiul și cu urechea. A și trebuit să-l omor pe unul dintre arăboii ăștia fiindcă mi-a ieșit în cale pe neașteptate. Și oricum mi-era foame.
Ajunseseră lângă Lothar, dar Sam rămase locului auzind ultimele cuvinte.
— Foame? făcu el. Vrei să zici?…
Bărbatul nu-i răspunse, așa că Sam continuă:
— Ascultă, nu… nu cumva ești acel Johnston supranumit și Johnston mâncătorul de ficați”? Ucigașul de Cioroi?
— Am căzut la pace cu cioroii și m-am făcut frate cu ei, se auzi vocea dogită a omului. Si m-am lăsat de mâncat ficat de om la scurt timp după aceea. Dar uneori trebuie să mai și mănânci.
Sam simți un fior. Se aplecă și desfăcu legăturile lui Lothar, apoi îi scoase călușul. Lothar era supărat, dar și curios. Și, la fel ca și pe Sam, Johnston îi stârnea o senzație ciudată — de spaimă. Omul radia o forță stranie și sălbatică.,N-aș vrea să-l văd acționând”, gândi Sam.
Porniră către baraj. Multă vreme, Johnston nu scoase nici o vorbă. La un moment dat dispăru, provocându-i lui Sam o senzație stranie de frig. Omul avea doi metri înălțime și părea să cântărească o sută treizeci de kilograme, fiind numai mușchi. Se mișca însă la fel de tăcut ca și umbra tigrului.
Sam tresări. Johnston se întorsese.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el.
— Mai nimic, veni răspunsul. Ziceți că nu prea știți cum merg treburile. Eu am fost peste tot; cunosc situația binișor. Mulți dintre oamenii voștri de la nord și sud au scăpat peste ziduri. Dacă ar fi rămas îi făceau praf pe negri. Dar negrii n-au învins pe de-a-ntregul. Ieyasu se pregătește să pornească împotriva lor. Nu m-ar mira dacă ar porni atacul chiar în noaptea asta. Înainte de a veni încoace, am făcut o recunoaștere în tabăra lui. Nu se-ndură el să-i lase pe negrii ăștia cu tot fierul și cu vaporul. O să-i lase cu mâna goală.
Sam gemu. N-avea nici o importanță că vaporul era luat de Hacking sau Ieyasu, dacă el însuși nu mai putea intra în posesia lui. Dar când ajunseră în interiorul barajului se simțea deja mai optimist.
Poate că cele două forțe se vor distruge una pe alta, iar localnicii fugari vor reveni și vor rămâne stăpâni. Încă nu era totul pierdut.
Pe de altă parte, dezinvoltura impunătorului Johnston Mâncătorul de Ficați îi dădea curaj. Necunoscutul Misterios nu-l abandonase cu totul. Încă făcea planuri și trimisese un om priceput în luptă, dacă era să dea crezare istoriilor care circulaseră pe seama lui. Johnston era cel de-al șaselea om ales de Necunoscut. Ceilalți șase aveau să apară la vremea potrivită. Dar unul dintre ei dispăruse. Era vorba de Odiseu.
Cu toate acestea, era posibil ca el să se întoarcă. Fluviul era un loc nemaipomenit pentru băieți răi, dacă-i putea numi astfel pe Cei Doisprezece. Erau răi pentru cineva. Pentru semenii Necunoscutului, Eticii, nădăjduia Sam.
Când ajunseră la baraj, îl prezentă pe Johnston și le povesti celorlalți cum stăteau lucrurile. Înfofolit în prosoape, Joe Miller se ridică în capul oaselor și dădu mâna cu Johnston. Iar acesta, uimit, exclamă:
— Mamă doamne, dar multe minuni îi sunt date omului să vadă! Dar ca tine încă n-am apucat. Amice, nu era nevoie să-mi strivești mâna.
— Niși n-am înșercat, spuse Joe. Arăzi tare falnic zi puter-nig. Te rog ză nu uizi că eu zunt bolnav.
Cu jumătate de oră înainte de începerea ploii plecară. Oamenii se liniștiseră deja. Cei ce sărbătoriseră se duseseră la culcare și, simțind ploaia aproape, nimeni nu mai rămăsese în jurul focurilor. Turnurile de veghe și fabricile erau însă pline de gărzi dușmane care puseseră capăt dezmățului cu alcool. Se vede că Hacking ordonase acest lucru.
Ca o fantomă gigantică, Johnston pomi înainte, în timp ce ei rămaseră lipiți de zidul fabricii de acid sulfuric. Zece minute mai târziu, apăru pe neașteptate lângă ei,
— Am tras cu urechea la ce vorbeau negrii ăia, îi lămuri el. Hacking ăsta e un negru dat naibii de deștept. Toată bețiveala și țopăiala și bălăbăneala, mamă, totu-i o înscenare! Pentru spionii din Ieyasujo. Știe că japonezul o să-l atace la noapte și-l lasă să creadă că va fi ușor ca bună ziua. Dar oamenii lui sunt îngrijorați. Nu prea au praf de pușcă.
Sam rămase uimit de aceste vești. Îl întrebă pe Johnston dacă mai aflase și altceva.
— Da, i-am auzit pe unii vorbind despre motivele care l-au determinat pe Hacking să atace. Știa că Ieyasu uneltea același lucru, de aceea a hotărât să i-o ia înainte. Dacă n-o făcea, japonezul ar fi preluat controlul asupra metalelor, amfibiilor și nu numai, după care ar fi cucerit și Soul City. Tontălăii ăia se prăpădeau de râs. Ziceau că Regele Ioan aranjase să dea lovitura împreună cu Hacking. Și după aceea Hacking l-a făcut zob pe Ioan în propria-i casă, fiindcă n-a avut încredere în el. Mai spuneau că Ioan a fost un trădător și chiar dacă de data asta rămânea cinstit, tot nu se puteau încrede în el fiindcă era alb.
— Dar de ce dracu’ să ne facă Ioan așa un rău? întrebă Sam.
— Hacking și Ioan voiau să cucerească toată zona pe o lungime de o sută de mile de-a lungul Fluviului și s-o împartă între ei. Ioan urma să domnească peste albi, iar Hacking peste negri. Juma-juma, fiecăruia parte egală. Aveau de gând să facă și două vapoare, câte două din toate.
— Dar ce era cu Firebrass? De ce l-au băgat în cușcă?
— Habar n-am, dar cineva a spus că e un trădător. Și neamțul ăla, cum îi zice, Herring…
— Goring.
– În fine. Nu Hacking e de vină pentru torturile la care l-au supus. Niște arabi wahhabi au făcut-o. Au boală pe misionari, înțelegi, și, după ce l-au prins, l-au torturat cu ajutorul unor negri din Dahomey care, din câte-am auzit și eu, obișnuiau să schingiuiască oameni fără să stea mult pe gânduri. Când Hacking a aflat și le-a poruncit să înceteze, Goring era deja pe moarte. Dar a vorbit cu Hacking, l-a numit frate de suflet și i-a spus că-l iartă. I-a promis că se vor mai întâlni cândva. Chestia asta l-a cam zdruncinat pe Hacking, dacă ar fi să iau de bune vorbele oamenilor lui.
Sam rămase pe gânduri și simți că i se întoarce stomacul pe dos de atâta ticăloșie. Era atât de tulburat, încât nu-l amuza deloc ideea că Hacking îl trăsese pe sfoară pe Regele Ioan, campionul escrocilor. Se vedea obligat să-i recunoască lui Hacking meritele ca om de stat și ca diplomat. Hacking pricepuse că nu putea trata cu Ioan decât într-un singur fel și alesese această soluție. Spre deosebire de Sam, Hacking nu avea mustrări de conștiință.
Veștile acestea îi făcură să-și schimbe planurile. Ieyasu era deja pe drum, ceea ce însemna că trebuia abandonat gândul de a se furișa în timpul ploii. Cei din Soul City ar fi fost cu ochii în patru.
— Ce s-a întâmplat, Sam? întrebă Livy. Stătea lângă el si-l privea cu ochi triști.
— Cred că s-a terminat cu noi.
— Vai, Sam! Unde ti-e bărbăția? Nu s-a terminat. Mereu îți pierzi curajul dacă lucrurile nu merg cum vrei tu. Ia gândește-te! E cel mai bun prilej de a-ți recăpăta vaporul. Lasă-i pe Hacking și pe Ieyasu să se distrugă unul pe celălalt și apoi apari tu. Stai liniștit pe deal și privește-i cum se încaieră de moarte și-i ataci când abia vor mai putea să-și tragă sufletul.
— Ce tot vorbești? izbucni Sam furios. Să-i atac doar cu cincisprezece oameni, printre care și femei?
— Nu, prostuțule! Ai cel puțin cinci sute de prizonieri to fortăreață și Dumnezeu știe câți alții. Si mai sunt miile care s-au refugiat în Cernskujo și Publiujo.
Cum să-i adun pe toți acum? E prea târziu. Atacul va fi declanșat peste câteva ore, pun rămășag! Pe de altă parte, pesemne că și refugiații au fost închiși. Din câte știu, Chemsky și Publius Crassus ar putea fi în cârdășie cu Hacking.
— Ai rămas același pesimist incapabil de acțiune pe care l-am cunoscut pe Pământ, spuse ea. Of, Sam, într-un fel, încă te mai iubesc, de aceea îți spun toate astea. Încă țin la tine ca la un prieten, și…
— Prieteni! ridică el glasul atât de tare, încât ceilalți tresăriră.
— Morbleu! exclamă Cyrano, iar Johnston șuieră:
– Ține-ți gura, vrei să vină indienii ăia negri peste noi?
— Ne-am iubit ani în șir, spuse el mai încet.
— Nu mereu, nici pe departe. Dar nu-i momentul potrivit să ne arătăm slăbiciunile unul altuia. Nu vreau să le mai scot la lumină. E oricum prea târziu. Problema e, mai vrei vaporul ori nu?
— Sigur că-l vreau, spuse el convins. Mai întrebi?…
— Atunci nu mai sta pe tânjeală ca un neputincios, Sam! încheie Livy.
Dacă ar fi venit din partea altcuiva, remarca ar fi trecut neobservată. Era însă de neconceput ca Livy a lui, care vorbea dulce, plăcut și cu delicatețe, să-i spună așa ceva. Dar o făcuse, iar acum, dacă se gândea mai bine, mai trăise momente pe Pământ, pe care le ștersese din memorie, când…
— Doamna are dreptate! bubui Johnston.
Avea lucruri mult mai importante care-l frământau. Dar acestea erau mai curând recunoscute în subconștient, și pesemne că tot astfel se întâmplase și de astă dată. Acum înțelese pentru prima oară, simțise din adâncul ființei lui, că Livy se schimbase. Nu mai era acea Livy a lui. Încetase demult să mai fie așa cum o știa, poate cu câțiva ani înainte de moartea ei de pe Pământ
— Ce părere ai, domnule Clemens? îl întrebă munteanul cu voce groasă.
Sam oftă adânc, de parcă ar fi expirat ultimele rămășițe de Olivia Langdon Clemens de Bergerac și răspunse:
— Iată ce vom face.
Ploaia se porni cu furie; tunetele și fulgerele urâțiră cerul și pământul vreme de jumătate de oră. Johnston apăru din perdeaua de apă cu două aruncătoare de rachete și patru proiectile, legate laolaltă pe spatele lui lat. Apoi dispăru din nou și reveni peste jumătate de ceas cu câteva cuțite de aruncat și tomahawk-uri, toate din oțel și cu brațele și pieptul pătate de sânge, dar nu al lui.
Norii se risipiseră. Pământul era argintiu strălucitor în lumina stelelor mari cât niște mere, multe precum cireșele într-un sezon bogat și sclipitoare ca giuvaierurile. Apoi sub arborele de fier se lăsă răcoare și începură să tremure. Deasupra Fluviului se formă o ceață subțire; după cincisprezece minute se făcuse atât de deasă, încât nu se mai vedeau nici măcar pietrele-potir sau zidurile de-a lungul malului. Ieyasu lovi jumătate de oră mai târziu. Ambarcațiunile mari și mici, pline de oameni înarmați apărură de pe malul celălalt al Fluviului, stăpânit cândva de indienii sac și fox, începând din partea nordică a fostului teritoriu ulmak. Pe Pământ aceștia trăiseră în pace cu hotentoții și boșimanii. Marea majoritate a luptătorilor proveneau din cele trei țări pe care Ieyasu le stăpânea de curând.
Forțele lui Ieyasu atacară în zece puncte de-a lungul zidurilor ce mărgineau Fluviul. Oamenii începură să se reverse prin breșele create în ziduri cu ajutorul minelor. În primele minute lansară un număr impresionant de rachete. Mai mult ca sigur că Ieyasu le păstrase special pentru o asemenea ocazie. Cele trei vehicule amfibii ale apărătorilor apărură în forță, iar mitralierele lor cu aburi pufneau și scuipau gloanțele din plastic ca la o serbare cu focuri de artificii. Pierderile provocate de ele erau impresionante, dar Ieyasu avea o armă-surpriză: rachete ca focoase din lemn care conțineau alcool condensat (obținut din săpun și alcool din lemn). Acestea căzură în jurul vehiculelor, apoi urmară câte cel puțin două lovituri directe. Napalmul ne-i prelucrat se împrăștie cu o repeziciune furioasă pe suprafața vehiculelor și chiar dacă substanța incendiară nu pătrundea înăuntru, căldura degajată pârli plămânii servanților.
Văzând această priveliște cumplită, Sam se cutremură, dar tot reuși să-i spună lui Lothar că avea ceva de discutat când torul se va sfârși, asta dacă vor scăpa cu viață.
— Vehiculele trebuie să fie închise etanș, șt vom instala un sistem de aerisire cu circuit închis, așa cum ne sugera Firebrass, spuse el.
Johnston apăru ia fel de neașteptat de parcă ar fi deschis o ușă în întuneric. În spatele său pășea Firebrass. Acesta părea la capătul puterilor, de parcă ar fi avut dureri, dar îi zâmbi chinuit lui Sam. Tremura din tot trupul.
— Lui Hacking i s-a spus că l-am trădat, îi lămuri el. Și l-a crezut pe informator care, apropo, era stimabilul și prietenul tău de nădejde, Regele Ioan. M-a turnat că vreau să-l vând și că ți-am destăinuit tot ce știam ca să pot deveni șef al forțelor tale aeriene. N-a vrut să creadă că îți mai strecuram câte-o idee pentru a te ține sub control. Nici nu-l pot învinui de credulitate. Trebuia să fi transmis prin spionii noștri rapoarte despre activitățile mele. Nu mă surprinde că nu l-am convins de nevinovăția mea.
— Chiar n-ai jucat dublu? întrebă Sam.
Firebrass zâmbi.
— Nu, deloc, deși tare am fost ispitit s-o fac. Dar de ce să-l trădez când mi se promisese că puteam ocupa postul după ce Hacking punea mâna pe vapor? Adevărul e că Hacking dorea să-l creadă pe Ioan. Nu mă înghite fiindcă nu corespund ideii lui de frate de suflet. În plus, după părerea lui, am dus o viață prea ușoară. Mă detesta că n-am trăit niciodată într-o rezervație și că m-am bucurat de avantaje la care el n-a avut acces.
— Postul de mecanic-șef încă te așteaptă, spuse Sam. Recunosc, mă simt ușurat la gândul că nu ți-am promis șefia forțelor aeriene. Dar, dacă vrei, vei putea zbura.
— De când am murit, asta-i cea mai frumoasă ofertă ce mi s-a făcut, recunoscu Firebrass. Primesc.
Se dădu mai aproape de Sam și-i șopti la ureche:
— Cu funcție ori nu, oricum ar fi trebuit să mă iei cu. tine. Sunt unul dintre Cei Doisprezece!