De sub puntea de dunetă răsună un mormăit. Era atât de apăsat, încât membrii echipajului simțiră fiori reci pe șira spinării, cu toate că mai auziseră sunetul acela de-o mie de ori.
Sub greutatea lui Joe, scara rezistentă din lemn de bambus scârțâi atât de tare, încât acoperi toate celelalte zgomote: cântecul vântului, fluturarea velaturii membranoase, scrâșnetul lemnului la îmbinări, strigătele echipajului, bolboroseala apei produsă de înaintarea corăbiei.
Capul care apăru deasupra nivelului punții era și mai înspăimântător decât vocea inuman de groasă: mare cât un butoi de e, numai linii drepte și arcuite abrupt, ca o platoșă cu contraforți din os acoperită de pielea rozalie. Ochii mici, de un astru intens, stăteau la pândă în găvanele osoase. Nasul nu potrivea cu restul trăsăturilor, fiindcă ar fi trebuit să fie plat cu nări larg desfăcute. Arăta mai curând ca o imitație comică monstruoasă a nasului uman, amintind de botul maimuțelor fac lumea să se strâmbe de râs. Buza superioară, lungă și umbrită de nas, semăna cu cea a unui cimpanzeu sau a unui irlandez ridiculizat în benzi desenate. Amândouă buzele îi erau subțiri și răsfrânte, împinse înainte de fălcile butucănoase.
Avea umerii atât de solizi, încât ai lui Erik Bloodaxe arătau ca niște caricaturi. Când mergea, își împingea în față burdihanul uriaș, rotund ca un balon, care încerca să se desprindă de trup. Din cauza torsului lung, picioarele și brațele lui păreau disproporționat de scurte. Sam Clemens abia de ajungea cu bărbia la împreunarea dintre coapse și corp, iar brațele, atunci când erau întinse în față, îl puteau ține suspendat în aer pe Clemens, așa cum se întâmplase de atâtea ori, chiar și o oră fără clintească sau să tremure.
Nu purta îmbrăcăminte și nici nu avea nevoie de așa ceva, fiindcă decența, atâta cât avea, o deprinsese de la homo sapiens care era cam certat cu ea. Părul de culoare roșu-ruginiu, mai des decât la om, dar mai rar decât la cimpanzeu, forma o blană care acum era năclăită de sudoare. Pielea îi era roz-închis, aducând cu aceea a unui nordic blond.
Își trecu palma de mărimea unei enciclopedii voluminoase prin părul ondulat, care-i pornea la vreo doi centimetri deasupra ochilor și-i atârna pe spate. Căscă arătându-și dinții uriași, asemănători cu cei umani.
— Dormeam, mugi el, zi mă vizam pe Pământ, printre klravulzitmengbhabafving — șeea șe voi numizi mamuzi. Șe zile frumoaze am mai trăit acolo.
Pomi înainte târșâindu-și picioarele, apoi se opri brusc:
— Zam! Șe z-a-ntâmplat? Zângerezi! Zi-a fozt rău?
Erik Bloodaxe se dădu înapoi din calea titantropului, strigând în același timp după gărzi.
— Prietenul tău a luat-o razna! I s-a părut c-a văzut-o nevastă-sa — asta se-ntâmplă pentru a mia oară — și m-a atacat fiindcă am refuzat să-l duc la mal. Joe, pe boașele lui Tyr! Doar de câte ori i s-a năzărit c-o vede pe femeia aia, de câte ori am oprit ca să descopere că era vorba de-o muiere care doar semăna puțin cu Livy a lui! De data asta am zis nu! Chiar dacă era ea, tot nu m-aș fi răzgândit! Doar n-o să ne băgăm singuri în gura lupului!
Erik se încorda, ținându-și securea pregătită sa-l izbească pe uriaș. De pe puntea de mijloc a corăbiei se auziră strigăte și pe scară apăru ui goană un bărbat roșcovan purtând în mână o secure din cremene. Timonierul îi făcu semn să plece. Văzându-l pe Joe Miller atât de pornit, roșcovanul se retrase fără a mai sta pe gânduri.
– Șe zpui, Zam? întrebă Miller. Ză-l fac bucăzi?
Clemens își prinse capul între mâini și spuse:
— Nu. Cred că are dreptate. Nu sunt sigur că am văzut-o chiar pe Livy. Pesemne era vreo gospodină, o nemțoaică. Habar n-am! Apoi gemu. Nu știu! Poate era chiar ea!
De pe puntea de mijloc se auziră țiuiturile cornurilor făcut din os de pește și răpăitul unei tobe.
— Să lăsăm asta, Joe, interveni Clemens, măcar până trecem de strâmtoare. Dacă vrem să rămânem în viață trebuie să luptăm alături de el. Poate altă dată…
— Zam, mereu zpui altă dată, dar data azta văd că-i tari departe. De șe?
— Dacă nu pricepi nici măcar atâta lucru înseamnă că ești prost cum te arată și chipul! se răsti Clemens la el.
În ochii lui Joe străluciră câteva lacrimi și obrajii umfla se umeziră.
— De viecare dată când te zperii, zpui că-z prozt, remarcă el. De șe te răzbuni pe mine? De șe nu zari la șei care bagă zpaima-n tine? La Bloodacze de șe nu zari?
— Iartă-mă, Joe, spuse Clemens. Gura pruncilor și-a oamenilor-maimuță adevăr grăiește… Dacă mă gândesc mai bine, nu ești prost, ci tare deștept. Las-o moartă, Joe. Îmi pare rău.
Bloodaxe se înfoie spre ei, având însă grijă să nu se apropie prea mult de Joe. Rânji și-și învârti securea prin aer.
— Curând fierul va da de fier! Apoi, printre hohote de râs, urmă: Dar ce-atâta vorbă? Deocamdată se va bate piatra împotriva lemnului, în afară de securea mea din stele, nu? Ce importanță mai are? M-am săturat de ultimele șase luni de pace. Vreau să aud strigăte de luptă, șuierat de săgeți, bufnetul oțelul meu ascuțit mușcând din carnea vrăjmașilor, vreau să văd sângele țâșnind. Ard de nerăbdare ca un armăsar ținut în padoc și care a simțit în nări miros de iapă în călduri; sunt în stare să mă-mpreunez cu moartea.
— Vorbe! spuse Joe Miller. În felul tău, ejti la fel de rău ca zi Zam. Tremuri de zpaimă, dar te-mbezi cu vorbe goale.
— Nu-ți înțeleg vorbirea beteagă, spuse Bloodaxe, Maimuțele n-ar trebui să-ndrăznească a folosi limba omului.
— Ba mă-nzeleji foarte bine, îl tempera Joe.
— Joe, ține-ți gura, îl rugă Clemens. Privi în susul Fluviului. La două mile depărtare, câmpiile de pe ambele maluri se îngustau, strivite de munții care se strângeau, formând un defileu lat de numai un sfert de milă. Apa clocotea la baza stâncilor înalte de aproape o mie de metri. Pe piscurile din ambele părți ale defileului sclipeau obiecte care de jos nu puteau fi identificate.
La jumătate de milă depărtare de strâmtoare, vreo treizeci de galere se așezaseră în trei semicercuri. Ajutate de curentul puternic și iute și de cele șaizeci de vâsle fiecare, se îndreptau în viteză către cele trei corăbii nepoftite. Clemens se uită la ele prin lunetă, apoi spuse:
— Fiecare are la bord patruzeci de luptători și două lansatoare de rachete. Ne-au prins în capcană. Iar rachetele noastre au stat nefolosite atâta vreme, că praful de pușcă s-a cristalizat mai mult ca sigur. Or să explodeze în tuburi și o să zburăm pân’ la cer și mai departe. Dar ce-or fi chestiile acelea de pe vârful stâncilor? Aparate pentru aruncarea focului grecesc?
Un supus aduse armura regală pentru Bloodaxe: un coif făcut din trei straturi suprapuse de piele, având aripioare și apărătoare pentru nas, platoșă, pantaloni și scut, toate din piele. Un altul îi înmâna un mănunchi de sulițe confecționate din lemn de tisă, având vârfuri din cremene.
Femeile care se ocupau de rachete așezară un proiectil în tubul de lansare care putea fi rotit. Racheta avea aproape doi metri lungime, mai puțin aripioarele de ghidaj, făcute din lemn de bambus, și arăta exact ca o tiribombă de 4 Iulie. Focosul conținea zece kilograme de praf negru de pușcă-în care se aflau fragmente minuscule de piatră, care în momentul exploziei deveneau șrapnele.
Făcând puntea să scârțâie sub greutatea lui de patru sute de kilograme, Joe Miller coborî sub punte să-si ia armura și armele. Clemens își puse un coif și-și atârnă un scut pe umăr dar refuză să folosească platoșa. Teama de înec din cauza armurii grele în cazul căderii în Fluviu era mai mare decât aceea de a fi rănit.
Clemens mulțumi zeilor, dacă exista vreunul, că avusese norocul de a se împrieteni cu Joe Miller. Acum erau frați sânge — in ciuda faptului că leșinase în timpul ceremoniei care le cerea amândurora să-și amestece sângele și să se supună unor reguli chiar mai dureroase și respingătoare. Miller trebuia să-l apere pe Clemens cu propria-i viață, iar Clemens trebuia să cedeze la fel. Până acum, titantropul dusese tot greul in lupte. Oricum făcea cel puțin cât doi luptători de rând.
Bloodaxe nu-l suferea pe Miller din invidie. Se credea cel mai destoinic luptător din lume, deși era conștient că Miller putea învinge fără nici un efort, ca și cum ar fi alungat un câine și acela prăpădit.
Erik Bloodaxe dădu ordine de luptă, care fură transmise către celelalte două corăbii prin reflectarea luminii soarelui ajutorul unor oglinzi din obsidian. Corăbiile vor rămâne cu pânzele ridicate și vor încerca să treacă printre galioane. Manevra avea să se dovedească dificilă, deoarece corăbiile erau nevoi să-și schimbe direcția de marș pentru a evita pintenarea, pierzând astfel vântul prielnic. În același timp, fiecare corabie ava și fie supusă unui tir din trei părți.
— Au vântul de partea lor, spuse Clemens. Până să intrăm cu adevărat in luptă, rachetele lor vor avea o rază mai lungă de acțiune.
— Uite cine s-a găsit să ne dea lecții? făcu Bloodaxe, apoi tăcu brusc.
Câteva dintre obiectele sclipitoare aflate pe vârful stâncilor își părăsiseră pozițiile și pluteau prin aer pe o traiectorie care le aducea spre corăbiile vikinge. Nordicii porniră să strige uimiți și alarmați, dar Sam le recunoscu de îndată: planoare. Îi explică asta în câteva minute lui Bloodaxe. Regele începu să transmită informația către ceilalți vikingi, dar a trebuit să renunțe, întrucât galioanele din fruntea formației dușmane traseră primele salve de rachete. Zburând nesigur și lăsând în urma lor dâre de fum negru, zece rachete porniră în arc spre corăbiile cu pânze. Acestea își schimbară direcția de înaintare, manevră în cursul căreia două dintre ele evitară coliziunea doar printr-o minune. Câteva rachete aproape că raseră catargele sau copastiile, dar se prăbușiră în Fluviu fără să explodeze.
Primul planor veni la atac. Când pomi într-un picaj de 45 de grade asupra corăbiei Dreyrugr, i se văzură aripile lungi și fuzelajul zvelt și argintiu pe care fuseseră pictate cu negru cruci malteze. Arcașii nordici își încordară arcurile din lemn de tisă și, la comanda arcașului-șef, sloboziră săgețile.
Lovit de câteva săgeți care rămăseseră înfipte în fuzelaj, aparatul de zbor plană la mică distanță deasupra apei, apoi se așeză pe Fluviu. Dreyrugr scăpă neatinsă de bombele care acum se duseseră la rundul Fluviului.
Alte planoare atacară simultan cele trei corăbii, iar galerele dușmane lansară o nouă salvă de rachete. Clemens aruncă o privire către lansatorul de rachete de la bord. Femeile blonde și solide rotiră tubul sub comanda micuței Temah, care mai avea de așteptat până să atingă focosul. Dreyrugr încă nu ajunsese destul de aproape de vreo galeră.
Vreme de o clipă totul rămase înghețat ca într-o fotografie: cele două planoare, ale căror vârfuri de aripă se aflau la doar câțiva centimetri una de alta, ieșind din picaj după ce-și lansaseră bombele mici și negre care stăteau suspendate deasupra țintelor, rachetele germane pornite pe o traiectorie curbă și aflate acum la jumătatea arcului coborâtor spre corăbiile vikingilor.
Clemens simți răbufnirea vântului în spatele său, auzi un șuierat și bubuitul unei explozii, iar velele fură izbite în plin curentul de aer care înclină pe neașteptate corabia în jurul axe ei longitudinale. Răsună un zgomot ascuțit, de parcă însăși structura lumii era sfâșiată în bucăți, și o pocnitură ca și când catargele ar fi fost izbite de securi gigantice.
Bombele, planoarele, rachetele și săgețile lăsară impresia că se ridicaseră în aer, apoi coborâseră, întoarse cu josul în sus. Parcă lansate din tuburi de rachetă, velele și catargele se desprinseră de la locurile lor și se înălțară în zbor. Lipsită de forța de împingere a pânzelor, corabia se roti, ajungând să stea paralel cu Fluviul, cu toate că în urmă cu o clipă se aflase la un unghi de 90 de grade față de curent. Clemens scăpă fără să fie măturat de pe punte de primul suflu al exploziei numai pentru că titantropul, ținându-se cu o mână de timonă, îl apucase strâns cu cealaltă. Ari Grimolfsson stătea și el agățat de timonă. Dinspre servantele lansatorului se auziră strigăte înspăimântate pe care vântul le duse până departe în amonte, apoi femeile se treziră ridicate în aer, zburară ca niște păsări speriate, plutiră câteva momente, după care se prăbușiră în Fluviu. Suflul smulse tubul lansatorului de pe postament și-l azvârli departe peste bord.
Bloodaxe se prinsese cu o mână de balustrada copastiei, fără a scăpa din cealaltă mână prețioasa lui secure din oțel. Deși corabia se clătina puternic în față și în spate, Bloodaxe reuși să-și vâre securea în cobur și să se agate cu ambele mâini de balustradă. Asta spre norocul lui, fiindcă vântul, urlând ca o femeie care se prăbușește de pe o stâncă, se înteți și, peste câteva clipe, o nouă rafală fierbinte izbi corabia, asurzindu-l pe Clemens și făcându-l să simtă o arșița de parcă ar fi apropierea unui furnal.
Un talaz uriaș înălță corabia spre cer. Clemens ochii și urlă, însă vuietul exploziei ce încă-i persista în urechi împiedică să-și audă propria voce.
La depărtare de patru sau cinci mile se formase un zid de cel puțin cincisprezece metri de apă murdara, cafenie, care gonea spre corabie pe după cotul văii. Vru să închidă ochii, iarăși dar nu reuși. Simțindu-și pleoapele înghețate, continuă să privească până când puhoiul ajunse la o milă depărtare. Abia atunci distinse copaci, pini, tisă și stejari uriași răzlețiți pe coama valului și, pe măsura ce acesta se apropia, fragmente din lemn de bambus sau pin, un acoperiș scăpat întreg prinț minune, o corabie sfărâmată cu doar o jumătate de catarg și corpul cenușiu-închis, de mărimea unei balene, al unui Balaur de Fluviu, smuls din adâncurile apei.
Rămase paralizat de groază. Ar fi vrut să nu fie în viață, numai să scape de moartea cumplită ce-l aștepta. Dar nu izbuti, așa că, înmărmurit, incapabil să mai gândească, urmări cum corabia, în loc să fie târâtă la fund și strivită sub avalanșa sutelor de mii de tone de apă, se înălța tot mai sus și mai sus pe povârnișul valului, în timp ce stânca de deasupra, presărată cu rămășițe înnoroite, amenința să se prăvălească peste ei, iar cerul, care cu numai câteva minute mai devreme fusese albastru și strălucitor, își schimbă culoarea, devenind cenușiu.
Apoi corabia ajunse pe coamă, într-un echilibru fragil, gata să alunece la vale, se balansa, își cufundă botul în apă și porni pe pantă în jos, către concavitatea valului. Un cadavru, catapultat de apele turbate, căzu pe punte în apropierea lui Clemei care se holbă la el, neînțelegând pe deplin ce se întâmplase, prea paralizat de spaimă ca să mai simtă ceva; nu mai reacționa nimic.
Așa se face că rămase cu privirea țintă la cadavrul lui Livy, pe jumătate mutilat. Era Livy, soția lui, cea pe care o văzuse mai devreme pe malul Fluviului.
Un alt val care se prăbuși pe punte aproape că-i smulse pe el și pe titantrop, gata să-i azvârle în vâltoare. Nereușind să se mai agate de ceva, timonierul scoase un răcnet și apa îl cără peste bord, laolaltă cu cadavrul femeii.
Deplasându-se pe contrapanta concavității valului, corabia se întoarse de-a latul față de zidul de apă. Continua să se înalțe, parcă zburând, cu toate că era înclinată atât de mult pe o coastă, încât Miller și Clemens rămaseră agățați de resturile timonei de parcă s-ar fi legănat de ramura unui arbore crescut pe versantul vertical al unui munte. Apoi corabia reveni la poziția orizontală și pomi să alunece pe următoarea pantă a valului. Bloodaxe nu reuși să se mai țină de nimic și se trezi azvârlit de-a latul punții, cât pe ce să fie aruncat peste copastia din cealaltă parte, dar corabia se redresa ca prin minune și el reuși să-și încleșteze mâinile de balustrada de la babord, rămânând atârnat de ea.
Ajungând pe coama celui de-al treilea val, Dreyrugr se năpusti pieziș, coborând peretele muntelui de apă. Izbi o altă navă drept în bot, se cutremură din toate încheieturile, iar forța șocului îl făcu pe Bloodaxe să piardă contactul cu balustrada. Se răsuci de-a lungul ei, lunecă până se ciocni de balustrada ce împrejmuia puntea pupa, o sfărâmă, iar apa îl cără în jos, sub puntea din mijlocul corăbiei.