Sam Clemens nu-și reveni din șoc decât în dimineața următoare. Tot mergând călare pe valurile uriașe și deplasându-se pieziș pe ele, Dreyrugr ajunsese până în dreptul câmpiei, care era acoperită de ape înspumate, dar mult mai puțin adânci. Fusese azvârlită pe lângă dealuri și printr-o trecătoare îngustă, până la un canion nu prea mare de la poalele muntelui. Apoi, pe măsură ce nivelul apelor scăzuse, cu un bufnet, corabia se așezase pe pământ.
Încă stăpâniți de groază, membrii echipajului rămaseră întinși, ascultând vuietul furios al Fluviului și șuieratul vântului și cu ochii către cerul de culoarea metalului ce se răcește călire. Apoi șuieratul se potoli. Vântul care bătea înspre amonte se opri, făcând loc adierii blânde și bine cunoscute ce sufla spre vărsare.
Cei cinci supraviețuitori aflați pe punte începură să se agiți și să pună întrebări. Sam abia reuși să îngâne câteva cuvinte printre buzele paralizate. Bâlbâindu-se, le povesti despre strălucirea pe care o văzuse pe cer cu cincisprezece minute înainte de dezlănțuirea vântului. Undeva în vale, probabil la vreo mile depărtare, se prăbușise un meteorit uriaș. Curentul de aer stârnit de căldura produsă la trecerea corpului ceresc prin atmosferă, precum și dislocarea unei enorme mase de aer dăduseră naștere acelor valuri gigantice. Așa îngrozitoare cum li se păruseră, valurile acelea trebuie să fi arătat ca niște pitici în comparație cu cele stârnite în apropierea punctului de impact. Din fericire, Dreyrugr se aflase la periferia zonei în care se dezlănțuise furia.
— Când ne-a izbit, încetase să mai fie turbată și devenise de-a dreptul ghidușă.
Câțiva dintre nordici se ridicară șovăitori în picioare și pășiră precauți. Unii scoaseră capetele prin gura tambuchiului. După ce fusese aruncat încolo și încoace pe punte, Bloodaxe avea dureri cumplite, dar reuși să răcnească:
— Toată lumea să treacă sub punte! Vom mai avea parte de aluri, greu de spus câte, dar vor fi mai grozave decât cel ce e-a aruncat aici!
Exprimând situația în termeni moderați, Sam nu-l prea înghițea pe Bloodaxe, însă trebuia să-i recunoască priceperea când era vorba de năravurile apei. El, unul, își închipuise că primele valuri fuseseră și ultimele,
Membrii echipajului rămaseră în magazia de sub punte, fie-are căutându-și un locșor și ceva de care, la o adică, să se gate și așteptarea lor nu dură mult. Pământul vui și se cutremură, apoi Fluviul se năpusti în trecătoare cu un șuierat, urmat e un urlet puternic. Luată pe sus de puhoi, Dreyrugr se balansa și, în același timp, se răsuci în loc. Sam îngheță. Era convins că dacă asta s-ar fi întâmplat ziua în amiaza mare, atât el cât și ceilalți ar fi arătat ca niște cadavre cu pielea albăstrui-cenușie.
Corabia porni pe val, frecându-se când și când de pereții canionului. Sam era gata să bage mâna în foc că, purtată de șuvoi, corabia Dreyrugr ajunsese la nivelul stâncilor care formau canionul, aflându-se pe punctul de a trece dincolo, însă ea se prăbuși brusc. Părea să se scufunde cu repeziciune, fiindcă apele scurgeau prin trecătoare la fel de iute precum intraseră. Se auzi o izbitură, urmată de respirația precipitată a bărbaților și femeilor, de gemete, de sunetul picăturilor de apă și urletul tot mai stins al fluviului care se retrăgea.
Însă chinurile lor nu se încheiaseră. Erau siliți să mai aștepte tremurând de groază până când uriașa masă de apă se va rostogoli înapoi pentru a umple din nou spațiul din care fusese dislocată de sutele de tone ale meteoritului încins la roșu. Cu toate că noaptea era mult mai călduroasă decât de obicei, tremurau de parcă ar fi fost cufundați în apă înghețată. Si, pentru prima oară după cei douăzeci de ani petrecuți pe planeta asta nu avură parte de ploaie în cursul nopții.
Apele năvăliră din nou, însă, înainte de asta, simțiră pământul cutremurându-se și gemând. Se auzi un muget și un sfârâit de nedescris, iar corabia se ridică din nou, răsucindu-se izbindu-se de zidurile canionului, apoi se prăbuși brusc. De astă dată vasul nu lovi prea violent solul, iar Sam puse totul pe seama stratului gros de mâl care acoperea pământul
— Nu cred în miracole, dar tocmai am trăit unul, spuse Sam în șoaptă. Nu-mi vine să cred că mai suntem în viață.
Joe Miller, care-și revenise mai repede decât restul oamenilor de la bord, plecă într-o recunoaștere care dură jumătate de oră. Se întoarse cărând în brațe trupul unui bărbat care nu mai ea nimic pe el. Omul era viu. Avea părul blond mânjit de noroi, un chip care părea frumos și ochi albaștri bătând înspre cenușiu. Îi spuse lui Clemens ceva în germană și, după ce-l întinseră pe punte, se strădui chiar să și zâmbească.
— L-am găzit într-un planor, îi lămuri Joe. Adică, între zvărâmăturile lui. Mai zunt o mulzime de morzi pe lângă canion. Cu el șe fașem?
— Ei asta-i, ți-l faci prieten, mormăi Clemens. Ai lui au dispărut; în zona asta n-a mai rămas nimeni în viață.
Se cutremură. Își reaminti cu durere imaginea lui Livy: aruncată pe punte ca un dar făcut în răspăr, cu părul umed lipit de partea zdrobită a țestei și țintuindu-l rece cu singurul ochi rămas întreg. Îi veni să plângă, dar nu reuși să-și stoarcă măcar o lacrimă și asta îl liniști. Tristețea l-ar fi distrus. Mai târziu când va putea să se țină pe picioare, își va găsi timp să jelească. Și totul fusese atât de aproape…
Bărbatul blond se ridică în șezut. Tremurând din tot corpul, spuse într-o engleză britanică impecabilă:
— Mi-e frig.
Miller cobori sub punte și aduse pește uscat, pâine din ghindă, muguri de bambus și brânză. Vikingii țineau la păstrare alimente pentru perioadele în care s-ar fi aflat în zone ostile, care li s-ar fi interzis să-și utilizeze potirele.
— Proztul ăla de Bloodacze încă mai trăiezte, spuse Miller. Are câteva coazte rupte zi e plin de vânătăi zi răni. Da’ gura-i merze ca-nainte. La se altșeva te pozi aztepta?
Clemens începu să plângă. Joe Miller îl imită și-și suflă nasul zgomotos.
— Gata, anunță el, acum mă zimt mult mai bine. Nișiodată n-am fozt atât de zberiat ca acum. Când am văzut atâta apă, de parcă tozi mamuzii se năbustiserâ spre noi, m-am gândit: Z-a terminat cu tine, Joe. Adio, Zam. Mâine-o ză te trezezti pe malul Fluviului într-un alt corp, dar pe Zam n-o să-l mai vezi în veși. Aza mă temeam că ze va întâmpla. Doamne, șe zberiat am fozt!
Tânărul necunoscut se prezentă. Se numea Lothar von Richthofen, pilot de planoare, căpitan în Forțele Aeriene ale Maiestății Sale Imperiale, Împăratul Alfred întâiul al Noii Prusii.
În cursul ultimelor zece mii de mile parcurse am trecut pe lângă vreo sută de Noi Prusii, se miră Clemens. Fiecare era atât de mică încât, dac-ai fi stat în mijlocul uneia dintre ele și-ai fi aruncat o piatră mai cu nădejde, sigur ai fi nimerit în centrul alteia. Trebuie să-ți spun că nici una dintre ele n-a fost bătăioasă ca țara ta. Toate ne-au îngăduit coborârea la mal și folosirea pietrelor pentru a ne încărca potirele, mai ales după ce le-am arătat ce-aveam de oferit în schimb.
— Ați făcut negoț?
— Sigur. Numai că n-am comercializat mărfuri, fiindcă toate navele comerciale de pe vechiul Pământ luate la un loc n-ar putea transporta bunuri cu ajutorul cărora să parcurgă o porțiune din Fluviu. Am vândut idei. De exemplu, le-am arătat cum să producă mese de biliard și fixativ dezodorizant din gelatină de pește.
Pe vremea când trăia pe Pământ, împăratul din locurile astea era Conte de Waldersee, Feldmareșal german, născut în 1832, decedat în 1904.
Clemens încuviință din cap și spuse:
— Tin minte c-am citit în ziare despre moartea lui și-simțit o mare satisfacție la gândul că mai supraviețuisem unui contemporan. Cât am trăit, asta a fost una dintre plăcerile autentice pentru care nu trebuia să plătesc; Ținând seama că știi să zbori, înseamnă că aparții secolului al XX-lea, corect?
Lothar von Richthofen își prezentă viața pe scurt. Pilotase un avion de luptă pe vremea Marelui Război. Fratele lui fusese un adevărat as al văzduhului, recunoscut ca atare de ambele părți beligerante.
– În primul sau al doilea război mondial? se interesă Clemens. Cunoscând destul de mulți oameni care trăiseră în secolul al XX-lea, aflase unele amănunte — dar și ficțiuni — privind evenimentele petrecute după moartea sa, survenită în 1910.
Von Richthofen îi mai oferi detalii. Participase la primul război mondial. Luptase sub comanda fratelui său și doborâse patruzeci de avioane ale aliaților. În 1922, pe când transporta o actriță americană de film care călătorea cu impresarul ei, de la Hamburg la Berlin, aparatul se prăbușise, provocându-i moartea.
— Norocul care-l răsfăț ase pe Lothar von Richthofen m-a părăsit, remarcă el. Cel puțin așa am crezut pe vremea aceea. Pufni în râs. Acum iată-mă, am din nou trupul de la douăzeci și cinci de ani și-am scăpat de tristețile vârstei înaintate, când femeile nu se mai uită la tine, vinul ți-aduce lacrimi în ochi să te-nveselească și simți un gust amar la gândul propriei tale slăbiciuni,care, cu fiecare zi ce trece, te-aduce tot mai aproape de pragul morții. Când a căzut meteoritul, norocul s-a îndurat iar mine. Aripile planorului s-au frânt la prima pală de vânt, dar în loc să se prăbușească, fuzelajul a continuat să plutească, răsucindu-se, pierzând înălțime, ridicându-se din nou, coborând, până când, ușor ca o foaie de hârtie, am aterizat pe un deal. După aceea, a venit al doilea val al stihiei, fuzelajul a fost purtat de ape și m-am trezit așezat fără zdruncinături la poalele muntelui. Un adevărat miracol!
— Miracolul: o distribuție aleatorie a evenimentelor care se întâmplă o dată la un miliard, spuse Clemens. Crezi că viitura a fost provocată de un meteorit uriaș?
— L-am văzut scânteind și lăsând în urmă o dâră de foc. Din fericire pentru noi, s-a prăbușit foarte departe de aici.
Coborâră din corabie și porniră clefăind prin noroiul gros spre gura canionului. Joe Miller eliberă drumul de bușteni pe care chiar și un atelaj cu cai s-ar fi chinuit să-i urnească din loc. Pe alții îi împinse deoparte și cei trei reușiră să coboare panta dealului până spre câmpie. În urma lor veneau ceilalți membri ai echipajului.
Mergeau în tăcere. Cu excepția arborilor de fier, restul vegetației fusese rasă de pe fața solului. Aceștia aveau rădăcinile atât de adânc înfipte în pământ, încât majoritatea rămăseseră în picioare. Se vedeau și petice de iarbă în locurile unde noroiul nu se depusese. Asta dovedea rezistența și îndărătnicia ierbii pe care milioanele de tone de apă nu reușiseră s-o smulgă din sol.
Ici și colo apăreau resturile lăsate de viitură: cadavre de bărbați și femei, lemne sfărâmate, prosoape, potire, o barcă scobită din trunchiul unui copac, pini, tisă și stejari dezrădăcinați. Marile potire de piatră, având forma unor ciuperci, așezate distanță de o milă unul de altul, rămăseseră neatinse pe ambele maluri, dar multe erau pe jumătate îngropate în nămol.
— Ploile vor căra noroiul, spuse Clemens. Terenul e înclinat către Fluviu. Ocoli câteva cadavre. Îi stârneau o ură surdă. Pe de altă parte, se temea că va ajunge să vadă iar trupul lui Livy și nu credea că va fi în stare să suporte o asemenea priveliște fără să înnebunească. De-un lucru putem fi siguri, reluă el. Între noi și meteorit nu mai e nimeni. Ca primi sosiți, avem prioritar asupra lui, iar după aceea va trebui să apărăm fierul acela ca pe-o comoară de lupii care vor veni în grabă, atrași de mirosul lui. Vrei să rămâi cu noi? Dacă mă ajuți, într-o bună zi o să ai un avion adevărat, nu doar un planor.
Sam îi povesti câte ceva despre Visul lui. Apoi aminti de istorisirea lui Joe Miller legată de Turnul Cețurilor.
— Nu putem izbândi decât dacă avem mult fier, spuse el convins. Dar trebuie să muncim îndârjit. Vikingii nu mă pot ajuta să construiesc un vas cu aburi. Nu posedă cunoștințele tehnice de care am eu nevoie. Până acum m-am slujit de ei să ajung la vreo sursă de fier. Am sperat să regăsesc zăcământul din care provine metalul folosit la confecționarea securii lui Erik. Stârnindu-le lăcomia după metal și folosindu-mă de p vestea lui Miller, i-am convins să pornească în expediția asta. Acum e de prisos să căutăm în alte părți. Știm că fierul existent depășește nevoile noastre. Trebuie doar să-l scoatem din pământ, să-l rafinăm și să-i dăm formă. A, și să-l apărăm. N-aș vrea să te mint spunându-ți că totul va fi ușor. S-ar putea să dureze ani întregi până terminăm nava, și are să fie muncă grea, nu glumă.
Chipul lui Lothar se aprinse de la scânteia de speranță exprimată de vorbele lui Clemens.
— E-un vis nobil și minunat! exclamă el. Da, vreau să fiu alături de tine și jur pe onoarea mea că te voi urma până luăm cu asalt Tumul Cețurilor! Pe cuvântul meu de ofițer și gentleman, pe sângele baronilor de Richthofen!
— Mi-e de ajuns dacă-ți dai cuvântul ca bărbat, îl temperă Sam.
— Ce trio ciudat, ba chiar incredibil, alcătuim! remarcă Lothar. O ființă subumană care a dispărut cu cel puțin o sută de mii de ani înainte de apariția primelor semne de civilizație. Un aviator nobil din Prusia secolului al XX-lea și un mare umorist american născut în 1835. Iar echipajul nostru — auzind acel nostru, Clemens își arcui sprâncenele stufoase — format din vikingi din secolul al X-lea…
— Care-a ajuns o ceată jalnică, completă Sam, privind spre Bloodaxe și oamenii lui târâindu-și pașii prin noroi. Toți erai plini de vânătăi din cap și până în picioare, iar unii șchiopătau. Nici eu nu mă simt prea grozav. Ai văzut vreodată un japonez frăgezind o caracatiță moartă? Acum știu cum se simte ființa aceea. Apropo, n-am fost doar umorist, ci și om de litere.
— O, iartă-mă! spuse Lothar. Te-am jignit! N-am vrut să te supăr! Domnule Clemens, dă-mi voie să-ți îndulcesc suferința povestindu-ți cât de mult râdeam pe vremea copilăriei citindu-ți cărțile. Consider că Huckleberry Finn e un roman extraordinar, trebuie să recunosc, totuși, că nu mi-a mers la inimă felul în care ai ridiculizat aristocrația în romanul Un yankeu la curtea Regelui Arthur. Acțiunea se petrecea în Anglia, iar tu erai american.
Erik Bloodaxe socoti că se simțeau prea istoviți să înceapă imediat munca pentru transportarea corăbiei până la Fluviu. Spre seară, după ce-și vor încărca potirele, vor mânca și se vor odihni; vor lăsa truda istovitoare pentru a doua zi dimineață, după micul dejun.
Se întoarseră la corabie și-și scoaseră din magazie potirele e care le așezară pe suprafața plată a tipsiilor de piatră. După ce soarele atinse piscurile munților înspre vest, oamenii începură să aștepte fulgerul dogorâtor. Descărcarea electrică avea să alimenteze convertoarele energie-materie din fundul dublu al fiecărui potir, astfel că, ridicând capacul mai târziu, oamenii vor găsi came gătită, legume, pâine cu unt, fructe, tutun, gumă de visat, băuturi alcoolice și mied.
Dar când întunericul se înstăpâni asupra văii, potirele din piatră rămaseră mute și reci. Din cele aflate dincolo de Fluviu, se văzură exploziile de lumină și unii reușiră să distingă și vuietul produs de descărcarea electrică.
Pentru prima oară în cei douăzeci de ani care trecuseră de la Ziua Resuscitării, pietrele de pe malul vestic al Fluviului nu funcționau.