În următoarele cinci zile se străduiră să ducă corabia până pe mâl. Zăboviră încă două săptămâni s-o repare. Rămaseră de pază tot timpul, dar nu văzură pe nimeni apărând în zonă. După ce lansară corabia la apă fără catarge și pânze, vâsliră în joșii Fluviului, dar nu întâlniră nici țipenie de om.
Echipajul, învățat să vadă câmpiile înțesate de bărbați și femei, trăi un sentiment de neliniște. Tăcerea devenise supărătoare. În lumea aceasta, în afară de peștii din Fluviu și de râmele din sol, nu existau animale, însă oamenii animau peisajul.
— Curând vor apărea și hienele, îi spuse Clemens lui Bloodaxe. Fierul acela e mai prețios decât a fost vreodată aurul pe Pământ. Vrei bătălii? O să ai parte de atâtea, de-o să-ți iasă și-pe nas.
Rotindu-și securea, nordicul se strâmbă de durerea pe care o simțea în regiunea coastelor.
— Să vină! Vor afla că luptă pentru a aduce bucurie în inimile frumoaselor Valkirii!
— Vorbe! îl contră Joe Miller. Sam zâmbi, dar se furișă în spatele titantropului. Bloodaxe se temea doar de o singură ființă pe lume, dar se putea întâmpla să-și piardă mințile, și așa puține și să sară la bătaie. Se stăpâni, fiindcă avea nevoie de Miller, care valora cât douăzeci de războinici de-ai lui.
Vreme de două zile, corabia naviga doar pe lumină. Noaptea, la timonă rămânea un singur om, iar ceilalți dormeau. În cea de-a treia zi, pe înserat, titantropul, Clemens și von Richthofen stăteau pe puntea prova fumând și sorbind whisky, oferit de potirele lor la ultima escală.
— De ce-i spuneți Joe Miller? întrebă Lothar.
— Dac-ar fi să-i pronunți numele adevărat ți-ai rupe limba, fiindcă-i mai lung decât orice termen tehnic inventat vreodată de-un filozof german, îi explică Sam. N-am fost în stare să-l rostesc nici prima dată, nici de atunci încoace. După ce-a învățat engleză cât să-mi poată spune o glumă — și te asigur că era tare nerăbdător s-o facă — am hotărât să-i zic Joe Miller. Mi-a relatat una atât de prăfuită, că nici nu-mi venea să cred. Știam că e cunoscută de multă vreme; prima dată am ascultat-o, într-o formă puțin diferită, în Hannibal, Missouri, pe când eram copil. Si spre dezgustul meu, o ascultam la bătrânețe pentru a suta oară. Dar în nici un caz nu m-am așteptat s-o aud spusă de cineva care a murit cu o sută de mii sau chiar un milion de ani înainte ca eu să mă nasc!
— Dar cum sună?
— Păi, cică era odată un vânător care urmărise ziua-ntreagă o căprioară rănită. A sosit și noaptea care a adus cu ea o furtună grozavă. Văzând licărirea unui foc, vânătorul s-a oprit în fața unei peșteri. L-a întrebat pe vraciul bătrân care trăia acolo dacă îi îngăduie să rămână peste noapte. Și vraciul i-a răspuns: „Sigur, dar stăm cam îngrămădiți. Va trebui să dormi cu fiică-mea.” Să-ți spun mai departe?
— Zam n-a râz atunși, mormăi Joe. Uneori îmi vine-a crede că zi-a pierdut zimzul umorului.
Plin de afecțiune, Clemens îl trase pe Joe de nasul în formă de proiectil și spuse:
— Uneori uni vine-a crede că nu grezezti. În realitate sunt cel mai mare umorist din lume fiindcă mă macină tristeți nesfârșite. Râsul își trage seva din durere.
O vreme, pufăi din țigara de foi și rămase cu ochii spre mal. Înainte de apusul soarelui, corabia intrase într-un ținut unde căldura degajată de meteorit fusese cumplită. În afară de câțiva arbori de fier, restul copacilor fuseseră mistuiți într-o mare de flăcări. Arborii de fier își pierduseră frunzele în acel nimicitor incendiu și până și coaja lor extrem de rezistentă arsese, iar lemnul, mai rezistent decât granitul, se carbonizase. De asemenea, explozia îi înclinase sau îi trântise pe unii la pământ, retezându-i de la nivelul solului. Potirele de piatră se înnegriseră și nu mai stăteau vertical, dar nu se deformaseră deloc.
— Lothar, vorbi el într-un târziu, cred că a venit momentul să afli de ce am pornit în căutarea asta. Joe ți-o poate spune în felul lui; eu vreau să-ți explic ce nu înțelegi. E o situație ciudată, dar cu nimic mai stranie decât tot ce s-a-ntâmplat de când ne-am trezit cu toții din morți.
— Mi-e zete, îl întrerupse Joe. Vreau mai întâi o gură de apă.
Își concentra ochii albaștri-închis, adumbriți de găvanele osoase, asupra cupei adânci. Privi cu o asemenea intensitate, de parcă ar fi încercat să reînvie scenele pe care urma să le descrie. Articulând unele consoane mai puternic decât pe altele, conferindu-i limbii pe care o vorbea o sonoritate gâlgâitoare dar, în același timp, comică prin sâsâit, cu glasul gutural care creștea, devenind răsunător și profund ca acela auzit din adâncul oracolului de la Delphi, Joe începu să depene povestea Turnului Cețurilor:
— M-am trezit undeva pe malul Fluviului, gol puzcă aza cum sunt zi acum. Mă aflam într-un loc cu mult la nord fază de pozizia noaztră de azi, fiindcă era mai frig zi lumina nu avea ztrălușirea de aiși. N-am văjut niși un om, numai noi… ăă, ti-tantropii, după cum ne numezte Zam. Aveam potire, dar mai mari decât ale voaztre, aza ca ăzta. Zi nu primeam bere zi vizkey. Nu ztiani șe-i așela alcool, fiindcă nu apărea în potirele noaztre. Beam apă din Fluviu.
Am crejut că zuntem în locul unde merji când mori, adică zeii ne dăduseră locul așela zi tot șe ne trebuia. Eram fericizi, ne împerecheam, mâneam, dormeam zi luptam cu duzmanii. Zi-az fi fozt fericit zi-acum dacă n-ar fi apărut baborul.
— Vrea să zică vapor, interveni Sam.
— Aza am zbuz zi eu. Babor. Zam, nu mă mai întrerube. Zi-aza m-ai întristat zbunându-mi că nu ezistă zei. Păi eu i-am văjut.
— Ai văzut zeii! întrebă Lothar.
— Nu togmai. Am văzut unde trăieze. Le-am văjut nava.
Von Richthofen deveni curios:
— Poftim? Despre ce vorbești.tu acolo? Clemens îi făcu un semn cu țigara de foi.
— Mai încolo. Lasă-l să vorbească. Dacă-l întrerupem prea des, începe să le-ncurce.
— Acolo de unde vin eu nimeni nu ze bagă-n vorba altuia. Dac-o fașe, se aleje c-un pumn în bot.
— De-aceea ai tu nasul atât de mare, Joe. Si te durea rău?’
Joe Miller își mângâie podoaba.
— Altul n-am, zi zunt mândru cu el. În partea azta a văii n-am văjut vreun pigbeu cu azemenea nas. Acolo de unde vin leu, nazu-i un zemn al mărimii… cum îi zbuneți voi, Zam?
Sam se înecă și-și scoase țigara din gură.
— Joe, parcă ne povesteai despre navă.
— Aza. Ba nu. Nu-i adevărat. Încă nu azunzezem acolo. Dar cum vă zbuneam, într-o ji ztăteam lunjit pe mal zi mă uitam la hârzoana peztilor. Mă bătea gândul ză mă ridic zi ză-mi fac un crlig ză prind zi eu câziva. Zi deodată aud un mujet. Zi șe ză veji, de după cotul Fluviului a apărut un monztru îngrojitor. M-am zberiat rău. Am zărit în zuz. Tocmai voiam ză fug, dar am văjut oameni călare pe el. Arătau ca oamenii, dar când monztrul z-a apropiat, am văjut că erau niște piticozi azili zi plini de zcabie zi n-aveau niși unul naz. I-az fi putut bate măr pe tozi cu o zingură mână, numai că ei călăreau monztrul așela numit Zarpele de Fluviu de parcă erau albine pe blana urzului. Aza că…
Ascultând din nou povestea, Clemens retrăi sentimentele pe care le avusese și prima oară. Se simțea apropiat de ființa aceasta de la începuturile umanității. Cu toate că pronunța bolovănos, sâsâind, bâlbâindu-se și găsindu-și cu greu cuvintele, exprimarea Titanului îl impresiona. Clemens intui panica maimuței, uimirea și dorința aproape copleșitoare de a o rupe la goană. Mai încercă și celălalt îndemn interior, curiozitatea, cărei o înălțase la rangul de rudă apropiată a omului, dacă nu chiar de egal al lui. Dincolo de fruntea boltită palpita acea materiei cenușie care nu se mulțumea să existe pur și simplu, ci simțeai nevoia de a se hrăni cu forme și lucruri necunoscute, cu modele încă nevăzute.
Joe a rămas pe mal, deși a stat cu mâna încleștată pe toarta potirului, nu cumva să-l piardă în caz că ar fi trebuit să fugă.
Monstrul s-a apropiat. Lui Joe i s-a năzărit că s-ar putea sa nu fie viu. Dar dacă așa stăteau lucrurile, de ce-și ținea capul aplecat, gata să lovească? Și cu toate astea, nu părea viu. Radia un aer de neființă. Asta nu însemna nimic, bineînțeles. Joe văzuse un urs rănit prefăcându-se că-i mort de-a binelea și apoi ridicându-se brusc și smulgând brațul unui vânător.
Și totuși, deși asistase la moartea vânătorului, a doua zi îl văzuse din nou în viață în ziua în care se trezise pe malul Fluviului alături de alți semeni. Iar dacă vânătorul, dar și Joe putea să. trăiască din nou, atunci de ce n-ar fi putut și acel cap de; șarpe cu trăsături împietrite să-și piardă rigiditatea ca de moarte pentru a-l lua în colți?
Și-a făcut uitate temerile și, tremurând, s-a apropiat de monstru. Era un Titan, fratele mai mare al omului, abia trezit la viață și manifestând dorința oricărui primat de a ști ce se petrece în jurul lui.
Un pigmeu arătând jalnic, dar purtând pe frunte un cerculeț din sticlă pe care se vedea un soare arzător pictat cu roșu, i-a făcut semn lui Joe Miller să se apropie. Ceilalți pigmei de pe creatura nemișcata au rămas in spatele omului cu cerculeț pe frunte, ținându-și pregătite sulițe și alte obiecte despre care Joe a aflat mai târziu că se numeau arcuri și săgeți. Nu păreau înspăimântați de colos, dar asta era pesemne din cauză că obosiseră de atâta vâslit în susul Fluviului și nu le păsa ce se va întâmpla.
I-a trebuit mult timp pigmeului să-l convingă pe Joe să urce pe navă. Au venit cu toții la țărm să-și încarce potirele, moment în care Joe s-a tras departe de ei. Au mâncat, ca și Joe de altfel, dar păstrând distanța. Speriați de sosirea navei, semenii lui Joe fugiseră spre dealuri. Curând după aceea, văzând că Șarpele de Fluviu nu-l amenința pe Joe, s-au apropiat cu băgare de seamă. Pigmeii s-au retras pe nava lor.
Apoi căpetenia a scos un obiect necunoscut din potir, a apropiat o sârmă înroșită de capătul lui; atât din obiect cât și din gura pigmeului a ieșit fum. La vederea primului vălătuc de fum, Joe a tresărit; ai lui au șters-o din nou spre poalele dealurilor. Joe s-a întrebat dacă ființele lipsite de nas erau cumva puii balaurului. Poate că progeniturile lui luau această formă larvară, dar erau ele capabile să scoată fum și foc pe nări ca și mama lor?
— Nu-z prozt cum par, spuse Joe. Nu mi-a trebuit mult până ză-mi dau zeama că fumul iejea din așel lucru, care ze cheamă zigară. Căpetenia lor mi-a dat de înzelez că dacă mă zui pe navă îmi dă zi mie ză fumej. Acum, când jtiu șe jtiu, aj fi nebun z-o fac, dar atunși voiam ză trag un fum. Pezemne că vroiam ză-mi imprezionez tribul, șine ztie.
A sărit pe navă, iar sub greutatea lui aceasta s-a înclinat la babord. Și-a învârtit potirul, arătându-le pigmeilor că le va zdrobi țestele cu el dacă va fi atacat. Au priceput semnele și nu s-au apropiat de el. Căpetenia i-a dat lui Joe o țigară de foi și, cu toate că l-a apucat tușea, gustul tutunului i s-a părut ciudat, ba chiar i-a plăcut. Mai apoi, după ce a băut bere pentru prima oară, a rămas fascinat.
Și în felul acesta, Joe a hotărât să călătorească pe spinarea Șarpelui de Fluviu alături de pigmei. A fost pus să tragă la rame și i s-a dat numele de Tehuti.
— Tehuti? se miră von Richthofen.
— Numele grecesc e Hermes, lămuri Clemens lucrurile. Egiptenii, care-l numeau Thot, îl înfățișau pe zeu sub forma unui ibis cu ciocul lung. Cred că Joe trebuie să le fi amintit zeul-babuin, Bast, dar nasul uriaș a cântărit mai greu în hotărârea lor. Așa a devenit el Thot sau Tehuti.
Zilele și nopțile petrecute pe Fluviu zburau ca vântul. Joe se simțea uneori ostenit de toate și dorea să fie debarcat. Deprinsese deja limba pigmeilor, dar se exprima poticnit. Căpetenia era de acord să-i facă pe voie lui Joe, înțelegând limpede că orice refuz se putea încheia cu măcelărirea întregului echipaj. Spunea însă cu amărăciune în glas că Tehuti își întrerupea educația tocmai când începuse să facă progrese. Fusese o brută deși avea chipul zeului înțelepciunii, iar curând va deveni om.
Brută? Zeu? Om?
Ce însemnau aceste cuvinte?
Ordinea nu era întru totul corectă, zicea căpetenia. Succesiunea normală mergea de jos în sus: brută, om și zeu. Într-adevăr, puteai întâlni un zeu luând înfățișarea unei fiare, iar omul, în sufletul căruia se amestecau trăsături de animal și de zeu oscila între unul și altul, devenind când unul când celălalt.
Asta depășea puterea de înțelegere a lui Tehuti, care avea creierul mai puțin dezvoltat. Atunci se așeza și rămânea cu privirea ațintită către malul de care se apropiau. Nu va mai avea țigări și bere. Oamenii de pe mal făceau parte din același neam cu el, dar nu erau din tribul lui și l-ar fi putut omorî. Pe de altă parte, pentru prima oară în viață se simțea atras de speculației intelectuală și, o dată revenit între titantropi, dorința de emancipare avea să se stingă.
De aceea s-a uitat la căpetenie și a clipit, a zâmbit clătinând din cap și i-a spus că va rămâne pe navă. Și-a ocupat locul la cârma pupa și a reînceput să studieze cel mai minunat dintre lucruri: limbajul care putea exprima idei filozofice. A dobândit fluență în exprimare și a început să priceapă spusele căpeteniei, deși uneori îi venea foarte greu, de parcă ar fi strâns în palmă un ghem de ghimpi. Dacă îi scăpa o idee sau alta, o urmărea, o prindea, înghițind-o, întâmplându-i-se uneori să se înece cu ea. Până la urmă, o digera și se extrăgea esența din ea.
Fluviul curgea pe lângă ei. Echipajul vâslea, ținându-se aproape de mal, unde curentul era mai slab. După zile și nopți de călătorie, soarele nu mai urca prea sus pe cer ci, la zenit, rămânea mereu mai jos față de cum se obișnuiseră. Iar aerul devenise mai rece.
— Joe și ceilalți se apropiau de polul nord, explică Sam. Înclinația ecuatorului acestei planete față de planul eclipticii este zero. După cum știi, nu există anotimpuri; ziua și noaptea sunt egale ca durată. Dar Joe se apropia de punctul din care soarele se vede tot timpul jumătate sub orizont și jumătate deasupra lui. Mai curând, așa l-ar fi văzut în absenta munților.
— Da, era tot timpul crepuzeul. Mi-era frig, dar oamenilor le era zi mai zi. Tremurau din toate mădularele.
— Corpul lui mătăhălos radiază mai lent căldura decât trupurile noastre pipernicite, spuse Clemens.
— Te rog, Zam. Ză zbun mai departe zau ză-mi zin gura?
Lothar și Sam îi zâmbiră împăciuitor.
Continuă. Vântul creștea în intensitate, ceața se îndesea. L-a cuprins neliniștea. Ar fi vrut să se întoarcă, dar fără să piardă respectul de care se bucura din partea căpeteniei. S-a hotărât să meargă până la capăt alături de ei.
— Nu știai încotro se duceau? întrebă Lothar.
— Nu togmai. Intenzionau ză azungă la ijvoarele Fluviului. Zocoteau pezemne că jeii trăiau acolo zi o ză le îngăduie intrarea în adevărata lume de dincolo. Jișeau că lumea azta nu era șea adevărată, și doar o etapă zpre ea. N-am priceput eu ezact, dar aza zbuneau.
Nava a intrat într-un golfuleț apărat de o limbă de pământ. Pe mal nu au mai văzut nici un potir de piatră. De nevoie, au prins pește și l-au uscat. Mai aveau la bord rezerve de muguri de bambus strânși din ținuturile însorite pentru asemenea situații.
Căpetenia și oamenii lui s-au rugat, apoi au început să escaladeze o serie de cascade. Forța supraumană a lui Tehuti-Joe Miller i-a ajutat să depășească multe piedici. Alteori, masivitatea lui devenea o povară și un pericol.
Au continuat să urce, tot timpul uzi din cauza umezelii din aer. Când au ajuns la o stâncă al cărui perete neted ca gheața avea înălțimea de trei sute de metri și-au pierdut orice speranță. Pornind în recunoaștere, au găsit o frânghie atârnând pe fața stâncii. Era alcătuită din prosoape legate unul de altul. Joe i-a încercat rezistența și a urcat pe ea folosindu-și forța brațelor și împingându-se cu picioarele și a ajuns în vârf. A privit în jos spre cei care-l urmau. Căpetenia, care pornise prima, a obosit curând și, ajuns la jumătatea distanței, n-a mai fost în stare să urce. Joe l-a tras cu tot cu frânghia extrem de grea până sus. Apoi a procedat la fel și cu ceilalți.
— De unde, Doamne iartă-mă, apăruse frânghia? întrebă von Richthofen.
— Le pregătise cineva drumul, spuse Clemens. Ținând seama de nivelul scăzut al tehnologiei de pe această planetă, nimei n-ar fi găsit o modalitate de a duce frânghia pe vârf ca s-o lege acolo. Un balon ar fi reușit să ducă un om până sus. S-ar putea confecționa un balon din piele de Balaur de Fluviu sau din piele de om, să știi. Iar hidrogenul îl poți obține trecând abur peste mangal supraîncălzit în prezența unui catalizator potrivit. Dar în lumea asta săracă în metale, de unde catalizatori? Hidrogenul poate fi produs și fără catalizator, dar cu un consum enorm de combustibil. Ei însă n-au găsit nici urmă de cuptoare necesare pentru producerea hidrogenului. Pe de altă parte, de ce-ar fi lăsat prosoapele? Dacă mai aveau nevoie de ele? Nu, o persoană necunoscută, să-i zicem Necunoscutul Misterios, a pus frânghia aceea pentru Joe și pigmei. Sau pentru cine s-ar întâmpla să treacă pe acolo. Să nu mă-ntrebi cine sau de ce a făcut asta. Ai răbdare. Mai sunt multe de spus.
Cărând cu ei frânghia, au parcurs câteva mile pe platoul Scăldat în lumina crepusculară și cețoasă. Au ajuns la o altă stâncă de unde au văzut că Fluviul se lărgea deasupra lor într-o cascadă. Joe socotea că era atâta apă acolo, încât până și luna Pământului putea pluti pe ea. Nu s-ar fi mirat prea mult dacă marele astru negru-argintiu ar fi apărut pe buza cascadei și s-ar fi prăbușit în acel tunet al apei, spărgându-se în bucăți de pietrele din vâltoare.
Vântul șfichiuitor s-a întețit; ceața a devenit tot mai densă. Picăturile de apă se condensau pe prosoapele în care se înfofoliseră din cap până în picioare. Stânca din fața lor era netedă ca oglinda și cădea perpendicular pe cea abia escaladată. Vârful i se pierdea în negură; putea avea la fel de bine cincisprezece Iau trei mii de metri înălțime. Au cercetat baza ei, sperând să găsească măcar o fisură. Și au aflat-o. Era un intrând la joncțiunea platoului cu stânca. Dar atât de scund, încât i-a silit să intre târâș, pe coate și genunchi. Joe și-a ros umerii de pereți. Stânca era însă netedă, de parcă tunelul fusese făcut de un om, iar apoi lustruit până la dispariția oricărei asperități.
Tunelul urca prin munte la un unghi ceva mai mic de 45 de grade. Lungimea lui nu putea fi apreciată. Când ajunseră la capătul celălalt, umerii lui Joe sângerau și, cu toate că se înfășurase în prosoape, palmele și genunchii îi erau carne vie.
— Nu pricep, spuse von Richthofen, am impresia că munții au fost modelați în așa fel încât să constituie un obstacol în drumul oamenilor spre capătul Fluviului. De ce a fost tunelul acesta săpat în stâncă pentru a permite trecerea nepoftiților? Și de ce nu exista un tunel în primul perete de stâncă?
— Ar fi fost vizibil pentru toate santinelele sau patrulele din ținut, răspunse Clemens. Al doilea perete stâncos era învăluit în ceață.
— Frânghia din prosoape albe pare mult mai evidentă, nu se lăsă Lothar.
— Poate c-a fost pus acolo cu puțin timp înainte de venirea lui Joe, spuse Clemens.
Von Richthofen râse.
— Pentru numele lui Dumnejeu, lază-mă pe mine ză zbun! La urma urmei, e poveztea mea.
– Și e gogonată ca și tine, îl puse la punct Clemens, făcând aluzie la înfățișarea mătăhăloasă a lui Joe.
— Pietrele zi betzele pot ză-mi frângă coaztele.