Au mai parcurs zece mile de-a lungul altui platou. Au dormit chinuit, au mâncat, apoi au început urcușul. Deși versanții erau foarte abrupți și accidentați, puteau fi escaladați. Principalul dușman îl constituia lipsa de oxigen. Respirau gâfâit și erau nevoiți să se odihnească din ce în ce mai des.
Pe Joe deja îl dureau picioarele. Nici n-a întrebat dacă se poate odihni. Atâta vreme cât ceilalți erau în stare să pășească mai departe, trebuia să-i însoțească.
— Joe nu poate sta în picioare la fel de mult ca omul, interveni Clemens. Toți membrii speciei lui suferă de platfus. Greutatea lor e prea mare pentru orice biped. Nu m-ar mira dacă specia din care face parte a dispărut tocmai din pricină că li s-a prăbușit bolta piciorului.
— Ztiu eu un zbeșimen de Homo Sapiens care-o ză ze bră-buzeazcă la bământ cu nazul frânt dacă zi-l bagă unde nu-i fierbe oala, spuse Joe.
Au tot urcat până când Fluviul, cât era el de lat, se vedea dedesubtul lor doar ca un firicel. Nici firicelul acesta nu putea fi văzut tot timpul din cauza norilor. Zăpada și gheața făceai ascensiunea și mai primejdioasă. Au găsit apoi un drum de coborâre spre un alt platou și au orbecăit prin ceață înfruntând un vânt care urla și-i lovea cu sălbăticie.
S-au trezit lângă o deschizătură uriașă aflată în munte. Din ea țâșnea Fluviul, iar versanții munților se ridicau netezi și verticali în jurul lor. Nu-și puteau continua drumul decât pătrunzând în deschizătura aceea. Mugetul produs la gura ei era atât de puternic, încât semăna cu vocea unui zeu care vorbea tunători ca moartea, iar ei nici nu se puteau auzi unul pe altul.
Joe Miller a descoperit o brână îngustă care pătrundea în peșteră la mare înălțime deasupra apei. A observat căpetenia așezându-se înapoia lui. După o vreme a înțeles că pigmeii considerau călăuză și sprijin. Când strigau să se facă auziți în ciuda urletului apei, îl numeau Tehuti. Nu părea ceva neobișnuit,! însă înainte simțise nuanțe de batjocură în modul cum foloseau acest nume. Acum devenise adevăratul lor Tehuti.
— E ca și cum l-am numi pe prostul satului Iehova sau cam așa ceva, îl întrerupse iarăși Clemens. Când n-au nevoie de ajutorul zeilor, oamenii își bat joc de ei. La ananghie, îi tratează cu respect. Am putea spune că Thot îi conducea prin poarta către Lumea Umbrelor. Sigur, cad în păcatul comun omenirii de a transforma orice coincidență în simbol. Câine fără purici nu se poate.
Joe Miller respira precipitat, iar nasul lui grotesc fremăta, la fel ca și pieptul, aducând a foale. Retrăirea acelor sentimente deșteptase multe spaime uitate.
Brâna nu semăna cu tunelul săpat în munte. Nu fusese pregătită pentru ei. Era presărată cu colți de rocă, și din ea lipseau porțiuni, iar uneori urca atât de sus, încât Joe trebuia să se târâie pe burtă pentru a se strecura printre ea și tavanul peșterii. Bezna îl făcea să se simtă orb, de parcă cineva îi scosese ochii. Nici auzul nu-l ajuta prea mult, fiindcă vuietul apei îl asurzea. Nu-i rămăsese decât pipăitul pentru a se orienta și uneori devenea atât de agitat, încât se întreba dacă nu cumva și acest simț îl trădase. Ar fi renunțat cu totul, numai că, dacă ar fi făcut-o, cei din spatele lui nu și-ar fi putut continua drumul.
— Ne-am obrit de două ori ză mâncăm zi ză dormim, spuse el. Togmai când credeam că ne-am butea târî bână terminăm mâncarea, am văjut o pată în faza ochilor. Nu era o lumină. Doar o îndulșire a întunericului.
Ieșiseră din peșteră, în aerul de pe partea cealaltă a muntelui. La câteva sute de metri sub ei se vedea o mare de nori. poarele se ascunsese dincolo de munți, însă cerul încă nu se întunecase. Brâna îngustă continua și, însângerându-și mâinile și picioarele, au coborât târâș, fiindcă poteca se îngustase din cale-afară.
Tremurând din toate mădularele, apucau fiecare colț de stâncă. Un om a alunecat și, în cădere, s-a agățat de un altul. Urlând, amândoi au dispărut printre nori.
Aerul se încălzise.
— Fluviul ceda din căldura acumulată, explică Sam Clemens. Nu numai că izvorăște la pol, dar se și varsă acolo după ce a preluat căldură în călătoria lui întortocheată de-a lungul și de-a latul planetei. Aerul de la polul nord e rece, dar nici nu se compară cu cel de pe Pământ. Asta-i pură speculație, bineînțeles.
Au ajuns la o altă brână pe care puteau sta în picioare cu fața la stâncă, înaintând în lateral, ca niște crabi. Drumul înconjura muntele. Joe s-a oprit brusc. Valea îngustă se lărgise, făcând loc unei câmpii. De jos a auzit zgomotul valurilor lovindu-se de stânci.
Prin lumina difuză, Joe a zărit munții ce înconjurau marea de la polul nord. Apele acoperite de nori alcătuiau o suprafață cu diametrul de șaizeci de mile. Pe țărmul opus, norii erau mai deși. Atunci nu fusese în stare să-și explice fenomenul, dar Sam îi explicase că norii ascundeau gura Fluviului, unde apele mai calde intrau în contact cu aerul rece.
Joe a mai făcut câțiva pași, urmând curbura brânei.
Si atunci a văzut un cilindru din metal în calea lui.
Arăta atât de straniu încât, vreme de o clipă, nu a priceput ce era. Apăruse pe neașteptate. Apoi a căpătat contururi familiare și și-a dat seama că era un potir pierdut de vreun om care trecuse pe poteca aceea periculoasă înaintea lui. Un pelerin necunoscut care supraviețuise acelorași primejdii. Până în acel loc. Pusese potirul jos să mănânce. Capacul fiind dat în lături, Joe a văzut înăuntru resturi putrezite și urât mirositoare de pește și pâine mucegăită. Omul purtase potirul sperând pesemne să dea peste vreo piatră și să-l reîncarce.
Pățise el ceva. N-ar fi lăsat potirul acolo decât dacă ar fi fost ucis ori s-ar fi speriat atât de tare, încât uitase de el.
Gândul i-a înghețat lui Joe sângele în vine.
A trecut de ieșitura care apăruse într-un loc unde brâna ocolea o stâncă din granit. Pentru o clipă a pierdut marea din ochi.
A depășit stânca și a scos un țipăt
Oamenii l-au strigat, vrând să știe ce-l tulburase atât.
Nu le-a putut spune, fiindcă uimirea îl făcuse să uite limbajul abia deprins, și le-a vorbit în limba lui natală.
Norii din mijlocul mării se sparseră doar în câteva secunde. Dintre ei a răsărit vârful unei construcții. Era cilindrică, de culoare cenușie, aducând cu un potir gigantic.
Ceața se risipea și se forma la loc în jurul lui, când dezvăluindu-l când ascunzându-l.
Undeva, în munții care înconjurau marea polară, exista o spărtură. Soarele se afla exact în dreptul ei. O rază de lumină a străpuns această deschizătură și a căzut pe partea de sus a turnului.
Joe și-a mijit ochii și a încercat să vadă prin răsfrângerea orbitoare.
Exact deasupra turnului a apărut ceva rotund pe cale de a ateriza. Ca un ou, alb, datorită căruia strălucea atât de în lumina soarelui.
În următoarea clipă, când soarele a dispărut din dreptul spărturii, strălucirea s-a stins. Turnul și obiectul de deasupra lui s-au mistuit în ceață și beznă. Exclamând la vederea obiectului zburător, Joe a făcut un pas înapoi. S-a împiedicat de potirul rămas de la pelerin.
A vânturat din brațe să-și recapete echilibrul, dar nici măcar agilitatea lui de maimuță nu l-a putut salva. S-a prăbușit pe spate, urlând îngrozit și rostogolindu-se prin aer. O singură dată a reușit să mai zărească un șir de siluete neclare, ale căror guri formau pete de culoare mai închisă: tovarășii lui, care-i urmăreau căderea spre norii și apele de dedesubt.
— Nu-mi amintezc ză fi ijbit apa, spuse Joe. M-am trejit tranzbortat la vreo douăjeși de mile de locul în care trăia Zam Clemenz. Mă refer la locul în care trăiau nordișii din zecolul jeșe era noaztră. A trebuit s-o iau de la înșebut cu altă limbă. Omulezii fără naz z-au zberiat de mine, dar voiau ză lupt în numele lor. Apoi l-am cunozcut be Zam și ne-am împrietenit
Rămaseră tăcuți o vreme. Joe duse paharul la buzele lui mobile de cimpanzeu și bău restul de alcool. Cu un aer serios pe chipuri, ceilalți doi îl urmăriră în liniște. Doar licărul țigărilor mai străpungea bezna.
Von Richthofen rupse tăcerea:
— Omul acela care purta un cerculeț de sticlă cu un soare pictat. Cum spuneai că-l chema?
— N-am jis nișicum.
— Bine, dar cum se numea?
— Ikhnaton. Zam jtie mai multe despre el decât mine deji eu am trăit trei ani în preazma lui. Dar, spuse Joe sumețindu-se, îl jtiu pe om, iar Zam cunoajte câteva adevăruri iztorișe, parc-aza le zișe.