Se simți neînsemnat, slab și neajutorat ca un nou-născut. Ce-ar putea face el, sau alt om, pentru a înfrunta niște ființe care aveau la dispoziție asemenea puteri nebănuite, încât reușeau să realizeze adevărate miracole?
Trebuia totuși să existe o explicație, măcar fizică. Totul fusese făcut prin intermediul științei și a capacității de a controla fără efort forțe inimaginabile; în asta nu era nimic supranatural.
Întrezări totuși o rază de speranță. S-ar putea ca vreuna dintre ființele acestea necunoscute să treacă de partea omenirii. De ce? Ca rezultat al vreunei bătălii mistice?
Curând se treziră și ceilalți. Bloodaxe și von Richthofen apărură pe punte în același timp. Văzându-l pe neamț, Bloodaxe se încruntă, fiindcă nu aprobase prezența lui pe puntea de du-netă, dar priveliștea vegetației renăscute îl uimi în așa măsură încât uită să-l mai alunge.
Razele soarelui căzură pe potirele de piatră de forma unor ciuperci. Aruncară scânteieri spre sute de apariții minuscule, movilite parcă alcătuite din ceață, care apăruseră brusc pe iarba din preajma pietrelor. Movilitele se unduiră asemenea unor valuri de căldură și, ca la un semn, se închegară în forme solide. Pe iarbă stăteau întinși sute de oameni: bărbați și femei. Erau goi-pușcă, iar lângă fiecare dintre ei se afla un maldăr de prosoape și câte un potir.
— O translație în bloc, murmură Sam către neamț. Cei care au murit din cauza defectării pietrelor de pe malul apusean. Oameni de pretutindeni. Singurul avantaj e că va trece multă vreme până să se organizeze și n-au habar că sub picioarele lor se găsește o sursă de fier.
— Dar cum găsim meteoritul? întrebă von Richthofen. Mai mult ca sigur că urmele lui au fost acoperite.
— Dac-o mai fi acolo, spuse Sam și scăpă o înjurătură. Pentru cel care-a făcut toate astea peste noapte nu era mare lucru să mute meteoritul, indiferent cât de mare ar fi fost. Oftă și continuă: Ori poate a căzut în mijlocul Fluviului și acum zace la sute de metri adâncime.
— Pari deprimat, prietene, spuse Lothar. Vino-ți în fire. În primul rând, poate că meteoritul n-a fost luat. Iar apoi, ce contează? N-o să-ți meargă mai rău decât până acum. Încă mai sunt femei, vin, cântece…
— Astea nu mă mulțumesc. În plus, nu admit ideea c-am fost resuscitați doar pentru a ne distra o eternitate întreagă. N-are rost să credem așa ceva.
— De ce nu? întrebă Lothar zâmbind. N-ai cum să știi ce le-a îndemnat pe ființele astea să creeze totul și să ne aducă aici. Poate se hrănesc cu sentimentele noastre.
Vorbele lui Lothar îi stârniră interesul. Simți că deprimarea nu-l mai apasă atât de rău. Îi veni o idee care, cu toate că în sine era întristătoare, îl umplu de entuziasm.
— Vrei să spui că am devenit o turmă înzestrată cu emoții? Iar păstorii noștri se îmbuibă cu hălci mari și suculente de iubire, costițe de speranțe, ficat de disperare, piept de râs, inimi de ură, chifle de orgasm?
— E o simplă teorie, se scuză Lothar. Dar e pe măsura altora, ba chiar mai bună decât ele. Nu mă deranjează că mă storc de sentimente. De fapt, aș putea fi unul dintre taurii lor de prăsilă, ca să zic așa. Si fiindcă veni vorba, ia te uită la frumusețea aceea de colo. Numai să m-apropii de ea, și gata!
Bine dispus pe moment, Sam se lăsă curând pradă unei tristeți iremediabile. Poate că neamțul avea dreptate. Dacă era așa, ființele umane aveau tot atâtea șanse de a câștiga în fața necunoscutului cât o vită care încearcă să-și păcălească stăpânul Până să fie înfrânt definitiv, taurul ar găsi prilejul de a împunge, chiar de a ucide.
Îi explică lui Bloodaxe cum stăteau lucrurile. Norvegianul îl privi neîncrezător.
— Cum găsim steaua căzătoare? Nu putem răscoli tot pământul căutând-o. Doar știi cât de îndărătnică e iarba asta. Cu unelte din piatră până și săparea unei gropi amărâte îți ia zile întregi. Si iarba crește curând la loc, acoperind-o.
— Trebuie să existe o soluție, spuse Sam. Măcar de-am avea un magnet natural ori vreun soi de detector de metale. Dar de unde?
Lothar își găsise de lucru făcând semne cu mâna către o blondă cu aspect statuar, aflată pe mal, dar nu-i scăpase nici o vorbă de-a lui Sam. Se întoarse și spuse:
— Din aer lucrurile apar cu totul diferit. Se poate întâmpla ca zeci de generații de agricultori să are pământul fără să-și dea seama că dedesubt se află o clădire. Dar un aviator, trecând pe deasupra acelui loc, vede imediat că acolo e îngropat ceva. Apare o schimbare de culoare față de restul peisajului, uneori chiar și vegetația arată altfel, deși lucrul acesta nu e valabil aici. Ade vămi e că pământul dezvăluie multe lucruri ascunse celui care zboară la înălțime. Solul are alt aspect deasupra ruinelor.
Sam se însufleți.
— Vrei să spui că dacă ți-am construi un planor ai putea descoperi locul?
— Tare mi-ar plăcea, spuse Lothar. Poate reușim într-o bună zi. Trebuie doar să urcăm destul de sus pe munte și să privi atent în vale.
Plin de încântare, Sam trase o sudalmă.
— Mare noroc pe capul nostru că te avem printre noi. N-aș fi aflat niciodată asemenea lucruri. Apoi se încruntă: Dar nu putem urca prea sus. Uită-te la munții ăștia. Se ridică drepți, netezi și alunecoși ca politicienii care nu mai recunosc promisiunile pe care le-au făcut în timpul campaniei electorale.
Neavând răbdare să-i asculte, Bloodaxe îi întrebă ce puneau la cale. Sam îi explică.
— Deci până la urmă, amicul ne-ar putea fi de folos, spuse Bloodaxe. Asta n-ar fi o problemă de netrecut, numai să găsim Cremene. Până la vreo trei sute de metri înălțime putem ciopli trepte în peretele muntelui. O să ne ia ceva timp, dar merită.
– Și dacă n-avem cremene? întrebă Sam.
— Putem răzbate cu ajutorul explozibililor, afirmă Bloodaxe. Facem praf de pușcă.
— Pentru asta avem nevoie de excremente umane, de care iau ducem lipsă, spuse Sam. Iar din bambus și pin obținem mangal. Dar de unde sulf? Poate nici nu găsim așa ceva prea lesne.
– Știm că e din abundență la vreo șapte sute de mile în josul Fluviului, explică Bloodaxe. Să luăm lucrurile pe rând. Întâi trebuie să localizăm meteoritul. După ce facem asta, trebuie să amânăm excavațiile până construim un fort pentru a apăra zona. Vă spun eu, s-ar putea să fim primii, dar în nici un caz singurii. Atrași de miros, oamenii vor veni ca lupii, din toate părțile. Vor apărea puzderie și va trebui să luptăm împotriva tuturor ca să ținem fierul numai pentru noi. De aceea, întâi găsim steaua și apoi săpăm s-o păstrăm.
Sam scoase o înjurătură.
— S-ar putea să trecem chiar acum pe lângă ea.
— Atunci o să tragem la țărm, îl liniști Bloodaxe. Putem începe chiar din locul ăsta. De altfel, tot trebuie să luăm dejunul.
După trei zile, echipajul de pe Dreyrugr stabili că în imediata apropiere nu exista nici un depozit de cremene sau cuarț. Și chiar de-ar fi existat cândva, mai mult ca sigur că se topise din cauza căldurii emanate de prăbușirea meteoritului. Iar după apariția vegetației, solul nu conținea nici o rocă.
Rocile folosite pentru confecționarea de unelte se întâlneau de obicei la poalele dealurilor sau munților. Ori, dacă munții erau crăpați la bază, fenomen destul de frecvent, ei puteau oferi roci utile. Însă zona era pustie.
— Ne-a părăsit norocul, se văicări Sam într-o seară în cursul unei discuții cu von Richthofen. N-avem cum să descoperim meteoritul. Si chiar dacă l-am găsi, cu ce să facem minerit? Oxizii de nichel și fier sunt materiale foarte dure.
— Ai fost cel mai mare umorist al lumii, spuse Lothar. Te-ai schimbat mult de când ai fost resuscitat?
— Ce-are una cu alta? exclamă Sam. Umoristul e omul al cărui suflet e negru ca noaptea, dar care transformă bezna în explozii de lumină Iar când lumina piere, întunericul redevine stăpân.
Rămase cu privirea ațintită la pâlcurile de bambuși. Zări chipuri, întregi, micșorându-se, apoi alungindu-se, lățindu-se, luându-și zborul — asemenea scânteilor dintr-un foc întețit — și mistuindu-se până când noaptea și stelele le absorbi. Cu ochii plânși, Livy se ridică într-o spirală. Chipul lui Jean, rece și neclintit ca și atunci când o văzuse pentru ultima oară în sicriu, tremură cuprins de flăcări, dar rămânând înghețat, apoi se înălță o dată cu fumul. Tatăl lui, la fel. Fratele lui, Henry, cu trăsăturile arse și umflate de explozia unui cazan cu aburi. Iar la urmă o față zâmbitoare, cea a lui Tom Blakenship, băiatul ce-i servise ca model pentru Huckleberry Finn.
Copilul care visa să plutească etern pe o plută la vale pe Mississippi, inconștient, dar trecând prin multe aventuri, sălășluise mereu în sufletul lui Sam. Acum avea prilejul să călătorească pe apă la nesfârșit. Putea trăi nenumărate momente de adâncă emoție, putea discuta pe săturate cu duci, conți și capete încoronate. Putea lenevi, pescui, i se oferea prilejul să flecărească zi și noapte, fără a trebui să muncească pentru a-și câștiga existența, avea posibilitatea de a se lăsa în voia apei o mie de ani și de a face tot ce poftea.
Din nefericire, nu putea face exact ce dorea. Sclavia legată pe potire se practica în prea multe zone. Existau indivizi ticăloșiți care capturau oameni și-i privau de produsele de lux oferte de potire: țigări de foi, băutură, gumă de visat. Prizonierilor li se dădea să mănânce cât să nu moară de foame, iar asta doar pentru a li se putea folosi potirele. Erau ținuți legați de mâini și de picioare, ca niște păsări duse la piață, nu cumva să-și pună ceapăt zilelor. Iar dacă vreunul reușea să se sinucidă, atunci era translatat în alt loc la mii de mile depărtare și cădea mai mult ca sigur în ghearele altor stăpâni de sclavi.
În plus, era bărbat în toată firea și bucuria de a călători pe o plută nu s-ar fi comparat cu aceea trăită de un copil. Nu, dacă-și continua plimbarea pe Fluviu avea nevoie de protecție, confort și, dorință lesne de înțeles, de autoritate. La asta se adăuga visul lui mai vechi, acela de a fi pilot pe o navă cu zbaturi. Pe Pământ reușise acest lucru pentru scurt timp. Acum însă va fi căpitanul celui mai mare, mai rapid și mai puternic vapor care existase vreodată, navigând pe cel mai lung Fluviu din lume, un Fluviu care făcea ca Missouri-Mississippi și afluenții lor, Nilul, Congo, Obi, Râul Galben, adunate laolaltă, să pară ca un pârâu din ținutul Ozark. Vaporul lui va avea șase punți situate mult deasupra liniei de plutire, două roți cu zbaturi de dimensiuni uriașe» cabine luxoase pentru echipaj și numeroșii călători printre care se vor afla cele mai vestite personalități ale vremii în care au trăit. Iar el, Samuel Langhorne Clemens, alias Mark Twain, va fi căpitan. Vaporul nu se va opri decât atunci când va atinge izvoarele Fluviului, de unde se va pomi într-o expediție împotriva monștrilor care creaseră acest loc și redeșteptaseră omenirea pentru a retrăi dureri, dezamăgiri, suferințe și tristeți.
Călătoria ar dura o sută de ani sau poate două, chiar trei secole, dar asta nu avea importanță. Lumea aceasta nu prea avea cu ce să se laude, însă timpul prisosea.
Sam se lăsă prins de strălucirea imaginilor pe care le vedea cu ochiul minții, de impresionanta navă fluvială, văzându-se în timonerie în postura de căpitan, avându-l ca secund probabil pe domnul Cristofor Columb sau pe domnul Francis Drake, căpitan al Trupelor de Asalt — ba nu, nu căpitan, ci maior, întrucât la bord nu se va afla decât o persoană care să poarte titlul de căpitan: Sam Clemens însuși — maiorul va fi, desigur, Alexandra cel Mare sau Iulius Cezar sau poate chiar Ulysses S. Grant.
Un gând negru săgeta minunatul balon care plutea dus pe aripile visului și-l dezumflă pe neașteptate. Cei doi nestruniți ai Antichității, Alexandru și Cezar, n-ar suporta multă vreme poziția de subordonare. Ar complota încă dintru început pentru a trece la conducerea navei cu zbaturi. Iar cealaltă mare personalitate, U. S. Grant, va accepta să execute ordinele lui Sam Clemens, un simplu umorist, un om de litere, într-o lume în care nu se pomeniseră tipărituri?
Pierzând aer, balonul iluziilor lui Sam se dezumflă. Atârna moale. Se gândi din nou la Livy, atât de aproape de el, însă smulsă brutal chiar de ceea ce făcuse posibil celălalt vis al lui. I se arătase pentru un scurt răstimp, apoi îi fusese răpită din nou, de capriciul unui zeu crud. Dar oare visul se putea împlini? Nici măcar nu era sigur că va reuși să găsească meteoritul, care pesemne că se afla undeva în apropiere.