Veranda spaţioasa, îndreptată spre sud, către mare, avea drept pereţi plăci de masă plastică transparentă. Lumina palidă şi difuză a plafonului nu contrasta cu strălucirea lunei, ci, dimpotrivă, o întregea armonios, îndulcind contururile umbrelor. Pe verandă se adunaseră aproape toţi membrii expediţiei maritime. Numai cei mai tineri se zbenguiau voios în apele mării argintate, de razele selenare. Venise şi pictorul Kart San, împreună cu frumosul său model. Şeful expediţiei, Frit Don, scuturându-şi pletele aurii, le comunică rezultatele studierii calului descoperit de Miiko în fundul apei. Încercarea de a defini materialul din care fusese făcută această statuie — pentru stabilirea greutăţii sale ascensionale — dusese la rezultate cu totul neprevăzute. Sub un strat dintr-un aliaj oarecare ce acoperea suprafaţa sculpturii, se afla aur curat. Dacă acest cal era într-adevăr turnat, însemna că are o greutate de cel puţin 400 de tone, chiar şi ţinându-se seama de volumul apei dislocuite. Pentru a ridica la suprafaţă o asemenea matahală, trebuia să se recurgă la vase mari şi să se construiască dispozitive speciale.
La întrebarea: de ce s-a dat acestui metal preţios o folosire atât de absurdă, unul dintre vârstnicii veterani ai expediţiei povesti o legendă pe care o găsise cândva în arhivele istorice. Era vorba de dispariţia unei rezerve de aur ale unei ţări întregi; pe vremea aceea, aurul servea drept echivalent al valorii muncii. Nişte guvernanti criminali, fâcindu-se vinovaţi de despotism şi de jaf, înainte de a dispărea refugiindu-se într-o altă ţară (pe vremea aceea mai existau între popoare bariere denumite graniţe), au adunat întreaga rezervă de aur a statului şi au turnat o statuie, pe care au ridicat-o în cea mai frecventă piaţă a capitalei. Nimeni n-a putut găsi aurul. Istoricul presupunea că nimeni nici n-a banuit pe atunci prezenţa aurului ascuns sub stratul exterior de aliaj ieftin.
Povestirea stîrni un viu interes. Aflarea unei cantităţi atât de importante de aur reprezenta un minunat dar făcut omenirii. Cu toate că metalul acesta galben şi greu încetase de mult de a mai fi simbolul supremei valori, era încă şi acum cât se poate de necesar pentru fabricarea unor aparate electrice, a anumitor preparate medicale şi, mai cu seamă, pentru producerea aname-zonului.
La colţul exterior al verandei, şe strânseseră într-un mic cerc Veda Kong, Dar Veter, pictorul, Ciara Nandi şi Evda Nal. Alături de ei se aşeză timid Ren Boz, care renunţase a-l mai căuta zadarnic pe Mwen Mas, dispărut nu se ştie unde.
— Ai avut dreptate când ai spus că pictura, sau mai exact, arta în genere, rămâne totdeauna şi inevitabil în urma avintului vertiginos al ştiinţei şi al tehnicii, spuse Dar Veter.
— Nu m-ai înţeles, obiectă Kart San, arta şi-a şi îndreptat greşelile şi a devenit conştientă de datoria ei faţă de omenire. A încetat să mai creeze forme monumentale deprimante, nu mai înfăţişează fastul şi splendoarea, ireale întrucât reprezintă doar exteriorul lucrurilor. Rolul artei este să dezvăluie latura lăuntrică, emoţională a omului. Numai ea are puterea să dispună şi să pregătească psihicul uman pentru sesizarea celor mai complexe impresii. Cine nu cunoaşte minunata uşurinţă cu care poţi percepe ceva prin intermediul muzicii, al culorilor, al formei?… Şi cât de inaccesibil este sufletul când vrei să pătrunzi în el în mod brutal. Dumneavoastră, istoricii, ştiţi mai bine decât oricine câte nefericiri au îndurat oamenii fiindcă n-au înţeles necesitatea de a dezvolta şi a educa latura emoţională a psihicului.
— A existat în timpuri străvechi o perioadă când arta a tins spre forme abstracte, făcu Veda Kong.
— Ea voia să imite raţiunea, care dobîndise o vădită întâietate asupra tuturor celorlalte facultăţi ale omului. Dar în afara muzicii, ce ocupă un loc aparte şi este, în felul ei, cât se poate de concretă, arta nu poate fi exprimată în mod abstract. A fost o cale greşită.
— Şi care crezi că este calea cea bună?
— După părerea mea, arta este oglindirea luptei şi a frământărilor lumii în sentimentele omeneşti; ea serveşte uneori şi ca o ilustrare a vieţii, aflată însă sub controlul logicii. Şi tocmai această logică este frumuseţea, fără de care nu-mi pot închipui nici fericirea, nici rostul vieţii. Fără ea, arta degenerează rapid în artificii pretenţioase, mai ales când viaţa şi istoria sunt insuficient cunoscute…
— Eu, interveni Dar Veter, aş dori ca arta să-şi ia drept ţel victoria asupra lumii şi transformarea ei, în loc să se mulţumească doar s-o înţeleagă.
— De acord! făcu Kart San. Cu o singură precizare: să fie o victorie nu numai asupra vieţii exterioare, ci mai cu seamă asupra lumii lăuntrice a omului, asupra emoţiilor lui. Cu alte cuvinte, să-l educe ţinând scama de toate contradicţiile…
Evda Nal îşi puse mâna-i fermă şi caldă pe braţul lui Dar Veter.
— La ce vis ai renunţat astăzi?
— La unul foarte frumos…
— Oricare dintre noi — urmă pictorul — care a văzut opere antice de artă populară: filme cinematografice, înregistrări de reprezentaţii teatrale, expoziţii de pictură, apreciază prin comparaţie, desăvârşirea, distincţia, sobrietatea spectacolelor, dansurilor şi tablourilor moderne… Fără să mai vorbesc despre epocile de decadenţă!
— Este inteligent, dar prolix, şuşoti Veda Kong.
— Unui pictor îi vine greu să exprime prin cuvinte sau formule fenomenele pe care le vede şi le alege din preajmă, spuse Ciara Nandi. Evda Nal aprobă din cap.
— Iată idealul meu, continuă Kart San: să adun şi să concentrez într-o singură imagine grăunţele pure ale minunatei autenticităţi de sentimente, forme şi culori, risipite în oameni izolaţi; să descopăr expresia cea mai înaltă a fiecăreia dintre rasele străvechi al căror amestec a format omenirea contemporană. Astfel „Fiica Gondvanei” reprezintă marea înfrăţire a omului cu natura, cunoaşterea subconştientă a legăturii ce există între obiecte şi fenomene, o complexitate de sentimente şi senzaţii, stăpânită încă de instincte… Cît despre „Fiica lui Thetis”[92], ea întruchipează sentimente extrem de dezvoltate, de intense şi infinit de variate. Contopirea cu natura c făcută aici la o treaptă diferită, pe calea emoţiilor, nu pe cea a instinctelor: este puterea lui Eros[93] — iată cum apare în ochii mei acest tablou. Marile civilizaţii ale antichităţii mediteraneene — cretană, etruscă, elenă, protoindiană — l-au crescut pe omul care numai el a fost în stare să creeze această cultură ieşită din matriarhat. Ce mare noroc s-o întâlnesc pe Ciara: în ea s-au unit din întâmplare trăsăturile caracteristice străvechilor eleno-cretani şi ale popoarelor de mai târziu din India centrală.
Veda zâmbi, bucuroasă că presupunerea ci se dovedise a fi adevărată. Veter îi şopti că şi el socotea că un model mai bun pentru realizarea acelei idei s-ar fi găsit cu greu.
— Dacă voi reuşi să realizez „Fiica Mediteranei”, mă voi strădui să duc la bun sfârşit şi partea a treia a proiectelor mele: o femeie nordică cu păr auriu sau bălai, cu ochi limpezi şi calmi. Înaltă, domoală în mişcări, cu privirea atentă, ea le seamănă vechilor femei ale ruşilor, scandinavilor şi englezilor. Abia după aceea, voi putea trece la sinteză, creînd imaginea femeii contemporane, care a luat de la cele trei străbune ale ei tot ce aveau mai bun, pentru a deveni ceea ce este astăzi.
— Dar de ce te ocupi numai de „fiice”, şi nu de „fii”? zâmbi enigmatic Veda.
— Este oare necesar să explic că frumuseţea este totdeauna mai desăvârşită în chipul femeii? se încruntă uşor pictorul. Mai cizelată de legile fiziologiei?…
— Cînd vei picta al treilea tablou al dumitale, să te uiţi la Veda Kong, începu Evda Nal. Nu cred să…
Pictorul se ridică nerăbdător:
— Crezi că nu văd? Lupt împotriva mea însumi, căutând să nu mă las cucerit de această imagine, acum când sunt încă plin de cealaltă. Dar Veda…
— Ea moare de dorul muzicii, spuse aceasta, roşind uşor. Ce păcat că n-avem aici decât un pian solar, care este mut în timpul nopţii!
— Funcţionează prin intermediul semiconductorilor alimentaţi de lumina Soarelui? — întrebă Ren Boz, plecându-se peste braţul fotoliului. Aş putea să-l adaptez la curenţii aparatului de recepţie.
— Ar dura mult? făcu bucuroasă Veda.
— Vreo oră de lucru.
— Nu merită. Peste o oră începe transmiterea veştilor pe reţeaua mondială. Am fost atât de pasionaţi de munca noastră, încât de două zile nimeni n-a mai deschis aparatul.
— Atunci cântă-ne ceva, Veda, o rugă Dar Veter. Kart San posedă un instrument cu coarde din veacurile întunecate ale societăţii feudale.
— O ghitară, îi suflă Ciara Nandi.
— Şi cine are să mă acompanieze? Adică, aş putea s-o fac eu însumi.
— Eu ştiu să cânt la ghitară. Şi Ciara propuse să dea o fugă până la atelier, spre a lua instrumentul.
— Să mergem împreună, se oferi Frit Don.
Ciara îşi scutură şăgalnic neagra-i coamă. Şerlis întoarse o manetă şi deplasă peretele lateral al verandei, descoperind privirii litoralul răsăritean al golfului. Frit Don înainta în salturi mari, iar Ciara îl urma alergând cu capul lăsat pe spate. La început, ea rămăsese In urmă, dar la atelier ajunseră în acelaşi timp, dispărură în intrarea lui întunecată şi, peste o clipă, goneau din nou în bătaia lunei, de-a lungul mării, întreclndu-se în iufeală. Frit Don ajunse cel dintâi pe verandă, dar Ciara sări prin deschizătură şi se află înaintea lui înăuntru.
Veda făcu un gest de admiraţie.
— Frit Don a învins în decatlonul de primăvară!
— Iar Ciara Nandi a absolvit şcoala superioară de coregrafie, ambele cicluri: de dansuri antice şi moderne, răspunse Kart San.
— Am urmat şi noi, Veda şi cu mine, şcoala de coregrafie, dar numai cursul inferior, spuse cu un oftat Evda Nal.
— Ca aproape toată lumea, o necăji pictorul.
Cu bărbia-i mică şi îndărătnică, ţinută în sus, Ciara ciupea încet strunele. Vocea înaltă a tinerei femei răsuna nostalgică, fascinantă. Intona o arie nouă adusă de curând din zona de sud, despre un vis neîmplinit. Veda porni s-o acompanieze, iar vocea-i gravă deveni urzeala pe care se ţesu fremătătoare melodia Ciarei. Contrastul dintre cele două cântăreţe se armoniza minunat. Veter îşi muta privirile de la una la alta, neştiind pe care dintre ele cântarea o făcea mai frumoasă: pe Veda, rezemată de pupitrul postului de radio, cu fruntea plecată de povara părului ei blond argintat de lună, sau pe Ciara, înclinată înainte, ţinându-şi ghitara pe genunchii rotunzi şi goi şi cu faţa atât de bronzată, încât pe ea albul dinţilor şi al ochilor părea nemaipomenit de strălucitor.
Romanţa se terminase. Ciara atingea acum şovăitoare corzile. Şi iată-l pe Dar Veter încleştându-şi fălcile: auzea tocmai cântecul care-l depărtase odinioară de Veda şi care acum era pentru ea chinuitor.
Acordurile se perindau în sacade, se fugăreau şi se stingeau înainte de a se fi putut contopi. Melodia se desfăşură sincopat, de parcă nişte valuri, năvălind pe o plajă, s-ar fi râspândit o clipă peste nisip, pentru a se mistui îndată unul după altul în marea întunecată, fără fund. Ciara nu bănuia nimic. Glasu-i sonor, evoca iubirea avântată în hăurile glaciale ale spaţiilor, de la o stea la alta, încercând să afle, să ghicească unde este el, eroul pornit să exploreze Cosmosul… El nu se mai întoarce. Fie! Dar măcar de l-ar regăsi o clipă, în infinit, spre a-i veni în ajutor cu o vorbă, cu un gând bun, cu o salutare afectuoasă!
Veda tăcea. Neliniştită, Ciara se întrerupse, sări de pe locul ei, aruncă pictorului ghitara şi cu un aer stânjenit se apropie de tânăra cea blondă, care stătea nemişcată.
Veda zâmbi:
— Dansează pentru mine, Ciara!
Aceasta dădu ascultător din cap, dar Frit Don protestă:
— Să lăsăm pe mai târziu dansurile, începe emisiunea!
Pe acoperişul casei apăru un telescop cu două suprafeţe metalice care se întretăiau şi opt emisfere pe un cerc metalic, încununând întreaga construcţie. În încăpere răsunară sunete puternice.
Emisiunea începu cu prezentarea unuia dintre oraşele noi, în spirală, din zona locuită de nord. În urbanistică predominau actualmente două tendinţe arhitectonice: oraşele în formă de piramidă şi acelea de tipul spiralei. Situate în mod obligator pe litoralul unei mări sau pe malul unui lac, oraşele erau construite în regiunile cele mai prielnice vieţii omului, unde se concentrau uzinele automate, ale căror şiraguri, alternate cu brâie de crânguri şi de lunci, împrejmuiau aşezările.
Acestea erau durate pe înălţimi, pentru ca nici o faţadă a edificiilor, dispuse în terase, să nu rămână lipsită de aer, soare, cer şi stele. În partea din fund a clădirilor existau încăperi afectate maşinilor, depozitelor, camerelor de distribuţie, atelierelor şi bucătăriilor, adâncite mult In pământ. Oraşele-piramidă erau lăudate pentru faptul că, deşi aveau o înălţime relativ mică, asigurau o considerabilă capacitate de locuire, în timp ce oraşele-spirală ajungeau până la o înălţime de peste un kilometru.
În faţa membrilor expediţiei maritime apăru acum, strălucind în lumina soarelui, o spirală strânsă, cu pereţi opalescenţi din mase plastice, cu muchiile ca de porţelan ale carcaselor din piatră topită, cu armături din metal polisat. Volutele acestei spirale se ridicau de la periferie spre centru. Grupurile de edificii erau despărţite între ele prin adinci firide verticale. Punţi uşoare, balcoane şi grădini erau suspendate la înălţimi ameţitoare. Coloanele seînteietoare ale contraforturilor coborau spre temelie, unde, printre mii de arcade, se întindeau scări cu trepte largi, ducând spre parcuri în terasă, care pornea radial spre prima centură de crânguri umbroase. Străzile erau şi ele arcuite, urmând linia spiralei; acelea situate îu exterior erau suspendate, iar cele interioare erau protejate de planşee de cristal. Pe străzi nu vedeai nici un fel de vehicule: neîntreruptele benzi transportoare erau camuflate în firide longitudinale.
Pretutindeni forfoteau oameni veseli ori gravi; unii se plimbau pe sub arcade, alţii se retrăgeau printre colonade, în pasajele scărilor, în grădinile suspendate de pe acoperişurile teraselor…
Imaginea acestui mare oraş nu dură însă mult: curând începu emisiunea vorbită.
— Continuăm discutarea proiectului prezentat de Academia radiaţiilor dirijate în legătură cu înlocuirea alfabetului linear cu înregistrări electronice, spuse un om care apăruse pe ecran. Proiectul n-a fost întâmpinat cu o aprobare unanimă. Principala obiecţie o constituie complexitatea aparatelor de citire. Cartea va înceta de a mai fi pentru om prietenul care-l însoţeşte. Probabil că, în ciuda avantajelor sale aparente, proiectul va fi respins!
— Dezbaterile au durat mult, observa Ren Boz.
— Contradicţia e flagrantă, declară Dar Veter. Pe de o parte simplitatea ademenitoare a înregistrării, pe de altă parte, dificultatea citirii.
Omul de pe ecran urmă:
— Se confirmă informaţia primită ieri: a 37-a expediţie astrală a trimis comunicări. Sînt pe cale de a se întoarce…
Dar Veter încremeni, buimăcit de violenţa conflictului său interior. Cu coada ochiului o văzu pe Veda Kong, cu ochii mari deschişi, sculându-se încet în picioare. Auzul dintr-o dată atent al lui Dar Veter prinse respiraţia ei întretăiată.
— …dinspre pătratul 401. Nava a ieşit adineauri din câmpul minus[94], la o sutime de parsec de orbita lui Neptun. întoarcerea expediţiei a întârziat din cauza întâlnirii lor cu un astru negru. N-au avut pierderi de oameni. Viteza navei, încheie crainicul, este aproximativ de 5/6 din unitatea absolută. Expediţia este aşteptată peste 11 zile la staţiunea Triton! Vom da mai târziu un comunicat în legătură cu importantele lor descoperiri!
Transmisiunea continuă. Nimeni însă nu mai asculta celelalte ştiri. O înconjurară cu toţii pe Veda, felicitând-o călduros.
Ea zâmbea cu obrajii aprinşi şi cu o nelinişte grea în fundul ochilor. Veter se apropie şi el. Veda simţi strângerea fermă a mâinii lui, atât de scumpă şi de necesară acum, îi intâlni privirea deschisă. N-o mai privise demult astfel; cunoştea nuanţa de bărbătească tristeţe din vechea-i atitudine faţă de ea. Şi ştia prea bine că pe faţa ei Dar Veter citeşte şi altceva, nu numai bucurie…
Veter îi dădu încet drumul mâinii, îi zâmbi în felul său inimitabil de senin, şi se depărta. Ceilalţi discutau cu însufleţire informaţia primită. Veda râmase în mijlocul lor, urmârindu-l pe furiş pe Dar Veter. Văzu pe Evda Nal apropiindu-se de el. Peste o clipă, li se alătură şi Ren Boz.
— Trebuie să-l căutăm pe Mwen Mas. Nu ştie Încă nimic, strigă deodată Dar Veter. Vino cu mine, Evda! Vii şi dumneata, Ren?
— Vă însoţesc şi eu, făcu apropiindu-se de ei Ciara Nandi. Mă primiţi?
Porniră în direcţia din care venea clipocitul lin al undelor. Veter se opri o clipă, oferindu-şi fruntea adierii răcoroase şi suspină adânc. Se întoarse şi prinse privirea cercetătoare a Evdei Nai.
— Plec fără să mă mai întorc în casă, răspunse el la întrebarea ei fără cuvinte.
Evda îl luă de braţ. Un timp umblară cu toţii în tăcere.
— M-am întrebat dacă este bine să procedezi astfel, spuse în şoaptă Evda, dar probabil că ai dreptate. Dacă Veda…
Evda tăcu. Dar Veter îi strânse mâna cu un gest de înţelegere şi o lipi de obrazul său. În urma lor venea Ren Boz. Acesta căuta să păstreze o distanţă respectuoasă de Ciara, care unduia alături şi avea în ochi scântei ironice. Evda râse încet şi deodată îi întinse fizicianului mâna ei liberă. Ren Boz o prinse cu un gest. sălbatic ce părea comic la omul acesta atât de sfios.
— Unde să-l căutăm pe prietenul dumitale? întrebă Ciara, oprindu-se chiar la marginea apei. Uitându-se atent în jurul său, Dar Veter distinse în lumina vie a lunei urmele precise ale unor picioare pe fâşia de nisip umed. Erau atât de regulat spaţiate şi de simetrice, încât păreau imprimate cu o maşină.
— S-a îndreptat într-acolo, spuse Dar Veter arâtând în direcţia unor stânci mari.
— Da, sunt urmele lui, confirmă Evda.
— De unde ştiţi? întrebă Ciara neîncrezătoare.
— Observă, te rog, regularitatea pasului. Astfel umblau vânătorii primitivi, sau îndepărtaţii lor urmaşi. Şi mi se pare că, oricât ar fi de savant, Mwen este mai aproape de natură decât noi… Poate şi dumneata,
Ciara? se Întoarse Evda spre tlnăra fată. rămasă pe gânduri.
— Eu? A, nu! Şi deodată strigă, întinzându-şi braţul: Iată-l!
Pe un bolovan din apropiere apăru silueta uriaşă a lui Mwen Mas; trupul său strălucea In razele lunei ca o statuie de marmură neagră. Gesticula energic, de parcă ar fi ameninţat pe cineva. Muşchii vin joşi i se umflau sub pielea lucitoare.
— Seamănă cu un geniu al nopţii din basmele pentru copii! şopti emoţionată Ciara.
Zărindu-i, africanul sări jos de pe stânca şi peste câteva clipe apăru în faţa lor, îmbrăcat. Dar Veter îi povesti pe scurt cele Intâmplate şi Mwen Mas îşi exprimă dorinţa s-o vadă neîntârziat pe Veda Kong.
— Du-te acolo împreună cu Ciara, spuse Evda. Noi mai rămânem puţin aici…
Veter făcu un gest de bun rămas şi pe faţa africanului se oglindi o adâncă înţelegere. Un impuls subit îl făcu să murmure cuvinte de adio de mult uitate. Mişcat şi gânditor, Dar Veter se îndepărtă însoţit de Evda, care tăcea şi ea. Ren Boz avu o clipă de şovăire, apoi se luă după Mwen Mas şi Ciara Nandi.
Dar Veter şi Evda ajunseră la promontoriul care despărţea golful de largul mării. De aici se vedeau desluşit luminile de balizaj care încadrau marile plute circulare ale expediţiei maritime.
Veter împinse de pe nisipul plajei o barcă străvezie şi rămase o clipă în picioare la marginea apei în faţa Evdei, şi mai masiv, mai puternic decât Mwen Mas. Evda se ridică pe vârfuri şi-şi sărută prietenul.
— O să fiu alături de Veda. Veter, îi făgădui ea, parcă răspunzând gândului său. Ne întoarcem împreună în zona noastră şi aşteptăm acolo sosirea lor. Să ne dai de ştire după ce te vei fi instalat. Voi fi bucuroasă oricând să-ţi fiu de folos… Evda petrecu îndelung cu privirea luntrea ce luneca pe apa argintată…
Veter ajunse cu barca la pluta a doua, unde mai lucrau încă mecanicii grăbiţi să termine instalarea celor din urmă acumulatoare. La rugămintea lui Dar Veter aprinseră în triunghi trei lumini verzi.
Peste un ceas şi jumătate cea dintâi spironavă care trecu pe acolo se opri deasupra plutei. Dar Veter intra în ascensorul coborât, se arătă o clipă sub pântecul luminat al navei şi dispăru prin trapă. A doua zi dimneaţa ajunse la locuinţa lui permanentă, pe care înca n-apucase s-o schimbe, nu departe de Observatorul Cornsiliului. Deschise robinetele de purjare ale celor doua odăi şi după clteva clipe, tot praful adunat aici disparu cu desăvârşire. Scoţându-şi din perete patul şi acordând încăperea pe miresmele şi clipocitul mării cu care se învâtase în ultima vreme, adormi adânc.
La deşteptare avu senzaţia unei mari pierderi. Veda era departe şi va rămâne departe de el, până când… dar el trebuia să-i vina în ajutor, nu să complice şi mai mult lucrurile!
O coloană rotitoare de apă răcoroasă, electrizată se prăbuşi deasupra lui în baie. Rămase sub ea până simţj că e aproape să îngheţe. Răcorit se apropie de T.V.F, deschise uşiţele lui de cristal şi chemă cea mai apropiata staţiune de distribuire a muncii. Pe ecran apăru faţa unui tânăr. Acesta îl recunoscu pe Dar Veter şi-l saluta cu o umbră de respect, semn de rafinată politeţe.
— Aş vrea să mi se dea o ocupaţie dificilă şi lungă durată, spuse Dar Veter. Ceva care cere o munca fizică: să zicem la exploatările miniere antarctice.
— Acolo toate posturile sînt ocupate. (In glasul celui care vorbea se simţea regretul). Aceeaşi situaţie şi la exploatările miniere de pe Venus, Marte, chiar ş| pe Mercur. Ştiţi şi dumneavoastră că tineretul se îndreaptă mai cu seamă acolo unde este mai greu.
— Da, dar nu mă mai pot lăuda că fac parte din această categorie… Ce aveţi acum disponibil? îmi trebuie o ocupaţie acum, îndată.
— Avem ceva la minele de diamante din Siberia Centrală, spuse încet omul de pe ecran, uitându-se pe un tabel pe care Dar Veter nu-l vedea. Aceasta, în cazul ca vă interesează exploatările miniere. Mai avem cateva posturi şi pe uzinele plutitoare de alimente din mijlocul oceanelor, la staţiunea de pompare solară din Tibet, dar asta-i ceva uşor. Mai avem şi alte posturi, însă nici unul nu-i prea greu.
Dar Veter mulţumi informatorului şi-l rugă să-i lase un timp de gândire, rezervându-i deocamdată minele de diamante.
Debranşând staţiunea de distribuire a muncii, stabili legătura cu Casa Siberiei, un mare centru de informaţie geografică pentru acest ţinut. Stereoteleviziofonul său fu conectat cu o maşină de memorizat pentru înregistrări recente şi, prin faţa lui Dar Veter începură să treacă încet nemărginite păduri. Străvechea taiga cu foioasele ei, rărită şi mlăştinoasă, cu solul ei veşnic îngheţat dispăruse, cedând locul giganţilor pădurii: cedrului siberian şi sequoiei americane, a căror specie fusese odinioară ameninţată cu dispariţia. Uriaşele trunchiuri roşii se înălţau ca o splendidă împrejmuire circulară în jurul unor dealuri cu căciuli de beton. De sub acestea se tlrau afară ţevi de oţel cu un diametru de 10 m. ducind peste cumpene de apă spre cele mai apropiate râuri, pe care le absorbeau pe de-antregul prin gurile larg căscate ale sorburilor. Pompele electrice vuiau surd, cu o fantastică putere. Sute de mii de metri cubi de apă curgeau spre adâncurile craterelor pe care le săpa-seră şi în care se aflau zăcăminte de diamante. Invârtejindu-se cu vuiet, spălau rocile fărămiţându-le, şi se revărsau din nou, lăsând tone de diamante în cascadele camerelor de spălare. In încăperi lungi scăldate în lumină, în faţa cadranelor mişcătoare ale maşinilor de sortat, şedeau mai mulţi oameni. Nestematele strălucitoare se scurgeau în torente de grăunţe mărunte prin orificiile calibrate ale lăzilor de recepţie. Operatorii staţiunilor de pompare erau tot timpul cu ochii pe indicatoarele maşinilor care calculau necontenit rezistenţa variabilă a rocilor, presiunea şi debitul apei, adâncirea abatajului şi debleierea particulelor solide. Veter îşi zise că peisajul voios al pădurilor scăldate în soare nu se potrivea cu starea lui de spirit. întrerupse deci legat cu Casa Siberiei. De îndată se auzi semnalul de chemare şi pe ecran apăru din nou figura informatorului de la postul de distribuire a muncii.
— Voiam să revin cu o precizare. Chiar adineauri am primit o cerere: s-a eliberat un post la exploatările submarine de titan pe litoralul de vest al Americii de Sud. Este postul cel mai greu din câte avem la dispoziţie astăzi… Dar trebuie să vă prezentaţi acolo cât mai urgent.
Dar Veter se alarmă:
— N-o să am timpul să trec probele psihofizice la cea mai apropiată staţiune APM[95].
— N-a veţi nevoie de ele; probele anuale pe care le-aţi trecut în vechea dumneavoastră muncă sunt îndestulătoare.
— Trimiteţi comunicarea şi daţi-mi coordonatele! răspunse Dar Veter fără să mai stea pe gânduri.
— Ramura vestică a Căii Spirale, a 17-a ramificaţie sudică, staţiunea 6 L. punctul KM 40. Îi previn îndată.
Figura cea gravă de pe ecran dispăru. Veter adună toate obiectele mărunte ce-i aparţineau personal, aşeză într-o casetă filmele cu imaginile şi glasurile celor ce-i erau dragi şi cu cele mai însemnate înregistrări ale propriilor sale gânduri. Scoase din perete o reproducere cromatoreflexă[96] a unui vechi tablou rusesc, apoi luă de pe masă o statuetă de bronz a actriţei Bello Cal, care semăna oarecum cu Veda Kong. Toate acestea împreună cu câtcva obiecte de îmbrăcăminte încăpură uşor într-o lădiţă de aluminiu, pe al cărei capac se vedea o combinaţie de cifre şi semne lineare în relief. Veter compuse din aceste simboluri coordonatele ce i-au fost comunicate, deschise o trapă din perete şi împinse înăuntru lădiţa. Aceasta dispăru într-o clipă, dusă de o bandă fără sfârşit. Dar Veter îşi inspecta apoi încăperile. De mai multe veacuri, pe planeta noastră nu mai existau oameni însărcinaţi în mod special cu întreţinerea locuinţelor. Aceste funcţii erau îndeplinite de locatarii înşişi, ceea ce pretindea din partea lor o grijă şi o disciplină desăvârşită, precum şi o judicioasă amenajare a imobilelor şi localurilor, automatizarea ventilaţiei şi a curăţirii.
Inspecţia o dată terminată, Dar Veter întoarse în jos maneta din faţa uşii, semnalând astfel staţiunii de repartiţie a spaţiului locativ că încăperile ocupate până acum de el au devenit vacante. Ieşi în stradă. Galeria exterioară cu geamuri albe mate se încălzise la soare, dar pe acoperişul plat bătea ca întotdeauna o briză marină răcoroasă. Punţi uşoare de pietoni, legtnd între ele la mare înălţime clădirile grilajate, păreau că plutesc în văzduh, îmbiindute la plimbare. Veter însă ştia că nu-şi mai aparţine. Cu ajutorul tubului de coborâre automată, ajunse la calea ferată electromagnetică subterană, de unde un mic vagon îl duse spre staţia Căii Spirale. Veter nu se îndreptă spre nord, spre Strâmtoarea Bering, pe unde trecea trenul de joncţiune cu Ramura vestică. Pe acest itinerar, călătoria dura aproximativ 4 zile şi 4 nopţi — mai ales când era vorba să ajungă atât de departe în sud — până la ramificaţia a 17-a. În zonele locuite de nord şi de sud circulau mari spironave de marfă care făceau ocolul planetei, traversând oceanele şi uneau pe drumul cel mai scurt diferitele ramuri ale Căii Spirale. Dar Veter porni pe Ramura centrală până Ia zona locuită de sud, cu nădejdea să-l convingă pe şeful transporturilor aeriene că reprezintă „un colet expres”. În afara faptului că îşi scurta drumul până la o durată de treizeci de ore. Dar Veter putea astfel şi să se întâlnească cu fiul lui Grom Orm, preşedintele Consiliului astronautic, care-l alesese drept mentor.
Băiatul creştea şi anul viitor urma să păşească la îndeplinirea celor 12 isprăvi ale lui Hercule. Intre timp lucra la Serviciul de supraveghere prin mlaştinile Africii.
Cine dintre tineri n-ar vrea să facă parte din Serviciul de supraveghere, să urmărească apariţia balenelor in ocean, a insectelor dăunătoare, a vampirilor şi a reptilelor in mlaştinile tropicale, a microbilor purtători de boli in zonele locuite, a epizootiilor şi a incendiilor în zonele de stepă şi de pădure, dezvăluind şi nimicind rămăşiţele impure şi nefaste ale trecutului, ce apăreau în chip misterios, când şi când, In locurile mai izolate ale planetei? Lupta cu formele nocive ale vieţii nu înceta niciodată. Diferitelor mijloace de nimicire, microorganismele, insectele şi miceliile le răspundea cu ivirea unor noi forme şi specii rezistente la cele mai temute preparate chimice. Numai după Era Lumii Dezunite oamenii au învăţat să folosească judicios puternicele antibiotice.
„Dacă Dis Ken a fost numit în serviciul de supraveghere din mlaştini, îşi zise Dar Veter, înseamnă că de tânăr devine un muncitor de nădejde”.
Ca toţi copiii din Era Marelui Cerc, fiul lui Grom Orm fusese educat departe de casa părintească, la un colegiu de pe malul mării în zona nordică. Tot acolo şi-a trecut şi primele probe la staţiunea Academiei de psihofiziologie a muncii.
Incredinţându-se tinerilor o muncă, se ţinea întotdeauna seama de particularităţile psihologice ale vârstei: exaltarea, puternicul sentiment al răspunderii, egocentrismul juvenil.
Vagonul uriaş înainta în goană, dar lin şi fără zgomot. Veter se sui la etajul de sus, cu acoperiş străveziu. Departe, în jos şi pe marginile drumului, zburau clădiri, canaluri, păduri şi piscuri muntoase. În soare străluciră orbitor cupolele transparente de sticlă selenară ale uzinelor automate, înşirate ca o cingătoare îngustă de la hotarul dintre zona agricolă şi cea pâduroasă. Prin pereţii clădirilor de cristal se vedeau desluşit contururile precise şi sobre ale unor maşini colosale.
Trecură prin faţa monumentului lui Djinn Kad, care a elaborat o metodă de fabricaţie ieftină a zahărului artificial, apoi arcul drumului începu să străbată pădurile zonei agricole tropicale. Perdele de copaci cu nuanţe felurite de frunziş ori scoarţă, de forme şi Înălţimi diferite, se pierdeau în zări depărtate. Pe drumurile înguste şi netede ce despărţeau uriaşele masive de verdeaţă, se târau încet maşinile de recoltat, de polenizat şi de control; nenumărate fire se încrucişau într-o reţea scânteietoare. Odinioară, simbolul belşugului era holda aurie de grâu. Dar, începând cu Era Unirii Mondiale, oamenii şi-au dat seama de dezavantajul economic al culturilor anuale; deplasarea întregii agriculturi în zona tropicală scuti umanitatea să semene şi să îngrijească în fiecare an, cu preţul atâtor eforturi, plantele ierboase şi arbuşti delicaţi. Cu sute de ani înainte de Era Marelui Cerc, copacii — vegetale vivace care epuizau mai puţin solul şi erau mai rezistente la intemperii — deveniseră principalele plante agricole.
Se cultivau astfel arbori de pâine, cu tot felul de fructe, bace şi nuci, cu mii de soiuri de roade bogate în albumine, dând câte un chintal de masă nutritivă de tulpină. Imense livezi de pomi fructiferi, a căror suprafaţă măsura sute de milioane de hectare, încingeau planeta cu două brâie — o adevărată cingătoare a lui Ceres, mitologica zeiţă a fecundităţii. În interior se găsea zona ecuatorială păduroasă, ocean de păduri umede, care furnizau planetei lemn alb, negru, violet, roz, auriu, cenuşiu cu reflexe mătăsoase, dur ca fildeşul sau moale ca miezul mărului, greu ca piatra sau uşor ca pluta. Se obţineau aici zeci de varietăţi de răşini, mai ieftine decât cele sintetice şi posedând preţioase însuşiri tehnice sau medicinale.
Vîrfurile uriaşelor păduri ajungeau până la nivelul Căii Spirale; de o parte şi de alta se auzea foşnind un ocean verde. În adâncurile lui întunecate se ascundeau case pe stâlpi metalici înalţi, aşezate în mijlocul unor poieni plăcute, ca şi maşini monstruoase amintind ca formă nişte păianjeni, în stare să transforme această junglă, din trunchiuri înalte de 80 de metri, de o grosime şi o tărie de necrezut, în stive ascultătoare de bîrne şi scînduri.
In stingă se arătară cupolele celebrilor munţi de ecuator. Pe Kenia, unul dintre ei, se afla o instala de legătură a Marelui Cerc. Marea de păduri se retrase mai departe, spre răsărit, făcând loc unui podiş pietros. De o parte şi de cealaltă a drumului se înălţau albastre clădiri cubice.
Trenul se opri şi Dar Veter coborâ la gara Ecuator al cărei vast peron era pavat cu sticlă verde. Alături de pasarela care părea că se avântă în zbor pe deasupra coroanelor cenuşii şi turtite ale cedrilor din Atlas, se înălţa o piramidă din aplit[97] alb ca porţelanul, adus de pe malurile râului Lualaba. Pe vârful ei trunchiat era aşezată o statuie ce înfăţişa un om în salopetă de lucru din Era Lumii Divizate. În mâna dreaptă ţinea un ciocan, cu stânga ridica deasupra capului, spre cerul palid al zonei ecuatoriale, un glob strălucitor cu patru antene emiţătoare. Era monumentul durat în cinstea constructorilor celor dintâi sateliţi artificiali ai Pământului, care înfăptuiseră minuni de ingeniozitate, muncă şi îndrăzneală, întreaga atitudine a omului, uşor lăsat pe spate şi proiectând parcă spre cer sfera din mână, exprima sforţarea înaripată. Această putere părea să-i vină de la grupul oamenilor ciudat învesmântaţi care înconjurau soclul.
Veter privea întotdeauna cu o vie emoţie chipurile dăltuite pe acest monument, ştia că oamenii ce făuriseră primii sateliţi artificiali şi se avânlaseră în spaţiile siderale fuseseră ruşi, adică fii ai aceluiaşi admirabil popor din care se trăgea el însuşi şi care făcuse primii paşi atât în edificarea noii societăţi, cât şi în cucerirea Cosmosului…
Şi de această dată el se îndreptă spre monument pentru ca privind chipurile eroilor de odinioară să-i compare cu contemporanii săi. Din umbra ramurilor argintii şi stufoase ale leucodendronilor[98] ce încadrau această piramidă, căreia razele răsfrântc ale soarelui îi dădeau o strălucire orbitoare, se arătară două siluete zvelte. Se opriră o clipă în loc, apoi unul dintre tineri se repezi spre Veter. Acesta cuprinse cu o mână umerii lui musculoşi şi cercetă pe furiş familiarele trăsături ale chipului său energic: nasul mare, bărbia lată, conturul buzelor neaşteptat de vesel şi atât de nepotrivit cu expresia severă a ochilor de oţel de sub sprâncenele îmbinate.
Veter privi mulţumit pe fiul celebrului Grora Orm, constructorul bazei de pe sistemul planetar al Centaurului şi şeful Consiliului Astronautic, ales pentru a cincea oară în această funcţie. Grom Orm avea pe puţin o sută treizeci de ani, de trei ori mai mult decât Dar Veter.
Dis Ken îşi chemă tovarăşul, un tânăr brun.
— Prietenul meu cel mai bun, Tor An, fiul compozitorului Zig Zor. Lucrăm împreună în mlaştini, urmă Dis. Vrem să ne trecem împreună probele şi apoi să lucrăm tot laolaltă.
— Te mai pasionează şi acum cibernetica eredităţii[99]? întrebă Dar Veter.
— Sigur că da! Tor m-a făcut să mă pasionez şi mai mult de această problemă. Este muzicant, ca şi tatăl său. El şi prietena lui visează să lucreze în domeniul în care muzica contribuie la înţelegerea dezvoltării biologice, adică să studieze simfonia structurii organice.
— Vorbeşti cam neclar, remarcă Dar Veter, încruntându-se.
— Nu ştiu încă să vă explic, bîigui încurcat Dis, poate că Tor va şti să exprime mai bine acest lucru.
Tînărul celălalt roşi, însă nu-şi plecă ochii sub privirea cercetătoare a lui Dar Veter.
— Dis vorbeşte despre cibernetica ritmurilor ereditare[100]. Se ştie că un organism ieşit din celula maternă capătă o suprastructură din acorduri de legături moleculare. Spirala geamăna originară se dezvoltă într-plan analog desfăşurării unei simfonii muzicale. Cu alte cuvinte, construirea unui organism din celule vii se desfăşoară după un program muzical.
— Ia te uită! se miră exagerat Veter. Dar atunci veţi reduce întreaga evoluţie a materiei organice şi anorganice la un soi de simfonie gigantică?
— Al cărei plan şi ritm lăuntric sunt determinate de legile fizice fundamentale. Trebuie doar să lămurim, să înţelegem cum este întocmit programul şi de unde provine informarea acestui mecanism cibernetico-muzical, întări Tor An cu siguranţa de neclintit a tinereţii.
— Cine spune asta?
— Tatăl meu, Zig Zor. Şi-a publicat de curând cea de a 13-a simfonie cosmică în fa minor, de tonalitate cromatică, 0.475 μ.
— Am s-o ascult neapărat! îmi place culoarea albastră. Dar deocamdată să ne gândim la ceea ce vă aşteaptă în viitorul cel mai apropiat, la isprăvile lui Hercule, pe care urmează să le îndepliniţi. Cunoaşteţi subiectele?
— Numai primele şase.
— Bineînţeles, celelalte şase sunt fixate după îndeplinirea precedentelor, îşi aminti Dar Veter. Şi care sunt aceste şase probe?
— Să curăţăm şi să facem accesibil pentru vizitatori nivelul inferior al peşterii Koni-Gut din Asia Mijlocie, începu Tor An.
— Să construim un drum spre lacul Mental, străbâtând creasta ascuţită a lanţului de munţi, urmă Dis Ken, să, refacem o veche şi întinsă livadă de arbori de pâine din Argentina, să lămurim cauzele apariţiei unor caracatiţe uriaşe în regiunea recentei ridicări de teren de lângă Trinidad…
— Şi să le nimicim!
— Toate aceste fac cinci. Şi care-i a şasea probă? Cei doi tineri se fâstâciră.
— S-a descoperit că avem amândoi oarecare aptitudini muzicale, spuse roşind Dis Ken, şi am fost însărcinaţi să ne documentăm cu privire la străvechile dansuri de pe insula Bali, spre a le reconstitui muzica şi coregrafia.
— Cu alte cuvinte să alegeţi dansatoare şi să creaţi un ansamblu? preciza Dar Veter râzând.
— Da, recunoscu Tor An, cu ochii-n pământ.
— Nu-i rău! Dar proba aceasta constituie o acţiune colectivă, ca de altfel construirea drumului spre lac, nu-i aşa?
— O, avem o echipă excelentă. Numai că şi ei ar dori să le fiţi mentor. Ar fi grozav!
Veter se îndoi de aptitudinile lui în ceea ce priveşte cea de a şasea probă. Dar băieţii îl asigurară, bucuroşi şi entuziaşti, că Zig Zor „în persoană” le făgăduise să-i îndrumeze în această direcţie.
— Peste un an şi patru luni o să-mi găsesc o ocupaţie în Asia Mijlocie — spuse Dar Veter, privind cu plăcere figurile lor tinereşti luminate de bucurie.
— Ce bine că nu mai sunteţi directorul staţiunilor! exclamă fiul lui Grom Orm. Nici n-am visat vreodată să am un asemenea mentor! Şi deodată roşi atât de tare, încât fruntea i se broboni de sudoare. Tor clătină din cap a mustrare.
Dar Veter se grăbi să-i vină în ajutor lui Dis Ken. ruşinat de scăparea sa.
— Aveţi la dispoziţie mult timp?
— O, nu! Ne-au dat liber numai trei ore. Am adus aici un bolnav de friguri de la staţiunea noastră din mlaştini.
— Frigurile n-au fost încă lichidate?! Şi eu care credeam…
— Cazurile sunt foarte rare şi apar numai în mlaştini, se grăbi să-l liniştească Dis. Tocmai asta supraveghem şi noi.
— Mai avem la dispoziţie două ceasuri. Mergem în oraş? Probabil că vreţi să vedeţi Casa Noului?
— Nu! Am prefera… să ne răspundeţi la unele întrebări. Ne-am pregătit şi este atât de important pentru alegerea drumului pe care vom merge…
Dar Veter consimţi şi tustrei se îndreptară spre încăpere a Casei de Oaspeţi, cu aerul împrospătat o adiere marină artificială.
Două ore mai târziu, un alt vagon îl purtă mai dl jiarte pe Dar Veter, care aţipise, obosit, pe canape Nu se trezi decât în clipa opririi în Orăşelul Chimiştilor. Deasupra unei mine de cărbune se înălţa o imensă clădire din sticlă în forma unei stele cu zece colţuri. Că bunele extras acolo era prelucrat, transformat în medicamente, vitamine, hormoni, mătase şi blănuri artificiale, pin deşeuri se fabrica zahăr. Intr-una dintre ramurile stelei, din cărbune se extrăgeau metale rare: germaniu şi vanadiu. Cîte comori nu erau închise în acest minereu negru!
Un vechi coleg al lui Dar Veter, care lucra acolo în calitate de chimist, veni să-l vadă la gară. Au fost o dată la o staţiune indoneziana de maşini pentru recoltat fructe tropicale trei mecanici tineri şi veseli… Astăzi, unul dintre ei era chimist şi conducea un mare laborator de uzină, al doilea a rămas pomicultor şi a inventat o metodă ingenioasă de polenizare; al treilea — era el, Veter — revenea la Pământ, în însăşi măruntaiele lui. Cei doi prieteni abia dacă au stat împreună vreo zece minute, dar acest contact direct era oricum cu mult mai plăcut decât întâlnirile pe ecranul televiziofonului.
Restul călătoriei a durat puţin. Şeful liniei aeriene latitudinale, manifestând acea bunăvoinţă caracteristică oamenilor din Era Marelui Cerc, se lăsă îndată convins. Dar Veter străbătu în zbor oceanul şi ajunse pe Ramura vestică a Căii Spirale, la sud de a 17-a ramificaţie, la capătul căreia se îmbarcă pe un glisor, ce-l aduse la exploatarea de titan, aflată pe litoral.
Povârnişurile unor munţi înalţi coborau de-a dreptul pe mal. La poalele lor veneau în trepte terase din piatră albă, susţinând stratul de sol cu rânduri de pini sudici şi vidringtonii[101], care alternau în alei paralele, uni cu cetina lor când arămie, când de un verde albăstrui Mai sus, stânci golaşe, aride, căscau defileuri întunecate pe fundul cărora se prăvăleau mici cascade, risipindu-le imediat in pulbere de apă. Pe terase, se înşirau rare căsuţe portocalii sau orbitor de galbene, cu acoperişuri albastre-cenuşii.
De la liziera unui povârniş continental, prăbuşit situate la o adincime de 1 km., pornea adânc spre larg nu banc artificial de nisip. La capătul acestuia se afla nu turn alb, de care se spărgeau valurile turbate. De Hilbturn, cobora perpendicular, o uriaşă galerie de mină, ca un tub foarte gros de ciment, ce putea să reziste presiunii adâncurilor. Tubul acesta se afunda intr-un munte submarin, compus din rutil — oxid de titan — aproape pur. Toate procesele de prelucrare a minereului se desfăşurau acolo jos, sub apă şi munţi. La suprafaţă nu se ridicau decât lingourile mari de titan pur şi un puhoi de apă saturată de reziduri minerale, care se revărsau departe în jurul turnului. Valurile acestea galbene şi tulburi legănară glisorul în faţa cheiului din partea de sud a turnului. Prinzând un moment prielnic, Dar Veter sări pe platforma udă de stropi şi sui pe o galerie împrejmuită, unde cei câţiva oameni care nu erau de serviciu se adunaseră ca să-l întâmpine pe noul lor tovarăş de lucru. Cei care activau la această exploatare, socotită de Veter cu totul izolată de restul lumii, erau departe de a fi pustnicii mohorâţi pe care el se aşteptase să-i întâlnească aici, influenţat fiind de propria-i stare sufletească. Dimpotrivă, în jurul său, văzu figuri vesele, doar puţin cam obosite din cauza muncii încordate. Cinci bărbaţi şi trei femei; aici exista şi personal feminin…
Trecură zece zile până când Dar Veter reuşi a se deprinde cu noua sa activitate.
Exploatarea avea o reţea energetică proprie: în vechile mine de pe continent se ascundeau generatoare de energie nucleară de tip F — sau, cum era numit odinioară de al doilea tip — care nu produceau radiaţii reziduale dure şi erau deci mai adecvate pentru instalaţiile locale.
Un sistem foarte complex de maşini se deplasa măruntaiele muntelui submarin, scobind roca fărâmicioasă de culoare cafenie-roşcată. Sectorul cel mai dificil era la etajul de jos al agregatului, unde extracţia şi sfărâmarea rocii se făcea automat. Acolo venea semnalele postului central, situat sus, şi care asigur supravegherea generala a dispozitivelor de tăiere şi a, concasoarelor, controlul variaţiilor de duritate şi de plasticitate a minereului, verificarea instalaţiilor de flotaţie. Viteza extracţiei şi a sfărâmării depindea de conţinutul de metal al minereului. Or, din pricina faptului că spaţiul protejat împotriva mării era prea strâmt, complexa muncă de reglare nu putea fi încredinţată în întregime maşinilor cibernetice.
Veter se oferi să lucreze ca mecanic la supravegherea, controlul şi acordarea agregatului de jos. începură gărzile zilnice în încăperi semiobscure, ticsite de cadrane, în care pompele instalaţiei de condiţionare nu reuşeau să biruie căldura apăsătoare, sporită încă de presiunea înaltă datorită inevitabilei infiltraţii de aer comprimat.
Dar Veter şi tânărul său ajutor, ieşind la suprafaţă, rămineau un timp lingă balustradă, respirând aerul proaspăt, apoi se duceau să facă baie, mlncau şi se retrăgeau fiecare în odaia sa, într-una din căsuţele de sus. Veter încerca să-şi reia studiile în domeniul nou al matematicii cohleare. I se părea că uitase de vechiul său contact cu Cosmosul. Ca toţi ceilalţi care lucrau la mina de titan, petrecea cu satisfacţie fiecare plută nouă cu lingourile de titan frumos aşezate pe ea. După reducerea fronturilor polare, furtunile de pe planetă se domoliseră considerabil, astfel încât o mare parte a traficului maritim era efectuat cu ajutorul unor plute remorcate sau autopropulsate. La un moment dat, efectivul de colaboratori ai explotării fu schimbat; Veter însă, ca şi alţi doi entuziaşti ai extracţiei miniere, îşi prelungi termenul de muncă.
Totuşi nimic nu este veşnic în această lume schimbatoare. Şi iată că lucrările au fost oprite pentru repararea agregatului de extracţie şi sfărâmare. Pentru prima oară, Dar Veter pătrunse în abataj dincolo de scutul de protecţie, unde doar un scafandru special îi îngăduia să înfrunte căldura, presiunea ridicată şi gazele toxice care ţâşneau pe neaşteptate din crăpături. La lumina orbitoare, pereţii bruni de rutil aveau străluciri de diamant, şi aruncau reflexe roşii asemenea unor ochi cu scînteieri furibunde, pitiţi în rocă. În abataj domnea o linişte uimitoare. Intâia dată după luni şi luni de muncă, perforatorul electro-hidraulic şi enormele discuri emiţătoare de unde ultrascurte înţepeniseră. Dedesubtul lor, geofizicienii care tocmai sosiseră se agitau, instalându-şi aparatele: trebuiau să se folosească de acest prilej spre a controla contururile zăcămintelor.
Sus, la suprafaţa Pământului, era o toamnă meridională, caldă şi liniştită. Veter se duse în munţi şi simţi cu o deosebită ascuţime măreţia neînsufleţitelor mase de piatră, înălţate aici de mii de ani, între mare şi cer. Ierburile uscate foşneau, de jos abia dacă se mai auzea clipocitul valurilor. Trupul trudit cerea odihnă. Mintea înregistra însă cu aviditate impresiile lumii, care părea nouă şi proaspătă după această lungă şi anevoioasă muncă în subteran.
Fostul director al staţiunilor exterioare trase în piept mireasma stâncilor încălzite şi a ierburilor de pustiu, şi în suflet îi crescu certitudinea că înainte i se deschideau perspective cu atât mai largi cu cât el însuşi va fi mai bun şi mai puternic.
Îşi aminti de o veche zicală:
„Cine seamănă-o faptă, culege-un obicei. Cine seamănă un obicei, culege o fire, cine seamănă o fire, culege-un destin.”
Da, lupta cea mai mare şi cea mai grea pe care o are de dat omul este lupta împotriva egoismului! Şi trebuie să lupte împotriva lui nu cu ajutorul unor maxime sentimentale şi al unei morale frumoase, dar neputincioase, ci prin înţelegerea dialectică a faptului ca egoismul nu este un produs al forţelor răului, ci ese instinctul de autoconservare al omului primitiv, care a jucat un mare rol în viaţa lui sălbatică. Iată de ce; egoismul este mai pronunţat şi mai greu de învins la personalităţi mai puternice. Dar victoria asupra lui este o necesitate, poate chiar necesitatea cea mai imperioasă a societăţii contemporane. Tocmai de aceea se şi acordă atâtea eforturi şi atâta timp educaţiei omului, se studiază cu atâta grijă structura eredităţii fiecărui om. Din marele amestec de rase şi popoare care a creat familia unită a omenirii de pe planetă, apar deodată, de undeva din străfundurile eredităţii, anumite trăsături de caracter aparţinând strămoşilor depărtaţi. Uneori psihicul suferă devieri uimitoare ca pe vremurile pline de mari calamităţi din Era Lumii Dezunite, când oamenii, nepricepându-se să folosească cu prudenţă radiaţiile, provocau nefaste schimbări eredităţii a numeroşi semeni…
Veter avea şi el o lungă genealogie, devenită acum inutilă. Studiul strămoşilor fusese înlocuit prin analiza directă a structurii mecanismului ereditar, analiză particular de importantă de când viaţa umană fusese prelungită. Incepând din Era Muncii Generale, oamenii trăiau până la o sută şaptezeci de ani, iar acum se adeverise că nici trei sute mi constituiau o limită…
Un hârşâit de pietre îl făcu să se rupă din meditaţia lui. De sus, prin vâlcea, coborau doi inşi. Veter recunoscu pe operatoarea secţiei de topitorie electrică, o femeie timidă şi tăcută, şi pe inginerul serviciului exterior, mărunţel şi vioi. Îmbujoraţi de umbletul rapid, cei doi îl salutară şi voiră să treacă înainte. Veter îi opri însă:
— Voiam să te rog demult — îi spuse el operatoarei, să-mi cânţi simfonia a 13-a cosmică în fa minor albastru. Ne-ai cântat dumneata multe lucruri, dar această simfonie niciodată.
— Simfonia cosmică a lui Zig Zor? Întrebă tânăra femeie şi râse încetişor, văzând gestul de confirmare al lui Dar Veter.
— Pe toată planeta noastră există doar câţiva oameni care ar putea executa această operă… Planul solar cu claviatură triplă este prea sărac pentru aceasta, iar o transpunere nu avem deocamdată… şi nu cred că vom avea vreodată. Dar de ce nu ceri o înregistrare de la Casa de muzică superioară? Să ţi-o pună ei. Aparatul nostru de recepţie este universal şi destul de puternic!
— Nu ştiu cum se procedează în asemenea cazuri, hâigui Dar Veter, n-126 am mai avut prilejul…
— O să chem eu deseară Casa de muzică, îi făgădui muziciana şi, întinzând mâna tovarăşului ei de drum, îşi continuă coborâşul.
Tot restul zilei Dar Veter nu se putu dezbăra de presimţirea unui eveniment extrem de însemnat. Aştepta cu o nerăbdare ciudată să se facă 11 seara, ora fixată de Casa de muzică superioară pentru transmiterea simfoniei.
Operatoarea electro-topitoriei îşi asumase la această audiţie rolul de organizator. Ii instalase pe Dar Veter şi pe ceilalţi amatori de muzică în sala de concerte, înaintea grilajului argintiu al difuzorului aşezat în focarul unui ecran emisferic. Făcu întuneric, explicând că lumina ar împiedica să se aprecieze coloritul acestei simfonii, care, neputind fi executată decât într-o sală cu amenajare specială, se găsea aici, de nevoie, limitată la dimensiunile ecranului.
În întuneric licărea doar slab ecranul luminat. Din afară abia dacă se auzea zgomotul neîncetat al mării. Deodată, de foarte departe, luă naştere un sunet grav şi atât de plin, încât părea palpabil. Sunetul acesta crescu, cutremurând odaia şi inimile ascultătorilor, iar apoi se prăbuşi, din ce în ce mai subţire, parcă sfărâmându-se şi risipindu-se în milioane de cioburi de cristal. Prin întuneric scăpărară minuscule scîntei portocalii. Părea lovitura trăsnetului primitiv care, prin descărcarea sa legase pe Pământ, cu milioane de veacuri în urmă, mai simple hidrocarburi în molecule mai complicate, aveau să devină temeiul materiei organice şi al vie In sală năvăli un torent de tonuri frământate discordante, un cor de mii de glasuri exprimând vointa dar şi deznădejde şi pe care-l completau, aprinzându şi stingându-se alternativ, vagi scânteieri de purpură porfiră.
În succesiunea de note scurte şi stridente se înfiri o mişcare rotitoare şi, în înălţimi, pomi să se învolbureze o diafană spirală de flăcări cenuşii. Corul, care pornise şi el într-un vârtej, fu brusc străbătut de nota lungi, semeţe şi sonore, pline de impetuozitate.
Contururile de foc ale spaţiului fură spintecate de liniile precise ale unor săgeţi albastre, care zburau spre genunea fără fund, dincolo de marginea spiralei, pierzându-se în bezna de tăcere şi spaimă.
Tenebre şi tăcere — aşa fu sfârşitul primei părţi a simfoniei.
Ascultătorii, puţin cam năuciţi, nu apucară să rostească nici o vorbă. Sunete puternice, însoţite de jocurile unor scânteieri multicolore, sc revărsau în cataracte, tot mai grave, tot mai pierdute, iar văpăile vii se stingeau în ritmul unei melodii melancolice. Şi din nou fire fremătătoare prinseră a se zbate în cascade, iar albastrele focuri îşi reluară cadenţată ascensiune.
Adânc zguduit, Dar Veter desluşi în aceste sunete albastre năzuinţa spre stadii mai complexe ale ritmurilor şi ale formelor, şi-şi spuse în gând că anevoie s-ar fi putut zugrăvi mai bine încăierarea primitivă a vieţii cu entropia… Praguri, mici baraje şi filtre ce reţineau cascadele de energie în cădere spre nivelurile inferioare… Iată-le deci, aşa erau acele prime zvâcniri ale atât de complexei organizări a materiei!
Săgeţile albastre formară un lanţ de figuri geometrice, forme cristaline şi reţele, devenite tot mai complicate în raport cu îmbinarea armoniilor minore, care o împrăştiau, se adunau din nou, pentru ca să se împrăştie dintr-o dată într-o penumbră cenuşie.
Partea a treia a simfoniei începu cu marşul notelor ginve. În ritmul cărora se aprindeau şi se stingeau lămpi albastre ce piereau în abisul infinitului şi al minti. Fluxul başilor, în mersul lor ameninţător se amplifica, ritmul se accelera tot mai mult, transfomindu-se într-o melodie sacadată şi lugubră. Luminile albastre păreau flori ce se pleacă pe lujeri subţiri; îşi lăsau trist capetele în jos sub năvala tunătoarelor acorduri ale başilor şi se stingeau în depărtare. Iar rindurile de luminiţe deveneau din ce în ce mai dese, lujerii lor tot mai groşi. Două dâre de foc croiră in întunericul nemărginit un făgaş, şi către necuprin-zand zări ale universului îşi luară zborul glasurile aurii, limpezi ale vieţii, însufleţind cu minunata lor alinare, indiferenţa mohorâtă a materiei în mişcare. Drumul cel întunecat devenea un puhoi de flăcări albastre in rare fluturi multicolori desenau arabescuri din ce în re mai capricioase.
Subtilele combinaţii de curbe armonioase şi de suprafeţe sferice nu erau mai puţin frumoase decât,acordurile în trepte a căror succesiune făcea să crească vertiginos complexitatea unei melodii care răsuna tot mai puternic, tot mai departe în vuietul grav al timpului…
Veter simţi că ameţeşte. Nu mai putea urmări toate nuanţele muzicii şi ale luminii; acum prindea doar în linii mari grandioasa idee a compozitorului. Iar oceanul cel albastru de note îşi legăna talazurile cristaline, strălimpezi, de o rară intensitate a culorii, aducătoare de bucurii. Sunetele acestea deveniră tot mai înalte, iar melodia însăşi se transformă într-o spirală ascendentă, ce se răsucea vertiginos, şi se frânse, în cele din urmă, din avântul ei spre tării, într-o orbitoare izbucnire de flăcări…
Simfonia se terminase. Dar Veter înţelegea în sfârşit ce anume îi lipsise în lungile luni de până atunci. Simţea din nou necesitatea de a lucra mai aproape de Cosmos, de spirala năzuinţei omeneşti. Din sala de concert trecu dea dreptul în camera de convorbiri şi chemă staţiunea centrală de distribuire a muncii din zona locuită din nord. Ţînărul informator care-l îndrumase pe Dar Veter aici, la exploatările de titan, îl recunoscu şi se arăt foarte bucuros.
— Chiar azi dimineaţă aţi fost chemat de Consiliul Astronautic, dar n-am putut obţine legătura. Va dau îndată Consiliul.
Ecranul se stinse, apoi se lumină din nou şi pe el apăru Mir Om, cel mai în vârstă dintre cei patru secretari ai Consiliului. Părea foarte grav, chiar trist.
— S-a întâmplat o mare nenorocire! Satelitul 57 nu mai există. Consiliul te cheamă pentru efectuarea unei munci dintre cele mai grele. Trimit după dumneata o navă planetară ionică. Să fii gata!
Dar Veter rămase nemişcat în faţa ecranului, mut de uimire.
Thetis — divinitate marină în mitologia greacă. Aici simbolizează Marea Mediterană (n.r.).
Eros — zeul iubirii în mitologia greacă (n.r.).
Câmp minus — câmp cu sarcină negativă, în spaţial inter astral (n.a.).
APM — Academia de Psihofiziologie a Muncii (n.a.).
Reproducere cromatoreflexă — tablou imprimat în culori cu o reflectare interioara a luminii, care dă imaginii plane o stereoscopteitate sporită, datorită unei gradaţii naturale a culorii şi a luminii (noţiune fantastică — n.a.).
Aplit — roca eruptivă albă (n.r.).
Leucodendron — arbore sud-african, cu cetină strălucitoare argintie (n.a.).
Cibernetica eredităţii — dirijarea mecanismelor eredităţii, adică a dispoziţiilor aflate în celulă şi care reproduc organismul în momentul procreaţiei (noţiune fantastică — n.a.).
Ritmurile ereditare — acordarea şi succesiunea creşterii lanţurilor moleculare ale unei substanţe organice, iar apoi ale moleculelor unui organism (noţiune fantastica — n.a.).
Vidrangtonia — arbore raşinos din Africa de Sud (n.a.).