Pe balconul larg al observatorului, vintul bătea în voie. Aducea de peste mare, din Africa, miresme de flori tropicale, ce trezeau în tainiţele sufletului dorinţe neliniştite. Mwen Mas nu-şi putea recăpăta seninătatea şi hotărârea dinainte, de care avea nevoie în preajma unei mari încercări. Ren Boz îi comunicase din Tibet că transformarea instalaţiilor lui Kor Yull fusese terminată. Patru observatori de la satelitul 57 consimtiseră de bunăvoie să-şi rişte viaţa spre a participa la această experienţă de proporţii nemaipomenite.
Şi totuşi ea fusese pusă la cale fără autorizaţia Consiliului, fără o dezbatere în prealabil şi pe larg a tuturor posibilităţilor. Aceasta conferea întregii operaţii un caracter de mister şi de teamă, atât de nepotrivite Erei Marelui Cerc.
Măreţul ţel pe care îl urmăreau părea să justifice aceste măsuri, dar… s-ar fi cuvenit să aibă cugetul cu desăvârşire împăcat! Apărea din nou străvechiul conflict uman dintre scop şi mijlocul de realizare. Experienţa a mii de generaţii ne învaţă că trebuie să fii în stare să stabileşti precis limitele de trecere, aşa cum o face în problemele abstracte ale matematicii calculul repagular. Cum se putea însă ajunge la o asemenea apreciere, în domeniul intuiţiei şi al moralei?…
Amintirea celor întâmplate cu Bet Lon nu-i dădea pace lui Mwen Mas. Cu treizeci şi doi de ani în urmă, Bet Lon, celebru matematician al Pământului, susţinuse că anumite manifestări ale deplasării în interacţii câmpurilor de forjă puternice pot fi explicate prin tenta unor dimensiuni paralele. Efectuase o serie experienţe curioase în legătură cu dispariţia obiectelor. Academia Limitelor Cunoaşterii remarcă însă o eroare în formulele lui şi dădu o explicaţie principial diferita fenomenelor în discuţie. Bet Lon avea o inteligent viguroasă, hipertrofiată în dauna dezvoltării principiilor morale şi a inhibiţiei imboldurilor. Energic şi egoist el se îndărătnici să experimenteze în aceeaşi direcţie. Spre a obţine dovezi hotărâtoare, atrăsese o seamă de tineri voluntari îndrăzneţi şi devotaţi ştiinţei. Supuşi experienţelor lui Bet Lon, oamenii dispăreau fără urmă ca şi obiectele, şi nici unul nu mai dădea vreun semn „de dincolo”, din acea dimensiune necunoscută, cum ar fi sperat neomenosul matematician. După ce Bet Lon trimisese în „nefiinţă” — sau, mai bine zis, a nimicit — în acest fel un grup de doisprezece inşi, a fost deferit judecăţii. El a susţinut cu toată tăria că dispăruţii continuau să trăiască în limitele unei alte dimensiuni şi a afirmat că acţionase numai cu consimţământul victimelor lui. Condamnat la exil, a petrecut zece ani pe Mercur, apoi s-a retras pe Insula Uitării. După părerea lui Mwen Mas, această istorie semăna cu a sa. Şi în cazul său era vorba despre o experienţă secretă, interzisă, bazată pe principii respinse de ştiinţă, iar această asemănare îi displăcea profund directorului staţiunilor exterioare.
Peste două zile urma să aibă loc viitoarea transmisie prin Marele Cerc, iar după aceea Mwen Mas avea la dispoziţie opt zile libere pentru efectuarea experienţei!
Cu capul pe spate privi cerul. Stelele îi păreau astăzi mai luminoase şi mai apropiate ca oricînd. Multe îi erau cunoscute după vechiul lor nume ca buni prieteni. Nu erau oare ele tovarăşe de totdeauna ale omului, inspiratoarele, călăuzitoarele lui?
Steluţa aceea cu lucire mai stinsă care s-a lăsat apre orizontul nordic era Steaua Polară[102] sau gama-Cefeu. În Era Lumii Dezunite, Steaua Polară făcuse parte din constelaţia Ursei Mici, dar curbura pe care o formează partea marginală a Galaxiei laolaltă cu sistemul solar se îndreaptă în direcţia lui Cefeu. Lebăda cea cu aripile întinse pe Calea Lactee — una dintre cele mai interesante constelaţii ale emisferei nordice, isi aplecase gâtul lung spre miazăzi. În mijlocul ei pindea frumoasa stea dublă pe care vechii arabi o botezaseră Albireo. În realitate erau acolo trei stele: Albireo I — o stea dublă — şi Albireo II — uriaşă stea îndepărtată, albastră, cu un vast sistem planetar. Se afla faţă de noi la o depărtare aproape tot atât de mare ca şi Deneb — situat în coada Lebedei — gigantic astru alb, cu o luminozitate de 4.800 de sori ai noştri. În timpul transmisiunii trecute, bunul nostru prieten M-Lebăda prinsese o comunicare de pe Albireo II. Era un avertisment, extrem de interesant, deşi fusese recepţionat cu patru sute de ani după data emisiunii. Un ilustru explorator cosmic de pe Albireo II, al cărui nume redat în sonorităţi pământene era Vlihh oz Ddiz, pierise în regiunea constelaţiei Lira, într-o intâlnire cu cea mai cumplită primejdie a Cosmosului — steaua Ookr. Savanţii de pe Pământ considerau această stea ca aparţinând clasei E, denumită astfel în cinstea celui mai ilustru fizician din vechime — Einstein — care prevăzuse cel dintâi existenţa unor asemenea corpuri cereşti, cu toate că ulterior faptul a fost îndelung contestat, stabilindu-se chiar o limită a masei stelare, cunoscută sub denumirea de,limita Ciandrase-Chartt”. Dar acest astrofizician al antichităţii îşi baza calculele doar pe mecanica gravitaţională elementară şi pe termodinamica generală, neţinând de loc seama de complexa structură electromagnetică a stelelor gigante şi supergigante. Or, tocmai aceşti factori condiţionau existenţa stelelor din clasa E. Prin dimensiunile lor, aceşti aştri rivalizau cu gigantele roşii din clasa M. de felul lui Antares sau Betelgeuza, diferind însă printr-o densitate mai mare, echivalentă aproximativ cu densitatea Soarelui. Formidabila lor putere de atracţie oprea orice iradiere şi astfel împiedica lumina să părăsească steaua, pentru a se răspândi în spaţiu. Asemenea imense şi misterioase mase stelare existau în univers din timpuri imemoriale, absorbind în oceanul lor inert orice putea fi ajuns de tentaculele irezistibile ale atracţiei pe care o aveau. Mitologia hindusă dădea numele de „Nopţi ale lui Brahma” perioadele de inacţiune a divinităţii supreme, cărora le succedau „zilele” sau perioadele de creaţie. Aceasta semăna, într-adevăr, cu o îndelungă acumulare de materie, care culmina cu încălzirea suprafeţei stelelor până la clasa O-zero, adică 100.000 de grade, ceea ce, fireşte, n-avea nici o legătură cu voinţa divină. În cele din urmă se producea o deflagraţie colosală care împrăştia în spaţiu stele noi cu şiragul lor de planele. Aceasta a fost şi cazul Nebuloasei Crabuli, al cărei diametru măsoară acum 50 de bilioane de kilometri; explozia ei echivala ca putere pe aceea a unui cvadrilion de bombe hidrogenice din Era Lumii Dezunite.
Stelele din clasa E, cu desăvârşire obscure, puteau fi ghicite în spaţiu doar după forţa lor de gravitaţie, astfel încât pieirea unei astronave, care s-ar fi apropiat imprudent de acest monstru era inevitabilă. Stelele infraroşii invizibile ce făceau parte din clasa spectrală T prezentau şi ele o primejdie în calea navelor, ca şi norii obscuri compuşi din particule mari sau corpurile cu desăvârşire răcite din clasa TT.
Mwen Mas îşi zise în gând că întemeierea Marelui Cerc, care a legat între ele lumile locuite de fiinţe cugetătoare, a reprezentat pentru Pământ, deci şi pentru orice altă planetă locuită, cea mai marc revoluţie posibilă. Era, în primul rând, o victorie repurtată asupra timpului, asupra scurtimii vieţii, care nu le permitea nici pământenilor, nici celorlalţi fraţi ai lor întru gândire să pătrundă în adâncurile îndepărtate ale spaţiului. Trimiterea oricărui mesaj prin Cerc era o emisiune spre viitor, întrucât sub această formă gândul omului urma să străbată spaţiul până la cele mai depărtate regiuni ale lui. Posibilitatea de a explora stelele foarte îndepărtate devenise o realitate, nu mai era decât o chestiune de timp. Primisem doar şi noi o comunicare de la imensul astru numit Gama-Lebăda. Intre noi se afla o distanţă de 2.800 de parseci şi mesajul călătorise mai bine de nouă mii de ani, dar el putu fi înţeles de pământeni, membri ai Marelui Cerc, al căror mod de gândire se înrudea cu acela al expeditorilor, şi astfel izbutiseră să-l descifreze. Cu totul altceva era dacă comunicarea venea de la sistemele stelare sferice şi de la îngrămădirile cu mult mai vechi decât sistemele noastre plane.
Acelaşi lucru se petrecea şi cu nucleul Căii Lactee. În jurul norului său axial de stele, există o vastă zonă de viaţă, unde milioane de planete nu cunosc întunericul nopţii, fiind luminate de radiaţiile din centrul Galaxiei! De acolo primim mesaje misterioase, imagini de o structură complexă, inexprimabilă prin noţiunile noastre. De 800 de ani Academia Limitelor Cunoaşterii se străduieşte să priceapă ceva din aceste enigmatice comunicări şi nu izbuteşte. Dar poate că… — Mwen Mas simţi că i se taie respiraţia la gândul ce-l străfulgerase — poate că sistemele planetare apropiate, membre ale Cercului, trimit informaţii despre viaţa interioară a fiecărei planete locuite (ştiinţă, tehnică, artă) în timp ce străvechile şi îndepărtatele lumi ale Galaxiei redau mişcarea exterioară, cosmică, a ştiinţei şi a vieţii lor, ne arată cum sunt reorganizate voit sistemele planetare. „Măturându-se” spaţiul năpădit de meteoriţii care stânjenesc circulaţia astronavelor, aceste corpuri meteorice ca şi planetele exterioare reci, improprii vieţii, sunt aruncate în astrul central, pentru a i se prelungi radiaţiile sau pentru a i se ridica temperatura de încălzire a sorilor din acele lumi. Iar dacă nici aceasta nu-i suficient, sunt restructurate sistemele astrale învecinate, creîndu-se acolo cele mai favorabile condiţii pentru dezvoltarea unor gigantice civilizaţii.
Mwen Mas stabili legătura cu depozitul de înregistrări mnemonice ale Marelui Cerc şi compuse cifrul unuia dintre mesajele îndepărtate. Pe ecran porniră să plutească imagini stranii, recepţionate pe Pământ da îngrămădirea stelară globulară Omega-Centaurul: a doua îngrămădire mai apropiată de sistemul solar, de care era despărţită doar de 6.800 de parseci. Strălucirea stelelor ei traversase vreme de douăzeci şi două de milenii spaţiul cosmic, pentru ca să ajungă până la ochii omului terestru.
O ceaţă densă, albăstrie se aşternea în straturi egale, străpunse de negri cilindri verticali, care se roteau destul de rapid. Cînd şi când ei se comprimau abia perceptibil, luând forma unor conuri unite la bază. Atunci ceţurile albăstrii se sfâşiau, şi se preschimbau în seceri de foc prinse-n vârtej nebun în jurul axei conurilor, întunericul dispărea, descoperind coloane uriaşe orbitor de albe, iar îndărătul lor ţâşneau pieziş verzi tăişuri în faţete.
Mwen Mas îşi freca fruntea, încercând să pătrundă înţelesul acestei enigme.
Pe ecran, tăişurile verzi se răsuciră în spirală In jurul albilor pilaştri şi deodată se risipiră într-un torent de bule scânteietoare, care se orânduiră până la urmă într-un mare inel. Acesta începu să crească în lărgime şi în înălţime.
Mwen Mas zâmbi şi întrerupse legătura, revenind la meditaţiile sale.
„Din lipsa unor lumi populate sau, mai exact, a legăturii cu latitudinile superioare ale Galaxiei, noi, pământenii nu putem încă ieşi din întunericul zonei galactice ecuatoriale, nu putem încă răzbate prin pulberea cosmică în care este cufundat astrul nostru — Soarele şi stelele învecinate. Tocmai de aceea pentru noi cunoaşterea Universului este mult mai anevoioasă decât pentru alţii…”
Mwen Mas îşi aţinti privirea asupra orizontului, acolo unde, mai jos de Carul Mare, sub Clinii de Vînă-toare, se întindea constelaţia Părul Berenicei. Era polul „nord” al Căii Lactee, spre care se deschidea o mare perspectivă a spaţiului extra-galactic, ca şi în punctul opus al cerului, în constelaţia Sculptorul, nu departe de vestita stea Fomalhaut, unde se află polul sud al sistemului. În regiunea marginală în care e situat Soarele nostru, ramurile discului spiral al Galaxiei au o grosime doar de 600 de parseci. Pentru a se ridica deasupra nivelului acestei gigantice roţi stelare, trebuiau străbătute perpendicular pe planul ecuatorului galactic 300–400 de parseci. Acest traiect, inaccesibil unei astronave, n-ar fi însemnat o piedică pentru transmisiunile Marelui Cerc. Dar deocamdată nici o planetă a stelelor situate în acele regiuni nu aderase la această reţea de comunicaţie.
Nesfârşite enigme şi extrem de dificile probleme ar fi rezolvate dacă s-ar putea înfăptui încă o revoluţie ştiinţifică, cea mai mare dintre toate: dacă s-ar repurta o victorie asupra timpului, dacă oamenii ar învăţa să înfrângă orice distanţă în orice interval de timp, să pătrundă ca stăpâni atotputernici în spaţiile nemărginite ale Cosmosului. Atunci nu numai Galaxia noastră, dar şi celelalte insule stelare ale Galaxiei ar deveni pentru noi tot atât de apropiate ca şi măruntele insuliţe din Marea Mediterană, care clipocea acum, acolo jos, în bezna nopţii. Tocmai aceasta justifica temerarul proiect conceput de Ren Boz şi pe care el, Mwen Mas, directorul staţiunilor exterioare ale Pământului, era pe cale să-l înfăptuiască. Numai de le-ar fi cu putinţă să justifice această experienţă, să aducă în sprijinul ei argumente atât de puternice, încât să obţină autorizaţia Consiliului…
Luminile înşirate de-a lungul Căii Spirale îşi schimbară culoarea din portocalie în albă. Era ora două de noapte — când circulaţia se intensifică. Mwen Mas îşi aminti că a doua zi avea loc serbarea Cupelor de foc, la care Ciara Nandi îl poftise să participe. Direoctorul staţiunilor exterioare nu putea uita clipa când pe, litoralul mării cunoscuse pe această fată bronzată de soare şi cu mişcări atât de graţioase. Era asemenea unei flori a sincerităţii şi a elanurilor puternice, rară într-o epocă a sentimentelor disciplinate.
Mwen Mas se întoarse în camera lui de lucru, intră în legătură cu Institutul metagalactic, care lucra totdeauna în timpul nopţii, şi ceru să i se trimită pentru noaptea viitoare stereotelefilmele mai multor galaxii. Primind un răspuns afirmativ, se urcă pe acoperiş. Acolo se afla aparatul său pentru sărituri la depărtare. Lui Mwen Mas îi plăcea sportul acesta puţin popular, în care atinsese un grad de înaltă măiestrie. Fixînd în jurul corpului său curelele balonului cu heliu, africanul se înălţă în văzduh cu o săritură elastică, conec-tând pentru o clipă elicea de tracţiune, pusă în funcţiune de un acumulator uşor. Descrise în aer un arc de cerc lung aproape de 600 de metri, ateriza pe o ieşitură a Casei alimentare şi sări din nou. În cinci salturi ajunse până la o mică grădină de la poalele unui munte calcaros. îşi lăsă aparatul în vârful unui turn de aluminiu şi alunecă de-a lungul unei prăjini pe pământ, alături de patul său tare, aşezat de-a dreptul sub un mare platan. Curând adormi legănat de foşnetul frunzelor acestui arbore umbros.
Serbarea Cupelor de foc îşi împrumutase denumirea de la vestitul poem al poetului istoriograf Zan Sen; acesta descrisese străvechiul rit indian de a alege cele mai frumoase femei spre a le oferi eroilor ce porneau la îndeplinirea unor isprăvi măreţe spade de luptă şi cupe în care ardeau răşini aromate. Deşi atât spadele cât şi cupele căzuseră de mult în desuetudine, rămăseseră totuşi un simbol al eroismului. Or, faptele de acest fel se înmulţiseră peste măsură în rândurile cutezătoarei şi energicei populaţii terestre. Uriaşa putere de muncă cunoscută în trecut numai la oamenii particular de rezistenţi, denumiţi pe atunci „genii”, depindea fn întregime de vigoarea fizică, de abundenţa hormonilor stimulatori. În decurs de milenii, grija de sănătale transformase pe orice om de rând într-o fiinţă asemenea eroilor antichităţii, setoşi de încercări măreţe, de iubire şi de cunoştinţe.
În fiecare an, în a patra lună după solstiţiul de iarnă (denumită in vechime aprilie), cele mai frumoase femei de pe Pământ îşi arătau în public talentele de dansatoare, de cintărcţe şi de gimnaste. Cele mai fine nuanţe de frumuseţe ale diferitelor rase, acum amestecate în populaţia întregii planete, străluceau aici într-o varietate infinită, aidoma nestematelor, şi prilejuiau infinite desfătări spectatorilor, de la învăţaţii şi inginerii obosiţi de munca lor stăruitoare şi până la artiştii inspiraţi sau tinerii şi tinerele încă fără experienţă de viaţă.
Nu mai puţin magnifică era şi serbarea de toamnă a bărbaţilor, serbarea lui Hercule, celebrată în cea de a noua lună a anului. Tinerii ce treceau pragul maturităţii raportau aici despre isprăvile herculeene pe care le săvârşiseră. Mai târziu s-a instaurat obiceiul ca în aceste zile să se treacă în revistă toate faptele şi realizările remarcabile de peste an. Serbarea, devenită comună pentru bărbaţi şi pentru femei, a fost Împărţită In zilele Minunatei utilităţi, ale Artei supreme, ale îndrăznelii ştiinţifice şi ale Fanteziei. Intr-un timp, şi Mwen Mas fusese recunoscut drept erou. al primei şi al celei dea treia zi…
Veda Kong tocmai cânta cind Mwen Mas apăru în uriaşa Sală solară a stadionului din Tirena. Găsind sectorul 9 din raionul 4, unde se instalaseră Evda Nal şi Ciara Nandi, el se opri în tăcere în umbra unei arcade şi ascultă vocea gravă a tinerei femei. Îmbrăcată în alb, cu privirile îndreptate spre galeriile de sus ale sălii, Veda cea blondă cânta o arie plină de voioşie; îi păru africanului întruchiparea primăverii.
La sfârşitul fiecărei producţii spectatorul putea apăsa pe unul dintre cele patru butoane pe care le avea in faţă. Luminile aurii, albastre, verzi ori roşii ce aprindeau pe tavanul sălii arătau artistului felul In care fusese apreciat, înlocuind zgomotoasele aplauze de pe vremuri.
Isprăvindu-şi cântecul, Veda fu răsplătită printr-o mulţime de luminii aurii şi albastre printre care se zăreau doar câteva verzi. îmbujorată de emoţie, se alătură prietenelor ei. Tocmai atunci se apropie şi Mwen Mas, pe care-l întâmpinară cu salutări prieteneşti.
Directorul staţiunilor exterioare se uită în jurul său, căutându-şi maestrul şi predecesoruL Dar nicăieri nu-l vedea pe Veter.
— Unde l-aţi ascuns pe Dar Veter? li se adresă în glumă celor trei femei Mwen Mas.
— Dar dumneata unde ni l-ai ascuns pe Ren Boz? răspunse printr-o întrebare Evda Nal, şi africanul se grăbi să scape de privirile ei pătrunzătoare.
— Veter scormoneşte la dineurile în America de Sud, la exploatările de titan, se îndură de el Veda Kong şi pe faţa ei tresări ceva.
Cu un gest protector, Ciara Nandi o atrase spre sine şi-şi lipi obrazul de al ei. Pe chipurile celor două femei, atât de diferite, se citea aceeaşi duioşie care le apropia.
Armonizându-se cu ochii-i migdalaţi, sprâncenele Ciarei tăiate drept, sub fruntea înaltă, păreau aripile întinse ale unei păsări plutitoare. Sprâncenele Vedei se avântau spre Umple.
„Pasărea a bătut din aripi”… gândi africanul.
Coama neagră i se revărsa Ciarei pe grumaji şi pe umeri, formând un contrast cu pieptănătura sobră, linsă şi pornită în sus a blondei Veda.
Aruncând o privire pe ceasul încastrat în cupola sălii, Ciara se ridică.
Îmbrăcămintea ei îl miră pe Mwen Mas. Pe umerii-i netezi purta un colan de platină, care-i lăsa descoperit gâtul, iar în faţă se încheia cu o sclipitoare turmalină roşie.
Sinii tari, ce semănau cu nişte cupe întoarse, dăltuite cu o admirabilă precizie, erau aproape dezveliţi. O bandă de stlnjenie trecea Intre ei, de la cheotoarea de turmalină la cingătoare. Benzi de acelaşi fel, petrecute peste mijlocul sinilor, erau întinse de un lănţişor care se încheia pe spatele gol. Mijlocul fin al tinerei fete era încins cu un cordon alb, presărat cu stele negre şi prins cu o copcă de platină de forma unei lunule. În spate, cordonul ţinea un soi de fustă lungă, dintr-o mătase albă, grea, împodobită şi ea cu stele negre. Dansatoarea nu purta nici un fel de bijuterie, In afară de agrafe strălucitoare pe pantofiorii ei negri.
— Încă puţin şi-mi vine rândul! spuse fără să se tulbure Ciara, îndreptându-se spre arcada de trecere. Ii aruncă o privire lui Mwen Mas, apoi dispăru, petrecută de Întrebări rostite în şoaptă şi de mii de priviri.
Pe scenă apăru o tânără gimnastă admirabil făcută, în vlrstă de cel mult 18 ani. Scăldată într-o lumină de aur, ea executa o vertiginoasă cascadă de salturi, avântâri în aer şi întoarceri, înmărmurind într-un echilibru neverosimil, la pasajele lente ale melodiei. Spectatorii li lăudară dansul prin o puzderie de lumini aurii, şi Mwen Mas se gândi că, după un asemenea succes, îi va fi cam greu Ciarei Nandi să se distingă. Uşor alarmat, îşi plimbă privirile peste mulţimea spectatorilor din fata lui, şi deodată zări în sectorul al 3-lea pe pictorul Kart San. Acesta îl salută cu o dezinvoltură care africanului i se păru nelalocul ei: cum de nu era emoţionat acest om pentru care Ciara pozase în „Fiica Mediteranei”?
Nici n-apucă bine să-şi spună că, după ce-şi va fi isprăvit experienţa, se va duce negreşit s-o vadă pe „Fiica Mediteranei”, că lucirile de sus se şi stinseră. Planşeul străveziu din sticlă organică[103] fu cuprins de o văpaie zmeurie ca a fontei incandescente. De sub rampa scenei porniră să curgă şuvoaiele de lumina roşie.
Se rostogoleau valuri, valuri, îmbinându-se cu ritmul răspicat al melodiei, cu glasul pătrunzător al viorilor şi sunetul puternic şi grav al strunelor de aramă. Oarecum buimăcit de puterea şi cadenţa năvalnică a muzicii, Mwen Mas nu-şi dădu seama din prima clipă că In centrul estradei cuprinse de flăcări apăruse Ciara.
Îşi începu dansul într-un ritm atât de rapid, încât spectatorilor li se tăia răsuflarea. Mwen Mas se întrebă cu spaimă ce se va întâmplă dacă muzica va cere o accelerare şi mai mare. Dansau nu numai picioarele, nu numai bratele; tot trupul fetei răspundea muzicii înflăcărate printr-o suflare a vieţii tot atât de fierbinte. Şi africanul îşi spuse în gând că, dacă femeile din vechea Indie fuseseră ca şi Ciara, poetul care le comparase cu Cupele de foc şi de la care se trăgea denumirea serbării femeii, avusese deplină dreptate.
În reflexele scenei şi ale planşeului tenul ars de soare al Ciarei avea acum o strălucitoare nuanţă de aramă, şi inima lui Mwen Mas începu să bată cu putere. Această carnaţie o mai văzuse la oamenii minunatei planete epsilon-Tucan. Atunci aflase că trupul poate ajunge la o asemenea spiritualizare, încât prin subtile modificări ale frumoaselor lui forme, să poată exprima cele mai adânci ecouri ale sufletului, toate modulaţiile fanteziei, aşteptările pătimaşe, setea de fericire…
Şi, de unde până atunci toate gândurile i se îndreptaseră către depărtări de neatins, aflate la mai bine de 90 de parseci, Mwen Mas pricepu că, în nemărginita bogăţie a frumuseţii din lumea noastră omenească, se pot afla flori tot atât de admirabile ca şi viziunea minunată din adâncul firmamentului. Dar dorul pe carp de atâta vreme îl aprinsese In sufletul său un vis irealizabil nu se putea stinge chiar atât de lesne. Luind înfăţişarea fetei cu pielea roşie de pe Epsilon-Tucan, Ciara nu făcu decât să întărească în inima directorului staţiunilor exterioare hotârârea luată mai demult.
Evda Nal şi Veda Kong, ele însele excelente dansatoare şi care vedeau pentru întâia oară arta Ciarei, erau fermecate. Veda, în care se trezise antropologul şi istoricul raselor antice, reflectă că femeile din Gondvana — adică din ţările calde — fuseseră întotdeauna mai numeroase decât bărbaţii decimaţi în luptă cu mulţimea fiarelor sălbatice. Mai târziu, când, în ţările meridionale foarte populate, s-au format statele despotice ale antichităţii, bărbaţii continuau să se nimicească In războaie stârnite de fanatismul religios şi de capriciile tiranilor. Fiicele sudului duceau aşadar o viaţă grea care le cizela desăvârşirca. În schimb, în nord, unde populaţia era mai rară, iar natura mai puţin generoasă, n-a existat despotismul de stat al Veacurilor de întuneric. Bărbaţii erau mai numeroşi, iar femeile, mai apreciate, duceau o viaţă mult mai demnă.
Veda urmărea fiecare gest al Ciarei, gândindu-se că în mişcările ei există o stranie dualitate: erau In acelaşi timp gingaşe şi violente. Gingăşia Ie venea din graţia mişcărilor, din uimitoarea flexibilitate a trupului, pe când impresia de violenţă se degaja din bruş-tele schimbări de atitudine, din neaşteptatele şerpuiri şi opriri săvârşite cu iuţeala sălbăticiunilor. Brunele fiice ale Gondvanei dobîndiseră această felină înmlădiere de-a lungul a multor milenii de aprigă luptă pentru existentă. Dar cât de armonios se îmbina această supleţe cu delicateţa egeeană a chipului Ciarei! Intr-un languros adagio se împletiră sonorităţile discordante, tot mai frecvente, ale unor instrumente de percuţie. Ritmul impetuos, avânturile şi prăbuşirile sentimentelor omeneşti cu o imobilitate statuară. Trezirea sentimentelor adormite, violenta lor explozie, apoi căderea fiinţei vlăguite, moartea… şi din nou viaţa — o viaţă tumultoasă şi necunoscută, înlănţuita şi în acelaşi timp luptând cu mersul implacabil al vremii, cu neîndurătoarea determinare a datoriei şi a soartei. Evda Nal simţi că tema psihologică a. dansului îi este extrem de familiară; obrajii i se îmbujorară, respiraţia i se acceleră…
Mwen Mas nu ştia că suita aceasta de balet fusese scrisă de compozitor pentru Ciara Nandi; nu se mai temea însă de ritmul îndrăcit, fiindcă văzuse cât de uşor i se adaptează tânăra fată. Undele de lumină roşie îi îmbrăţişau trupul de aramă, revărslnd flăcări peste picioarele ei puternice, pierzându-se în şerpuirile întunecate ale catifelei, aprinzând zori trandafirii pe mâtasa albă. Braţele ei îndoite spre spate, înmărmureau deasupra capului. Şi deodată, fără nici un fel de final, tumultul de note ascendente se curmă; roşiile văpăi se stinseră. Cupola înaltă a sălii era acum scăldată de lumina obişnuită. Obosită, tânăra îşi plecă fruntea, şi părul ei bogat îi acoperi faţa. Sub cupolă se aprinseră mii de focuri aurii, apoi izbucni un vuiet sur: spectatorii îi aduceau Ciarei cel mai înalt omagiu care putea fi adus unui artist, îi mulţumeau ridicaţi în picioare, întinzând spre scenă mâinile împreunate. Şi Ciara, atât de calmă înainte de a ieşi în scenă, se tulbură fără de veste, îşi îndepărtă dintr-o mişcare părul de pe obraz şi fugi din scenă, cu ochii la galeriile de sus ale sălii.
Organizatorii serbării anunţară o pauză. Mwen Mas porni în căutarea Ciarei, iar Veda Kong şi Evda Nal ieşiră pe scara Iată de un kilometru, din sticlă albastră, mată, care cobora de la stadion drept în mare. Amurgul străveziu şi răcoros le îmbia să facă o baie după pilda altor mii de spectatori veniţi la serbare.
— Nu mă mai mir acum că ea ne-a atras de la început atenţia, spuse Evda Nal. Este o artistă excepţional de talentată. Am văzut astăzi un dans care reprezintă însăşi puterea vieţii! Probabil că aceasta şi întruchipa anticul Eros.
— Îl înţeleg acum pe Kart San, care afirma că frumuseţea e ceva mult mai important decât s-ar crede. Ea este fericirea şi sensul vieţii, a spus-o prea bine deunăzi! Iar definiţia dumitale şi ea este justă — consimţi Veda — scoţându-şi pantofii şi cufundându-şi picioarele în apa călduţă care clipocea pe trepte.
— Este justă, cu condiţia ca vigoarea psihică să izvorească dintr-un corp sănătos şi plin de energie, o corectă Evda Nal, lepădându-şi rochia şi aruncându-se în unda străvezie.
Veda o ajunse din urmă, şi cele două femei mo tară alături spre o uriaşă insulă de cauciuc, care se zărea, argintie, la un kilometru şi jumătate de cheiul stadionului. La nivelul apei, suprafaţa netedă a insulei era mărginită de un fel de adăposturi din materie plastică sidefie în formă de scoici, suficient de mari pentru a feri de razele Soarelui şi de vânt trei-patru oameni, izolându-i complet de vecinii lor.
Se întinseră amândouă pe podeaua moale şi mişcătoare a uneia dintre scoici, trâgând în piept aerul curat al mării.
— Te-ai inegrit foarte tare de când ne-am văzut ultima oară pe litoral, spuse Veda privindu-şi prietena. Ai fost la mare sau ai luat pilule pentru pigmentare?
— Pilule ZP, mărturisi Evda. N-am fost la soare decât ieri şi azi.
— Nu ştii într-adevăr unde-i Ren Boz? întrebă Veda.
— Ştiu cu aproximaţie, şi aceasta îmi ajunge să fiu liniştită, răspunse încet Evda Nal.
— Vrei într-adevăr?… Veda se opri fără să-şi fi sfârşit fraza şi Evda îşi ridică pleoapele obosite şi o privi drept în ochi.
— Ren Boz îmi pare un bâieţandru încă necopt şi fără putere, urmă nehotărât Veda, iar dumneata eşti atât de întreagă, ai o raţiune puternică, nu mai prejos de a unui bărbat. Se simte că ai o voinţă de fier.
— Asta mi-a spus-o şi Ren Boz. în ceea ce priveşte însă părerea dumitale despre el, n-ai dreptate decât parţial. Este un om înzestrat cu o minte îndrăzneaţă, cu o putere de muncă atât de uriaşă, încât nici chiar în zilele noastre n-ai să găseşti pe întreaga planetă mulţi care să-i poată ţine pasul. În comparaţie cu aceste Însuşiri, celelalte par insuficient de dezvoltate; au rămas într-un stadiu infantil, după cum se întâmplă majorităţii oamenilor, şi poate într-un fel şi mai pronunţat. N-ai greşit spunând că este un bâieţandru. Dar, în acelaşi timp, este şi un erou în adevăratul înţeles al acestui cuvânt. Şi Dar Veter are în el ceva copilăros dar la el este un rezultat al surplusului de forţe fizice, pe când la Ren avem dimpotrivă o insuficienţă a lor.
— Dar ce părere ai despre Mwen, se interesă Veda, acum că-l cunoşti mai bine?
— Mwen Mas reprezintă o îmbinare a raţiunii reci cu frenezia arhaică a dorinţelor.
Veda Kong izbucni în râs:
— As vrea să am şi eu perspicacitatea dumitale.
— Psihologia e specialitatea mea— răspunse Evda, dând din umeri. Dar îngăduie-mi acum şi mie să-ţi pun o întrebare: ştii că Dar Veter îmi place mult?…
— Ţi-e teamă de jumătăţile de măsură? spuse Veda, îmbujorânduse toată la faţă. Nu, aici nu poate fi vorba nici de echivocuri, nici de reticenţe. Totul este limpede, limpede ca şi cristalul… Şi, sub privirea scrutătoare a psihiatrei, Veda urmă liniştită: Erg Noor şi cu mine… căile noastre s-au despărţit de mult. Nu m-am putut hotări totuşi să cedez unei afecţiuni noi atâta vreme cât el se mai afla în Cosmos, nu-l puteam părăsi pe Erg slăbind prin aceasta puterea speranţei, a credinţei că se va întoarce. Acum acestea au devenit din nou calcule exacte, certitudine. Erg Noor ştie tot, dar îşi urmează calea.
Evda Nal puse mâna ei subţire pe umărul Vedei.
— Cu alte cuvinte, este Dar Veter?
— Da! răspunse ferm Veda.
— Dar el ştie?
— Nu. Am să-i spun mai târziu, după ce „Tantra” va fi revenit… Nu crezi că ar fi timpul să ne întoarcem? întrebă Veda.
— Trebuie să părăsesc serbarea, spuse Evda Nal, concediul meu este pe sfârşite. Mă aşteaptă o nouă lucrare de mari proporţii la Academia de Bucurii şi Necazuri, iar mai înainte trebuie să-mi văd fata.
— Ai o fetiţă mare?
— De 17 ani. Băiatul este cu mult mai vârstnic. Mi-am îndeplinit datoria oricărei femei sănătoase cu ereditate normală: cel puţin doi copii. Acum vreau să am un al treilea, dar să fie de la început mare!
Evda Nal zimbi. Faţa ei se lumină deodată şi un zâmbet de duioşie îi întredeschise buzele arcuite.
— Îmi închipui un băieţaş drăguţ, cu ochii mari… cu o guriţă tot atât de mirată şi de drăgăstoasă ca a dumitale… dar cu pistrui şi cu un năsuc cârn, spuse maliţios Veda, privind drept în fata ei.
Prietena ei tăcu un timp, apoi întrebă:
— N-ai deocamdată nici o ocupaţie, Veda?
— Nu. Aştept sosirea „Tantrei”. Pe urmă am să plec într-o lungă expediţie.
— Vino cu mine să-mi vezi fetiţa! îi propuse Evda şi Veda acceptă cu plăcere.
Pe toată lăţimea peretului din observator se întindea un ecran emisferic de şapte metri pentru vizionarea fotografiilor şi a filmelor luate cu ajutorul unor telescoape puternice. Mwen Mas conecta fotografia panoramică a unui sector de cer de lângă polul nord al Galaxiei, cuprinzând zona meridională a constelaţiilor, de la Carul Mare până la Corb şi Centaur. Aici, între Cîinii de Vînătoare, Părul Berenicei şi Fecioara, se vedeau foarte bine numeroase alte galaxii, alte insule stelare al Universului în formă de discuri ori roţi. Cele mai multe fuseseră descoperite în Părul Berenicei, izolate, de o formă regulată sau nu, văzute sub diferite unghiuri şi proiecţii, uneori neînchipuit de depărtate, la distante de miliarde de parseci, formând pe alocuri adevăraţi „nori” compuşi din zeci de mii de galaxii. Galaxiile cele mai mari ating în diametru între 25–50.000 de parseci, cum ar fi de pildă insula noastră stelară sau de asemenea galaxia NN 89105+SB23, care odinioară se numea M-31 sau Nebuloasa din Andromeda. Ea putea fi văzută şi de pe Pământ cu ochiul liber, sub forma unui nouraş care împrăştie o slabă lumiuescenţâ. Oamenii îi dezlegaseră de mult misterul. Nebuloasa se dovedise a fi un uriaş sistem stelar în formă de roată şi ale cărui dimensiuni întreceau cu jumătate pe acelea ale imensei noastre Căi Lactee. Cercetarea Nebuloasei din Andromeda, în ciuda depărtării de patru sute cincizeci de mii de parseci ce-o despărţea de observatorii de pe pământ, a contribuit foarte mult la cunoaşterea propriei noastre Galaxii.
Mwen Mas îşi mai aducea aminte de minunatele fotografii pe care le văzuse în copilărie şi care reprezentau diferite galaxii; aceste fotografii erau obţinute prin inversiunea electronică a imaginilor optice sau cu ajutorul unor radiotelescoape puternice, care pătrundeau şi mai adânc în Cosmos, ca, de pildă, telescoapele din Pamir şi din Patagonia, fiecare având un diametru de 400 de km. Galaxiile, aceste colosale îngrămădiri de sute de miliarde de corpi cereşti, despărţite prin milioane de parseci, au trezit totdeauna într-însul nedomolita dorinţă să cunoască legile după care sunt alcătuite, istoria apariţiei lor şi soarta lor viitoare. Ceea ce preocupa acum în primul rând pe oricare dintre locuitorii Pământului era problema vieţii pe nenumăratele sisteme planetare ale acestor insule ale Universului, problema gândirii şi a ştiinţei care înfloreau pe ele şi a civilizaţiilor omeneşti în infinitele spaţii siderale.
Pe ecran au apărut trei stele pe care vechii arabi le denumiseră Sirrhah, Mirrhah şi Almah — alfa — beta — şi gama — Andromeda, dispuse pe o treaptă ascendentă. În dreapta şi în stânga acestei linii erau situate două galaxii apropiate: gigantica Nebuloasă din Andromeda şi frumoasa spirală M-33 din constelaţia Triunghiul. Mwen Mas nu ţinea să le revadă cunoscutul contur luminos; schimbă deci banda metalică.
Iată galaxia de mult observată ce poartă denumirea antică de NGC 5194[104] sau M-51, din constelaţia Câinii de Vânătoare. Ea se află la o depărtare de milioane de parseci şi este una dintre puţinele galaxii văzută de la noi în plan orizontal, perpendicular pe ecuatorul lor. De Ia un nucleu compact şi foarte luminos, format din milioane de aştri, pornesc două bra(e răsucite în spirală. Mai departe, ele devin tot mai slabe şi mai nebuloase, până ce se pierd în întunericul spaţiilor, intinzându-se în părţi opuse pe distanţe de zeci de mii de parseci. Intre aceste braţe sau ramuri principale, alternând cu „abisuri” negre — nori de materie obscură — se întind dârele mai scurte ale îngrămădirilor stelare şi nori de gaze luminoase, îndoite Întocmai ca paletele unei turbine.
Iată şi uriaşa galaxie NGC 4565 din constelaţia Părul Berenicei. E nespus de frumoasă. De la o distanţă de şapte milioane de parseci este văzută pe muche. Aplecată ca o pasăre ce pluteşte în zbor, această galaxie îşi întinde larg discul subţire compus, probabil, din ramuri răsucite în spirală; iar în centrul ei arde globul puternic turtit al nucleului, care pare o strălucitoare masă compactă. Se vede clar cât de plane sunt insulele stelare: o galaxie poate fi comparată cu roata subţire a unui mecanism de ceasornic. Marginile acestei roţi sunt difuze, părind să se dizolve In bezna fără fund a spaţiului. Intr-o asemenea margine a Galaxiei noastre se află Soarele şi, ca un firicel de praf minuscul, Pământul, care, legat prin puterea ştiinţei cu o mulţime de lumi locuite, întinde aripile gândirii omeneşti deasupra eternităţii Cosmosului.
Mwen Mas trecu pe o galaxie care-l interesa mai mult: NGC 4595 din constelaţia Fecioara. Şi aceasta se vedea tot în plan orizontal. Această galaxie, aflată la o depărtare de zece milioane de parseci, aducea cu o lentilă incandescentă, învăluită de un strat de gaze luminoase. De-a lungul ecuatorului, ea era străbătută de o groasă bandă neagră, o îngrămădire de materie obscură. Galaxia părea o misterioasă lanternă, lumi-nând din fundul unei genuni.
Ce lumi se ascundeau acolo în iradierea ei, mai vie decât la alte galaxii şi care atingea în medie clasa spectrală F? Există oare acolo locuitori ai unor planete importante, pulsează oare şi acolo ca şi la noi, gândirea ce triumfă asupra tainelor naturii?
Faptul că de pe aceste vaste insule stelare nu venea nici un răspuns tl făcea pe Mwen Mas să-şi strângă pumnii de ciudă. îşi dădea seama că distanţele sunt cu adevărat monstruoase: până la această galaxie lumina avea de parcurs o cale de treizeci şi două de milioane de ani! Pentru un schimb de mesaje era nevoie de şaizeci şi patru de milioane de ani!
Mwen Mas manipula bobinele, şi pe ecran apăru o mare pată de lumină vie, în mijlocul unor stele rare şi palide. O bandă neagră, neregulată tăia în două pata cea rotundă, accentuându-i prin contrast strălucirea; extremităţile lăţite ale bandei eclipsau vastul câmp de gaze arzătoare ce aureola pata luminoasă. Aşa arăta, obţinut prin mijloace extrem de ingenioase, clişeul ciocnirii a două galaxii din constelaţia Lebăda. Această coliziune a unor galaxii la fel de uriaşe ca a noastră sau Nebuloasa din Andromeda, era cunoscută de mult ca o sursă de radioactivitate, cea mai puternică, probabil, din partea accesibilă a Cosmosului. Ţîşnitul de gaze animate de o mişcare rapidă dădeau naştere unor formidabile câmpuri electromagnetice care difuzau în Univers vestea nemaipomenitei catastrofe… însăşi materia trimitea acest zguduitor semnal de alarmă, printr-un emiţător de o mie de cvintilioane de kilowaţi. Distanţa până la acele galaxii era însă atât de mare, încât imaginea proiectată pe ecran arăta situaţia cu milioane de ani în urmă. Cît priveşte aspectul actual al galaxiilor care s-au întrepătruns, el va deveni vizibil abia după un număr de ani, atât de colosal, încât nici nu se poate şti dacă omenirea va mai dăinui până atunci.
Mwen Mas sări în picioare şi se rezemă cu mâinile de masa masivă cu o violenţă care făcu să-i trosnească mădularele.
Aceste termene de milioane de ani erau inaccesibile pentru zeci de mii de generaţii şi însemnau ucigătorul „niciodată” chiar şi pentru cea mai îndepărtata posteritate. Dar aceste termene puteau fi suprimate ca la un semn de baghetă magică. Şi această baghetă magică era descoperirea lui Ren Boz şi experienţa pe care tocmai o făceau împreună.
Datorită lor, cele mai îndepărtate puncte ale Universului vor deveni apropiate, de să le atingi cu mâna!
Astronomii din vechime presupuneau că galaxiile se împrăştie în toate părţile. Ei observau că lumina — care, plecând de pe îndepărtatele insule stelare, parvenea la telescoapele terestre — era modificată: oscilaţiile de lumină se alungeau transformându-se în unde roşii[105].
La prima vedere, această „deplasare spre roşu” a luminii părea să ateste că galaxiile se îndepărtau de observator. Cei vechi erau însă obişnuiţi să interpreteze fenomenele într-un mod rigid şi unilateral; de aceea au şi ajuns la ipoteza unui univers care se împrăştie sau explodează, fără să priceapă că din marele proces al distrugerii şi al creaţiei nu văd decât un singur aspect. Doar dispersarea şi distrugerea — adică trecerea energiei la niveluri inferioare, în conformitate cu cea de a doua lege a termodinamicii — erau percepute de simţurile noastre şi de aparatele construite pentru a le amplifica. Celălalt aspect al acumulării, al concentrării, al creaţiei — le scăpa oamenilor, căci însăşi viaţa îşi trăgea puterea din energia împrăştiată de aştri, ceea ce condiţiona şi perceperea noastră a lumii înconjurătoare. Şi totuşi viguroasa inteligenţă umană a izbutit să pătrundă şi în aceste enigmatice procese de formare a lumilor în Univers. În acele timpuri străvechi însă se presupunea că cu cât era mai îndepărtată galaxia, cu atât viteza ei de îndepărtare era mai considerabilă. Pe măsura adâncirii în Cosmos, unii au crezut că observă la galaxii viteze apropiate de aceea a luminii, şi au existat savanţi care să declare că limita Universului vizibil era distanţa de unde galaxiile păreau să fi atins iuţeala luminii: într-adevăr, ne mai primind de la ele nici o rază, n-am mai putea să le vedem niciodată. Acum însă cunoaştem cauzele înroşirii luminii răspândite de galaxiile îndepărtate. Cauzele fenomenului sunt multiple. De la insulele stelare depărtate ajunge la noi numai lumina iradiată de centrele lor strălucitoare. Aceste colosale mase de materie sunt înconjurate de câmpuri electromagnetice inelare, care acţionează asupra razelor de lumină atât prin puterea cât şi prin întinderea lor; aceste câmpuri încetinesc oscilaţiile luminii, ale cărei unde se alungesc şi devin roşii. Din antichitate, astronomii au ştiut că lumina stelelor cu densitate foarte mare se înroşeşte: liniile spectrului se deplasează spre capătul cel roşu, şi steaua pare că se depărtează, aşa cum se întâmplă, de exemplu, cu componenţa stelei duble Sirius: pitica albă Sirius B. Cu cât galaxia este mai departe, cu atât mai mult se centralizează radiaţia ce ajunge până la noi şi cu atât mai sensibilă este deplasarea spre capătul roşu al spectrului.
Pe de altă parte, undele luminoase care străbat genunile siderale sunt supuse „balansării”, iar cuantele de lumină îşi pierd o parte a energiei lor de mişcare[106].
Fenomenul acesta a fost acum studiat temeinic: undele roşii pot fi şi „vechi” unde de lumină obişnuită (albă), dar „obosită”. Chiar şi undele luminoase omnipenetrante „îmbătrânesc, traversind înspăimântătoarele spaţii. Cum ar mai putea spera deci omul să le înfrângă, dacă n-ar ataca forţa de gravitaţie cu ajutorul contrariului ei, urmând calculele lui Ren Boz?…
Nu, acum toată această frământare sa potolit! Şi de aceea Mwen Mas se simţea îndrituit să întreprindă această experienţa fără precedent.
Ca de obicei, directorul staţiunilor exterioare ieşi In balconul observatorului şi începu să se plimbe cu paşi repezi dintr-un capăt într-altul. În ochii săi osteniţi mai licăreau galaxiile îndepărtate ce-şi trimiteau spre Pământ undele roşii ca nişte apeluri de ajutor adresat atotputernicei gândiri umane. Deodată râse încet. Nu se îndoia că într-un viitor apropiat, undele roşii vor deveni supuse mâinii omului, întocmai ca acelea ce scăldaseră trupul Ciarei Nandi la serbarea Cupelor de foc, al Ciarei care-i apăruse în ipostaza fetei arămii de pe steaua epsilon-Tucan, obiectul visurilor sale.
Da, el va îndrepta vectorul lui Ren Boz tocmai spre Epsilon-Tucan, nu numai spre a vedea această lume splendidă, ci şi în cinstea fetei ce-o reprezintă pe Pământ!
Steaua Polara este cea mai stralucitoare stea din constelatia Carul Mic si, dat fiind ca se afla pe directia de rotatie a axei Pamantului, foarte aproape de Polul Nord, tot cerul pare ca se roteste in jurul ei. Cu ajutorul telescopului Hubble, astronomii au descoperit acum ca, de fapt, Steaua Polara este un sistem de trei stele. Pe langa steaua principala (Polaris A), mai exista inca doua stele pitice. Cea de-a doua stea din sistem — (Polaris B) — este relativ usor de vazut chiar si cu un telescop obisnuit si a fost descoperita inca din 1780 de William Herschel. Cea de-a treia stea — (Polaris Ab) — a fost atat de greu de observat din cauza apropierii ei foarte mari de steaua principala. Polaris Ab se gaseste la doar 3 miliarde de kilometri de Polaris A, fata de 380 de miliarde de kilometri, distanta la care se gaseste Polaris B. Steaua Polara nu va ramane la nesfarsit nemiscata la Polul Nord, datorita precesiei echinoctiilor.
Sticla în a carei compoziţie intră substanţe organice. Exemplu plexiglasul (n.r.). 135
NGC 5194 reprezintă indicativul după care se caută respectiva galaxie în catalogul NGC (Catalogul nebuloaselor galactice) [n.r.]
Deplasarea spre roşu (efectul Doppler-Belopolski), efect observat în fizică şi apoi în astrofizica. Acest efect constă în următoarele: când o sursă de lumină, de o anumită lungime de undă, se îndepărtează de noi cu o anumită viteză, la analiza spectrală a acestei lumini înregistrăm că se petrece un fenomen deosebit — pe măsură ce creşte viteza sursei, se măreşte şi lungimea de undă a luminii. Deoarece lumina roşie este aceea care are lungimea de undă cea mai mare (în spectrul vizibil), efectul de mai sus se numeşte „deplasarea spre roşu”, (n.r.).
O undă luminoasă pierzând energie se deplasează spre regiunea roşie a spectrului vizibil, deoarece undele de lumină roşie sunt cele mai puţin energice (n.r.).