Şcoala nr. 410, de ciclul trei, se afla iu sudul Irlandei. campii întinse, vii şi pilcuri de stejari coborau de pe dealuri verzi până la malul mării. Veda Kong şi Evda Nal sosiseră la o oră de curs. Înaintau incet pe culoarul circular care înconjura clasele aşezate pe perimetrul clădirii rotunde. Era o zi înnorată, cu ploaie cernută, şi lecţiile se ţineau înăuntru, nu ca de obicei afară sub copaci, în poiene.
Veda Kong se simţea ca o şcolăriţă: se furişa de la o clasă la alta şi asculta pe la intrările care, ca la majoritatea şcolilor, erau amenajate ca nişte culise. Amândouă strecurau câte o privire prudentă în clase, căutând s-o găsească pe fata Evdei şi să rămână totuşi neobservate.
În prima încăpere, pe un întreg perete, văzură un vector desenat cu cretă albastră şi înfăşurat de o spirală. Două sectoare ale spiralei erau înconjurate de elipse transversale, în care era înscris un sistem de coordonate dreptunghiulare.
— Matematică bipolară!? spuse cu spaimă glumeaţă Veda.
— Ba cred că-i ceva mai mult, făcu Evda. Să aşteptăm o clipă!
— Acum, că am făcut cunoştinţă cu funcţiunile de umbră ale mişcării eohlcare, adică ale mişcării ascendente spirale, care se nasc pe direcţia unui vector, spuse bătrânul profesor cu ochi arzători, înfundaţi în orbite, ne apropiem de noţiunea de „calcul repagular”. Această denumire provine de la vechiul cuvânt latinesc „repagulum” care înseamnă „barieră, obstacol”, mai exact, trecerea de la o calitate la alta, privită sub aspectul ei biunivoc111. Profesorul arătă o elipsă largă, de-a curmezişul spiralei, şi urmă: Cu alte cuvinte, studiul matematic al fenomenelor de trecere dintr-o stare în-tr-alta…
Veda Kong se ascunse după o ieşitură a zidului, trăgând pe prietena ei de mânecă:
— Este ceva cu totul nou! Face parte din domeniul de care nea vorbit Ren Boz al dumitale atunci, pe malul mării.
— Şcoala prezintă întotdeauna elevilor tot ce este mai nou şi înlătură necontenit ce s-a învechit. Cum am putea de altfel să asigurăm un progres rapid, dacă tânăra genera (ie ar repeta idei perimate? Chiar şi aşa, pentru a le transmite copiilor cunoştinţele se pierde destul timp. Zeci de ani trec până ce copilul ajunge să fie destul de instruit ca să înfăptuiască opere grandioase. Această pulsaţie a generaţiilor — faci un pas înainte pentru a da imediat înapoi cu nouă zecimi, până ce ţi-a crescut schimbul — reprezintă cea mai penibilă dintre toate legile biologice — legea morţii şi a renaşterii. Multe dintre cele învăţate de noi în domeniul matematicii, al fizicii şi al biologiei s-au şi învechit. Cu istoria dumitale se petrece altfel, îmbâtrâneşte mai încet, fiind In sine foarte bătrânâ.
Se uitară într-o altă clasă. Profesoara, întoarsă cu spatele la ele, şi elevii absorbiţi de cele auzite nu observară nimic. Vedeau aici fete şi băieţi înalţi, de 17 ani. Aveau obrajii îmbujoraţi, senin că lecţia îi pasiona.
— Omenirea a trecut prin cele mai aspre încercări, spuse profesoara, şi glasul ei trăda emoţia. Tocmai de aceea, până în zilele noastre, principalul în istoria pe care o facem la şcoală a rămas studierea marilor erori umane şi a consecinţelor lor. Am trecut printr-o excesivă complicare a vieţii şi a obiectelor de uz curent, ca să ajungem la simplificarea lor maximă. Complicarea traiului ducea uneori la o sărăcire a culturii spirituale. Nu-i nevoie ca omul să se împiedice In lucruri inutile, căci şi sentimentele şi percepţiile lui sunt cu mult mai subtile şi mai complexe In condiţiile unei vieţi simple. Acum, cele mai luminate minţi studiază tot ce este cit de cit legat de satisfacerea trebuinţelor zilnice, In aceeaşi măsură ca şi problemele ştiinţifice capitale. Au urmat calea de evoluţie generală a lumii animale, care tinde să elibereze atenţia, automatizând mişcările, dezvoltlnd reflexele In activitatea sistemului nervos. Automatizarea forţelor de producţie ale societăţii a creat un sistem de conducere reflector analogic In economie, şi a dat la nenumărate persoane posibilitatea să se consacre sarcinii fundamentale a omului: cercetărilor ştiinţifice. Natura ne-a înzestrat cu un mare creier investigator, ale cărui funcţiuni se limitau odinioară la câu «tarea hranei şi la cercetarea coraestibilităţii ei…
— Frumos! spuse în şoaptă Evda Nal şi In aceeaşi clipă îşi zări fiica.
Fără a bănui prezenţa mamei, aceasta privea gân-ditoare suprafaţa ondulată a geamului, care ascundea priveliştea de afară.
Veda Kong o cercetă, comparând-o cu mama ei. Acelaşi păr negru şi lung, legat cu o panglică albastră şi strâns în două mari cozi. Acelaşi oval al feţei care se îngustează în partea de jos, aceeaşi frunte lată şi pomeţi mari, care-i dădeau o expresie copilăroasă. O bluză scurtă, strălucitor de albă, din lină artificială, sublinia paloarea tenului ei oacheş şi negrul intens al ochilor, al genelor şi sprâncenelor. Singura ei podoabă era un colier din mărgean roşu, care sublinia fizicul original al fetei.
Ca toţi ceilalţi elevi, fiica Evdei purta un şorţ larg cu franjuri roşii la cusături.
— E un ornament indian — spuse în şoaptă Evda Nal, răspunzând zâmbetului interogativ al prietenei sale.
Se retraseră repede pe sală: profesoara părăsea clasa. În urma ei veneau câţiva elevi, printre care şi fiica Evdei. Dînd cu ochii de maică-sa, de care era nespus de mândră şi pe care se străduia mereu s-o imite, fata Încremeni. Evda nici nu ştia că avea la şcoală un cerc de admiratori, care hotărâseră să-şi aleagă în viaţă aceeaşi cale ca şi celebra Evda Nal.
— Mamă! rosti în şoaptă fata şi, arunclnd o privire sfioasă tinerei femei ce-i însoţea mama, se lipi de Evda.
Profesoara se opri şi se apropie de ele.
— Trebuie să înştiinţez consiliul şcolar, spuse ea fără a lua seama la gestul de protest al Evdei. Vom trage oarecare foloase din vizita dumitale.
— Mai bine profitaţi de venirea prietenei mele, şi Evda o prezentă pe Veda Kong.
Profesoara de istorie se roşi toată, arătind acum foarte tânără.
— Foarte bine, făcu ea, căutând să-şi păstreze tonul grav, ne pregătim tocmai de o nouă promoţie din grupele mari. Pentru tinerii noştri elevi va fi o mare fericire să primească sfaturile Evdei Nai şi în acelaşi timp, să treacă în revistă, împreună cu Veda Kong vechile culturi şi rase. Nu-i aşa, Rhea?
Fata Evdei bătu din palme, iar profesoara porni cu pas uşor de gimnastă spre încăperile de serviciu aflate într-o anexă lungă şi dreaptă.
— Rhea, vrei să lipseşti de la o oră de muncă şi să te plimbi cu noi în grădină? îi propuse Evda. N-o să mai am timp să vin la tine până la alegerea probelor pe care trebuie să le dai. Rîndul trecut nani hotârât nimic definitiv…
Fără să răspundă, Rhea o luă de braţ pe mama ei. În programul oricărui ciclu studiile teoretice alternau cu lucrările practice. În momentul acela, se ţinea tocmai una dintre lecţiile preferate ale Rheei — şlefuirea lentilelor optice. Dar ce putea fi mai interesant şi mai important decât vizita mamei?
Ca să le lase singure, Veda se îndreptă spre un mic observator astronomic care se zărea tn depărtare.
Agăţata ca un copil de braţul puternic al mamei, Rhea mergea dusă pe gânduri.
— Unde este micul tău Kay? se interesă Evda. Fetiţa se întrista. Kay era elevul ei: cei mari vizitau şcolile de ciclul I şi II din apropiere, pentru a se ocupa de „prichindeii” pe care şi-i aleseseră. Acest ajutor dat profesorilor era necesitat de grija pusă în educarea copiilor.
— Kay a trecut în ciclul II şi a plecat departe, îmi pare nespus de rău… De ce oare ne-or fi mutând din patru în patru ani, de la un ciclu la altul?
— Ştii doar şi tu că psihicul se oboseşte şi devine mai puţin receptiv când impresiile sunt prea monotone.
— Nu înţeleg totuşi un lucru: de ce primul dintre cele patru cicluri de patru ani se numeşte „ciclul O”? Doar şi-n răstimpul său are loc un important proces de instruire şi educare a copiilor, de la unu la patru ani?
— Este o denumire veche şi improprie. Dar în afara cazurilor absolut necesare, ne străduim să păstrăm terminologia încetăţenită. Altminteri s-ar produce o irosire de energie umană. Şi cu toţii fără excepţie, avem datoria să scutim omenirea de asemenea risipe.
— Dar împărţirea pe cicluri, care sunt net separate şi periodicele deplasări de la un ciclu la altul nu sunt şi ele irosiri de forţe, ba chiar destul de mari?
— O asemenea cheltuire de energie este pe deplin compensată prin ascuţirea percepţiei, prin randamentul sporit în învăţătură, care altminteri ar scădea cu fiecare an. Voi, oamenii cei mici, pe măsură ce creşteţi, sunteţi educaţi, deveniţi fiinţe cu calităţi diferite. Viaţa în comun a copiilor de vârste diferite stânjeneşte educaţia şi enervează chiar pe elevi. Noi am redus aceste diferenţe la minimum, repartizând copiii în patru cicluri, după etate; totuşi nici această împărţire nu este perfectă… Dar să vedem care ţi-s proiectele şi preocupările! Vă voi ţine o conferinţă şi poate că astfel voi răspunde şi problemelor tale.
Rhea îşi deschise sufletul cu încrederea spontană a copiilor din Era Marelui Cerc, care n-au cunoscut nici ironia jignitoare, nici neînţelegerea. Era o întruchipare a tinereţei care nu cunoaşte încă viata dar este plină de visuri şi aşteptare. împlinind 17 ani fata urma să absolve şcoala şi să treacă la îndeplinirea Isprăvilor lui Hercule, care durau trei ani şi se desfăşurau în mijlocul adulţilor. În cursul acestor probe se precizau definitiv înclinaţiile şi capacităţile ei. Urmau apoi doi ani de studii superioare, după terminarea cărora căpăta dreptul de a lucra de sine stătător in specialitatea aleasă. În răstimpul lungii sale vieţi omul reuşea să dobîndească o asemenea calificare în câte cinci sau şase specialităţi, schimbîndu-şi din când în când munca; totuşi alegerea primei şi a celei mai dificile activităţi — a isprăvilor lui Hercule — era cât se poate de importantă. Tocmai de aceea, această alegere cerca o meditaţie prealabilă aprofundată, sub îndrumarea obligatorie a unui sfătuitor mai în vârstâ.
— Aţi trecut probele psihologice de absolvenţă? întrebă Evda încruntîndu-şi sprâncenele.
— Le-am trecut. Eu am 20–24 Ia primele opt grupe, 18 şi 19 la grupa a zecea şi a treisprezecea şi 17 la grupa a şaptesprezecea! se lăudă Rhea.
— Minunat! se bucură Evda. Ai toate căile deschise. Nu ţi-ai schimbat alegerea celei dintâi isprăvi?
— Nu! Voi fi infirmieră pe Insula Uitării, iar pe urmă tot cercul nostru — al discipolilor tăi — va lucra la Spitalul de psihologie din Islanda.
Evda glumi fără răutate pe seama acestor tineri şi zeloşi psihologi, dar Rhea o rugă să devină mentor al membrilor cercului, care trebuiau şi ei să-şi aleagă probele.
— Voi fi nevoită să rămân aici până la sfârşitul concediului meu, râse Evda. Şi ce va face în acest timp Veda Kong?
Fetiţa îşi aduse aminte de însoţitoarea mamei.
— Este foarte bună, spuse ea grav, şi aproape tot atât de frumoasă ca şi tine!
— Cu mult mai frumoasă!
— Nu, nu… şi nicidecum pentru că eşti mama mea, stărui fata. Poate că, la prima vedere, ea să pară mai frumoasă, dar tu porţi tn tine forţe lăuntrice pe care Veda Kong nu le are. Nu vreau să spun că nu le va avea cândva. Clnd o să le aibă atunci…
— O va eclipsa pe maică-ta, aşa cum luna eclipsează o stea!?…
Rhea clătină energic din cap:
— Dar parcă tu ai să rămîi pe loc? Vei ajunge şi mai departe ca ea!
Evda îi mângâie părul neted, privindu-i chipul ridicat spre dlnsa:
— Ajunge cu atâtea laude, fetiţa mea! Trebuie să ne grăbim!
Veda Kong umbla încet pe alee, afundindu-se tot mai mult în păduricea de arţari cu frunza lată, care cu un foşnet dulce, îşi mişcau frunzişul greu şi umed. Primele năluci ale negurii de seară dădeau să se ridice din lunca din apropiere, dar vântul le alunga îndată. Veda Kong se gândea la repausul mobil al naturii şi la faptul că amplasamentul şcolilor se alege de obicei cât se poate de potrivit. Esenţialul în educaţie îl constituie dezvoltarea gustului de natură, a capacităţii de a percepe cu acuitate contactul intim cu ea. Omul care se dezinteresează de natură, nu poate evolua, căci dezobişnuindu-se a observa, pierde facultatea generalizării. Veda se gindea la arta pedagogică — atât de preţioasă într-o epocă în care oamenii pricepuseră în sfârşit că învăţământul constă de fapt în educaţie, şi că doar ea îl putea pregăti pe copil pentru anevoioasa cale a unui om adevărat. Fireşte, baza caracterului o formau însuşirile înnăscute, dar acestea n-aveau nici o valoare fără iscusita modelare a sufletului omenesc, săvârşită de profesor.
Eminenta istoriciană se întoarse cu ghidul spre îndepărtatele zile când şi ea fusese o tânără fiinţă din ciclul III, toată numai contradicţii: plină de dorinţa arzătoare de a se jertfi, dar şi judecind lumea numai din punctul ci de vedere, cu egocentrismul unei tinereţi sănătoase. „Cit de mult au făcut atunci pentru mine profesorii! într-adevăr, in lumea noastră nu exista îndeletnicire mai nobilă!”
În mâinile învăţătorului se află viitorul omenirii. Căci numai prin sforţările lui omul se ridică tot mai sus şi devine tot mai puternic, îndeplinind sarcina cea mai grea: aceea de a se învinge pe sine însuşi, de a infrânge pornirile de aviditate egoistă şi nestăpânitele pofte ale firii.
Veda Kong o luă spre un golf mic, înconjurat de pini, din direcţia căruia venea zvonul unor glasuri de copii. Curând dădu peste un grup de zece băieţandri cu şorţuri din masă plastică. Ei meştereau de zor la o blrnă lungă de stejar, cu nişte topoare, aceste unelte inventate încă în peşterile epocii de piatră. Tinerii constructori o salutară politicos şi îi explicară că, luând exemplul de la eroii din trecut, vor să construiască un vas fără ajutorul ferăstraielor automate şi al maşinilor de asamblare. Pe această corabie aveau să călătorească spre ruinele Cartaginei, în timpul vacanţelor, împreună cu profesorii lor de istorie, geografie şi lucru manual.
Veda le ură spor la muncă şi voi să-şi continue plimbarea. Din grupul copiilor înainta un băiat înalt şi subţire, cu pârul galben.
— Aţi venit cu Evda Nal? Aş putea să vă pun câteva întrebări?
Veda consimţi.
— Evda Nal lucrează la Academia de Bucurii şi Necazuri. Noi am studiat orânduirea socială a planetei noastre şi a altor câteva lumi; nu ni s-a vorbit însă de însemnătatea acestei Academii…
Şi Veda le vorbi despre vastele studii întocmite de Academie în domeniul existenţei sociale, despre statistica suferinţelor şi a fericirii din viaţa fiecărui om în parte şi despre clasificarea necazurilor în conformitate cu diferitele vârste. Etapa următoare o constituia stabilirea modificărilor ce se produc în domeniul bucuriilor şi al necazurilor în raport cu evoluţia istorică a umanităţii. Oricât de mare ar fi varietatea în ceea ce priveste calitatea acestor stări sufleteşti — rezultatele unui bilanţ general, prelucrate cu ajutorul metodelor stohasticei, adică ale cifrelor mari, permit să se descopere anumite legi importante. Consilii cu sarcina de a conduce dezvoltarea societăţii se străduiau din răsputeri să obţină indici cât mai buni. Şi doar creşterea volumului de bucurii sau echilibrul dintre acestea şi necazuri puteau asigura progresul social.
— Cu alte cuvinte, Academia de Bucurii şi Necazuri este cea mai importantă dintre toate, spuse un alt băieţaş cu priviri îndrăzneţe şi pline de isteţime.
Ceilalţi râseră şi primul interlocutor al Vedei Kong lămuri:
— 01 caută în toate întâietatea. Nu visează decât la conducătorii de odinioară.
— Este o cale primejdioasă, zâmbi Veda. În calitatea mea de istoric, pot să vă spun că aceşti mari conducători au fost în realitate oamenii cei mai dependenţi şi cei mai încătuşaţi.
— Încătuşaţi prin condiţionarea acţiunilor lor? întrebă băiatul cu părul ca paiul.
— Chiar aşa. Dar aceasta se întâmpla într-o societate care se dezvolta inegal şi spontan — cum era de pildă — vechea societate din E.L.D. şi încă mai înainte. Acum, nu mai există întâietate: nici un consiliu nu poate să acţioneze fără consensul tuturor celorlate.
— Dar Consiliul Economic? Fără el nimeni nu poate să întreprindă nimic important, obiectă cu prudenţă 01, puţintel ruşinat, totuşi fără să-şi piardă cumpătul.
— Din cauză că economia formează singura bază reală a existenţei noastre. Dar am impresia că ai o concepţie oarecum greşită despre întâietate… Aţi studiat citoarhitectonica[107] creierului uman?
Băieţii răspunseră afirmativ.
Veda le ceru un băţ şi le desenă pe nisip cercurile care reprezentau cele mai importante instituţii mondiale.
— Uite, în centru este Consiliul Economic. Să ducem de la el legături directe înspre organele lui consultative; A.B.N. (Academia de Bucurii şi Necazuri), A.F.P. (Academia Forţelor de Producţie), A.S.P. (Academia de Stohastică şi de Previziune), A.P.M. (Academia de Psihofiziologie a Muncii). Legătura aceasta laterală duce spre un organ cu activitate de sine stătătoare: Consiliul Astronautic, legat nemijlocit de Academia Radiaţiilor Dirijate şi de Staţiunile Exterioare ale Marelui Cerc. Mai departe…
După ce desenă pe nisip o schemă complicată, le spuse:
— Toate acestea nu vă amintesc oare creierul omenesc? Centrele de cercetări şi statistică reprezintă centrele senzoriale. Consiliile sunt centre asociative. Ştiţi şi voi că întreaga viaţă este compusă din atracţie şi reacţie, din ritmul de explozii şi de acumulări, din excitare şi frânare. Centrul principal de frânare îl formează Consiliul Economic, care transpune orice pe tărâmul posibilităţilor reale ale organismului social şi ai legilor lui obiective. Această interacţiune a forţelor contrarii, transformată într-o activitate annonioasă, se manifestă atât în funcţiunea creierului nostru, cât şi în aceea a societăţii noastre: şi una şi cealaltă îşi continuă necontenit progresul. Odinioară cibernetica sau ştiinţa de a dirija a reuşit să reducă cele mai complexe interacţiuni şi transformări la operaţii relativ simple efectuate de maşini. Pe măsură însă ce cunoaşterea se dezvolta, fenomenele şi legile termodinamicii, ale biologiei, ale economiei apăreau tot mai complicate, făcând să dispară o dală pentru totdeauna concepţiile simpliste despre natură sau despre procesele dezvoltării sociale.
Băieţii o ascultau pe Veda cu cea mai dcsăvârşită atenţie.
— Şi ce anume este mai important într-o asemenea orinduire a societăţii? se adresă dânsa amatorului de conducători. Acesta tăcu încurcat. Primul băiat îi veni insă în ajutor.
— Progresul! declară el cu Îndrăzneală, stârnind admiraţia Vedei.
— Pentru acest răspuns meriţi un premiu! exclamă ea şi, cercetându-şi îmbrăcămintea, scoase de pe umărul sting o broşa emailată, ce reprezenta un albatros zburând deasupra mării albastre. O întinse pe palma deschisă băiatului. Acesta nu se putea hotărâ s-o ia.
— Ia-o ca amintire a convorbirii noastre de azi şi a progresului! stărui Veda, şi băiatul luă agrafa.
Ţinându-şi cu mâna umărul bluzei ce cădea, Veda porni îndărăt spre parc. Broşa era un dar al lui Erg Noor şi faptul că o dăruise la rându-i însemna foarte mult — între altele şi dorinţa ciudată de a se lepăda cât mai repede de trecut, de ceea ce a fost şi nu mai este…
În rotonda din mijlocul edificiului se adunase toată populaţia acelei cetăţi şcolare. Evda Nal, îmbrăcată într-o rochie neagră, se urcă pe estrada aflată în centru şi luminată de sus, şi-şi plimbă calm privirile peste rândurile de bănci în amfiteatru. Toţi ascultau în tăcere glasul limpede şi domol. Amplificatoarele zgomotoase nu mai erau folosite decât în tehnica securităţii, iar marile săli publice deveniseră inutile datorită dezvoltării stereofoanelor-televizoare T.V.F.
— 17 ani reprezintă o cotitură în viaţă. În curând veţi rosti în adunarea circumscripţiei irlandeze cuvintele tradiţionale: „Voi cei mari, care m-aţi chemat pe calea muncii, primiţi dorinţa şi priceperea mea, primiţi-mi strădania şi învăţaţi-mă zi şi noapte. Daţi-mi o mână de ajutor, căci calea este anevoioasă şi vă voi urma”. În această formulă străveche, printre rândurile ei, sunt cuprinse foarte multe lucruri, iar azi vă voi vorbi despre ele.
Din fragedă copilărie vi se predă filozofia dialectică, denumită pe vremuri, în cărţile secrete ale antichităţii: „Taina dublului”. Pe atunci se credea că n-o pot stâpâni decât cei „iniţiaţi”, oameni dotaţi cu o mare forţă intelectuală şi morală. Astăzi puteţi pricepe lumea din cea mai fragedă tinereţe cu ajutorul legilor dialecticii, şi marea ei putere este la Indemlna oricui. Aţi venit pe lume într-o societate bine orânduită, creată de generaţii de miliarde de muncitori anonimi care au luptat pentru o viaţă mai bună. De la înfiriparea celor dinţii societăţi bazate pe diviziunea muncii s-au perindat pe Pământ cinci sute de generaţii. În acest răstimp, rasele şi popoarele s-au amestecat. Oricare dintre voi poartă în sine picături de sânge, cum se spunea pe vremuri, sau mecanisme ereditare, cum zicem noi acum, moştenite de la câte un alt popor. S-a depus o muncă uriaşă pentru a epura ereditarea de urmările folosirii imprudente a radiaţiilor şi de bolile răspândite mai înainte, care au pătruns în aceste mecanisme.
Educarea omului nou reprezintă o îndeletnicire de mare fineţe, impliclnd analiza individuală şi o excesivă prudenţă. A trecut demult timpul când societatea se mulţumea cu inşi crescuţi la întâmplare, scuzându-le defectele prin natura înăscută a omului. Acum orice om rău-crescut reprezintă o dojana vie adusă întregii societăţi, o tristă eroare de care răspunde un întreg colectiv.
Voi, care n-aţi scăpat încă de egocentrismul propriu tinereţii şi de o supraapreciere a „Eului”, trebuie să vă daţi cât mai limpede seama ce mult depinde de voi, în ce măsură vă puteţi înşivă crea libertatea şi rostul vieţii voastre. Vaste posibilităţi de a vă alege calea vă stau înainte, dar aceasta implică totodată şi o deplină răspundere a alegerii. Visurile omului necivilizat doritor să se întoarcă în sânul sălbaticei naturi şi la libertatea comunităţilor şi a relaţiilor primitive au dispărut de mult. Umanitatea care a ştiut să unească mase colosale de indivizi s-a găsit în raţa alternativei să piară sau să accepte disciplina socială şi să se supună unui îndelungat proces de educaţie şi instruire; căci nu există alt mijloc de a trăi pe planeta noastră, oricât de generoasă ar fi ea. Acei filozofi absurzi care visau o întoarcere la natură n-o înţelegeau şi nici n-o iubeau cu adevărat; altminteri ar fi cunoscut marea-i cruzime şi inevitabila distrugere a tot ce nu se supune legilor ei.
Omul noii societăţi se găseşte In faţa necesităţii imperioase de a se supune unei disciplinări a dorinţelor, a voinţei şi a glndirii. Această educare a minţii şi a voinţei este acum tot atât de obligatorie pentru oricare dintre noi, ca şi educarea trupului. Studierea legilor naturii, ale societăţii şi ale economiei au transformat dorinţa individuală in ştiinţă raţională. Cînd spunem „vreau” subînţelegem: „ştiu că este posibil”.
Cu mii de ani în urmă, vechii greci spuneau: „metronariston” adică: „măsura este mai presus de toate”; iar noi afirmăm şi astăzi că la temelia civilizaţiei se află înţelegerea măsurii în toate.
Paralel cu ridicarea nivelului cultural, a scăzut satisfacţia brutală a proprietăţii, care tindea să-şi sporească mereu avuţia, dar care se topea uşor, lăsând în urmă-i doar o surdă nemulţumire.
Noi ne-am străduit să vă deprindem a căuta o fericire cu mult mai mare: fericirea abnegaţiei pe care ţi-o procură ajutorul dat celorlalţi, bucuria cea adevărată a muncii care încălzeşte sufletul. V-am ajutat să vă dezbăraţi de tirania măruntelor dorinţe şi preocupări, strămutându-vă năzuinţele într-o regiune mai Înaltă, în domeniul creaţiei.
O educaţie fizică îngrijită, o viaţă curată şi frumoasă dusă de zeci de generaţii v-au scăpat de cel de-al treilea duşman înspăimântător al psihicului omenesc: indiferenţa, nepăsarea unui suflet pustiu şi leneş. Porniţi în'lume, la muncă, plini de energie, cu un psihic echilibrat, sănătos, purtând în sufletul vostru — datorită unei corelaţii fireşti între emoţii — mai multă bunătate decât răutate. Cu cât veţi fi mai buni, cu atât mai bună va fi întreaga omenire, deoarece între ea şi fiecare dintre noi există o deplină interdependenţă. Creînd în preajma noastră un mediu spiritual înalt, societatea vă va ridica la rândul ei pe o treaptă superioară. În zilele noastre, omul este educat şi instruit întreaga-i Viaţă, iar societatea progresează rapid.
Evda Nal se opri şi-şi netezi părul cum şi-l netezea şi Rhea, care o urmărea atentă din bancă.
— A fost un timp, urmă ea, când oamenii numeau visuri năzuinţa de a cunoaşte realitatea. Voi veţi visa astfel o viaţă întreagă şi veţi fi fericiţi, căci fericirea o dă cunoaşterea — mişcarea, lupta şi munca. Să nu luaţi în seamă prăbuşirile care urmează momentele de înălţare sufletească: sunt întorsăturile fireşti, legice în spirala mişcării, comună întregii materii. Realitatea libertăţii este aspră, dar aţi fost pregătiţi pentru ea prin disciplina educaţiei şi prin studiile voastre: tocmai de aceea, vouă, celor care vă cunoaşteţi răspunderea, vă este permis să vă schimbaţi după dorinţă felul activităţii, ceea ce constituie fericirea personală. Visurile despre o dulce inactivitate paradisiacă au fost dezminţite de istorie, căci sunt în contradicţie cu însăşi natura omului luptător. Orice epocă a avut şi mai are încă dificultăţile ei; dar pentru întreaga omenire idealul îl constituie continua şi rapida ascensiune spre culmi tot mai înalte ale cunoaşterii şi ale sentimentelor, ale ştiinţei şi ale artei.
Terminându-şi conferinţa, Evda Nal veni în rândurile din faţă, unde Veda Kong o salută cu acelaşi gest cu care o Intâmpinase pe Ciara Nandi la serbarea Cupelor de foc. Iar ceilalţi se ridicară la rândul lor în picioare, manifestându-şi în acelaşi fel entuziasmul.
Citoarhitectonica — studiul detailat al structurii creierului după distribuirea şi specializarea celulelor nervoase (n.a.).