Instalaţiile lui Kor Yull se aflau pe culmea unui munte turtit, la un kilometru depărtare de Observatorul din Tibet al Consiliului Astronautic. Acolo, la altitudinea de 4.000 m., nu mai creşteau alţi copaci în afara celor aduşi din Marte, negri-verzui, fără frunze, cu crengile îndoite înăuntru, spre vârf. În vale, iarba, scurtă şi gălbuie unduia în bălaia vântului, în timp ce aceşti reprezentanţi robuşti ai unei lumi străine păstrau o imobilitate desăvârşită. Pe povârnişurile munţilor se revărsau grohotişuri, aidoma unor fluvii de piatră. Ici colo, vedeai sticlind imaculate straturi de zăpadă.
În spatele unor ziduri din diorit[108] crăpat — vestigii ale unei mănăstiri, clădită cu o uimitoare îndrăzneală la această înălţime — se vedea un turn de oţel tubular, care susţinea două arcuri ajurate. Deasupra acestora, înclinată în unghi şi deschizându-se în parabolă spre cer, scînteia o uriaşă spirală din bronz berilic, presărată cu strălucitoarele puncte albe ale contactelor de reniu[109].
O altă spirală, cu deschiderea către sol, era aproape lipită de cea dintâi. Sub ea se aflau opt conuri mari dintr-un aliaj verzui de zirconiu[110], cu ramificaţiile unor tuburi de şase metri în diametru, care transportau energia. De-a lungul văii se înşiruiau stâlpi cu inele de ghidaj, formând un branşament provizoriu pe artera principală a observatorului care primea în timpul funcţionării lui energia tuturor staţiunilor de pe planetă. Trecându-şi mâna prin păru-i răvăşit, Ren Boz examina satisfăcut completările aduse vechilor instalaţii, pe care voluntarii le montaseră într-un termen nemaipomenit de scurt. Cel mai greu le-a fost să sape în stâncă tranşee deschise şi foarte adânci fără ajutorul marilor perforatoare; dar şi această dificultate a fost învinsă. Voluntarii, care drept recompensă pentru eforturile lor voiau, fireşte, să asiste la desfăşurarea grandioasei experienţe, fuseseră trimişi ceva mai departe de instalaţii şi îşi aleseseră pentru corturi povârnişul lin de la nordul observatorului.
Mwen Mas, care ţinea în mâinile lui toate legăturile cu Cosmosul, stătea zgribulit pe o piatră rece în faţa fizicianului şi îi povestea ultimele noutăţi transmise prin Cerc. În timpul din urmă, satelitul 57 fusese folosit exclusiv pentru menţinerea legăturii cu navele astrale şi planetare şi nu mai lucra pentru Cerc. Mwen Mas îi comunică lui Ren Boz că Vlihh Oz Ddiz pierise lingă steaua E. Deşi obosit, fizicianul se însufleţi:
— Crescându-i la maximum gravitaţia, steaua E ajunge la o nouă şi uriaşă încălzire. Se formează astfel o supergigantă violetă, în care colosala forţă de gravitaţie de dinainte se atenuează treptat. Această supergigantă nu mai emite radiaţii roşii: în pofida puterii cimpului gravitaţional, undele razelor luminoase nu se mai alungesc, ci se scurtează.
— Undele luminoase devin violete extreme şi ultraviolete, întări Mwen Mas.
— Nu numai asta. Procesul se dezvoltă mai departe. Cuantele devin tot mai energice, este înfrântă tranziţia timpului zero şi apare o zonă de anti-spaţiu — un al doilea aspect al mişcării materiei, necunoscut la noi pe Pamânt din cauza scalei de lucru extrem de reduse de care dispunem. Aici n-am putea să realizăm nimic asemănător, chiar dacă am arde tot hidrogenul oceanelor noastre.
Mwen Mas făcu in minte un calcul vertiginos.
— Cincisprezece mii de trilioane de tone de apă, transformate în energia ciclului de hidrogen conform principiului relativităţii masă-energie, reprezintă grosso-modo un trilion de tone de energie. Soarele generează pe minut două sute patruzeci de milioane de tone; avem deci radiaţia soarelui abia pe zece ani.
Ren Boz zâmbi satisfăcut.
— Dar cit ar putea da o supergigantă albastră?
— Cam greu de calculat. Judecă însă şi dumneata. În Marele Nor al lui Magellan există îngrămădirea NGC 1910, în preajma Nebuloasei din Tarantula… Scuză-mă, dar m-am deprins să mă folosesc de vechile denumiri şi indici ai stelelor!
— N-are nici o importanţă. Nebuloasa din Tarantula este atât de strălucitoare, încât, dacă s-ar apropia de noi, să spunem la distanţa la care se găseşte Nebuloasa bine cunoscută din Orion lumina ei ar fi egală cu aceea a Lunei pline. În îngrămădirea stelară 1910, cu un diametru doar de 70 de parseci, se numără pe puţin o sută de stele supergigante: Acolo se află supergigantă albastră dublă ES din Dorado, care are in spectru dungi luminoase de hidrogen şi dungi întunecate, lângă marginea violetă. Steaua aceasta este mai mare decât orbita Pământului, şi are o luminozitate de o jumătate de milion de sori de-ai noştri! La o asemenea stea anume te-ai gândit? In aceeaşi îngrămădire există şi stele mai mari, cu un diametru cât orbita lui Jupiter, dar ele nu-s decât pe cale de încălzire după starea E.
— Să lăsăm deoparte supergigantele. Timp de milenii, oamenii au privit nebuloasele inelare din Vărsătorul, din Ursa Mare şi Lira, fără să ştie că au de-a face cu câmpuri neutre de gravitaţie-zero, care, conform legii repagulumului116, reprezintă tranziţia dintre gravitaţie şi antigravitaţie. Tocmai acolo se şi află enigma spaţiului zero.
Ren Boz sări In picioare de pe pragul blindajului de comandă durat din mari blocuri de piatră, acoperite cu silicat.
— M-am odihnit. Putem începe!
Lui Mwen Mas inima îi bătea să-i spargă pieptul, de emoţie i se pusese un nod în gât. Oftă din fundul rărunchilor. Ren Boz era în aparenţă calm; doar strălucirea febrilă a ochilor lui trăda concentrarea de gândire şi voinţă a unui om care avea să întreprindă o experienţă primejdioasă.
Mwen Mas întinse mâna-i mare şi strânse mâna mică, dar fermă, a fizicianului. O înclinare a capului, şi silueta africanului se şi arătă pe drumul ce cobora spre observator. Vîntul rece urla lugubru, rostogolindu-se de pe uriaşii munţi îngheţaţi ce se înălţau de o parte şi de alta a văii. Mwen Mas simţi un fior de gheaţă. Grăbi pasul, deşi n-avea nici un rost să se zorească. Experienţa trebuia să înceapă după apusul soarelui.
Izbuti să stabilească legătura cu satelitul 57 pe lungimea de undă corespunzătoare staţiunii de pe Lună. Reflectoarele şi ghidajele instalate acolo îl fixară pe Epsilon-Tucan pentru cele câteva minute în care satelitul 57, rotindu-se de la latitudinea nordică 33 până la Polul Sud, putea să observe steaua de pe orbita lui.
Mwen Mas se aşeză la tabloul de comandă din încăperea subterană care semăna mult cu aceea de la Observatorul mediteranean.
Revâzând a mia oară datele privitoare la planeta stelei Epsilon-Tucan, Mwen Mas verifică metodic calculul orbitei sale şi stabili din nou legătura cu satelitul 57. Căzură de acord că, in clipa conectării câmpului, observatorii de pe satelit vor modifica cu multă prudenţă şi foarte încet direcţia, urmînd un arc de cerc de patru ori mai mare decât paralaxa stelei.
Timpul se scurgea încet. Mwen Mas era obsedat de amintirea lui Bet Lon, matematicianul criminal. Dar iată că pe ecranul TVF apăru Ren Boz, în faţa tabloului de comanda. Părul lui aspru era mai zbîrlit ca niciodată.
Dispecerii staţiunilor energetice, preveniţi mai înainte, comunicară că sunt gata. Mwen Mas puse mâna pe manetele de comandă, dar o mişcare a lui Ken Boz, de pe ecran, îl făcu să se oprească.
— Ar trebui să prevenim staţiunea Q de rezervă din Antarctida. Poate că nu ne ajunge energia de care dispunem.
— Am şi făcut-o. Staţiunea este gata. Fizicianul se mai gândi câteva clipe.
— În peninsula Ciukotka şi în Labrador există posturi de energie F. Ar trebui să ne înţelegem cu ei să se conecteze pe reţea în momentul inversiunii câmpului: mă tem că aparatul nu este chiar atât de perfect…
— Am făcut şi asta.
Ren Boz se însenină la faţă şi făcu un semn cu mâna.
Formidabila coloană de energie ajunse până la satelitul 57. Pe ecranul emisferic al observatorului apărură feţele tinere şi surescitate ale observatorilor.
Directorul Staţiunilor exterioare îi salută pe oamenii aceştia îndrăzneţi, verifică concordanţa coloanei de energie şi gradul în care aceasta urmărea satelitul. Canaliza apoi curentul spre instalaţia lui Ren Boz. Imaginea fizicianului dispăru de pe ecran.
Indicatorii de putere îşi mişcau acele spre dreapta, arătând continua creştere a tensiunii. Semnalele ardeau tot mai intens, cu o lumină din ce în ce mai albă. Indicatorii de încărcare scădeau însă în salturi, apropiin-du-se de linia zero, în măsura în care Ren Boz conecta alte şi alte radiante de câmp. Un vuiet puternic venind dinspre instalaţia experimentală îl făcu pe Mwen Mas să tresară. Dar africanul ştia ce are de făcut. O mişcare a manetei, şi torentul de energie de la staţiunea Q năvăli spre ochii magici ai aparatelor pe cale de a se stinge, înviorând acele lor care coborau. De îndată ce Ren Boz branşă invertorul general, acele săriră totuşi la zero. Fulgerător, aproape instinctiv, Mwen Mas conecta simultan cele două staţiuni F.
Avu impresia că toate aparatele se sting. Întreaga încăpere se umplu de o lumină palidă, ciudată. Orice sunet amuţi. Încă o clipă, şi umbra morţii pluti peste conştiinţa africanului amorţindu-i senzaţiile. Cu mâinile crispate de marginea mesei de comandă, gemând din cauza sforţărilor şi a unei îngrozitoare dureri în şira spinării, el luptă cu ameţeala şi greaţa. Intr-o parte a incăperii subterane lumina cea palidă deveni mai intensă. Mwen Mas nu-şi putu da seama ori uitase de unde venea. Poate că dinspre ecran sau din partea instalaţiei lui Ren Boz…
Deodată, parcă s-ar fi sfâşiat o cortină tremurătoare, şi Mwen Mas auzi desluşit clipocitul valurilor. În miros subtil şi indefinibil pătrunse în nările-i dila-tate. Cortina se trase spre stânga, în timp ce o ceaţă cenuşie continua să unduiască spre colţul opus. Munţi înalţi, arămii, încinşi de copaci albaştri răsăreau extraordinar de reali, şi talazurile unei mări violete se zbăteau di iar la picioarele africanului. Cortina se dădu şi mai mult deoparte, iar Mwen Mas văzu întruparea visului său: o femeie cu pielea de aramă stătea aşezată pe palierul de sus al unei scări, la o masă de piatră albă, cu coatele pe suprafaţa ei lustruită, privind undeva peste apele oceanului. În ochii ei distanţaţi citi deodată uimirea şi extazul: îl observase. Femeia se ridică în picioare, îndreptându-şi mijlocul cu o graţie infinită şi-şi întinse mâna spre african. Pieptul îi bătea agitat de o respiraţie adâncă, şi în această clipă halucinantă el îşi aminti de Ciara Nandi.
— Offa alli kor! spuse femeia, şi glasul ei melodios şi sonor îi merse lui Mwen Mas drept Ia inimă. Deschise gura ca să-i răspundă, dar în locul minunatei viziuni izbucni o flacără verde, un şuierat zguduitor străbătu încăperea. Pierzându-şi cunoştinţa, africanul simţi cum o putere totodată irezistibilă şi dulce îl înşfacă, îl încovoaie, îl învârteşte ca rotorul unei turbine cu turaţie mare şi, în sfârşit, îl turteşte de ceva tare… Ultimul său gând a fost: ce se întâmplă cu staţiunea şi cu Ren Boz?…
Colaboratorii observatorului şi constructorii, aflaţi. pe coasta muntelui la oarecare depărtare, nu văzură mare lucru. Pe cerul adânc al Tibetului trecu ceva care eclipsă strălucirea stelelor. O forţă nevăzută se prăbuşi peste înălţimea pe care se afla instalaţia experimentală şi ridică in vârtej o imensă masă de pământ şi de pietre. O trimbă neagră ca păcura şi largă de un kilometru ţlşni spre clădirea observatorului, de parcă ar fi fost proiectată dintr-un uriaş tun hidraulic, se avântă In sus, se frânse in două şi din nou izbi instalaţiile, prefăcându-le in ţăndări şi împrăştiindu-le în toate părţile. Totul n-a durat decât o clipă, apoi s-a făcut iar linişte. În aerul plin de praf rămăsese doar un miros de piatră încinsă şi de incendiu, amestecat cu o mireasmă stranie, ce amintea ţărmurile înflorite ale mărilor tropicale.
Oamenii adunaţi în grabă la locul catastrofei văzură că de-a lungul văii dintre munţi şi clădiri se întinde un şanţ adânc cu marginile topite, iar povârnişul îndreptat spre observator fusese in întregime smuls.. Clădirea observatorului rămăsese întreagă. Şanţul ajunsese până la peretele de sud-est, distrusese sălile de transformatori şi se proptise în cupola sălii subpământene, acoperită cu un strat de bazalt topit, gros de patru metri. Bazaltul fusese retezat ca şi cum l-ar fi luat cineva cu un gigant polizor: o parte se menţinuse totuşi nevătămată, ceea ce a salvat de la o distrugere totală instalaţiile subterane ale staţiunii exterioare, in care se afla Mwen Mas.
Intr-o scobitură din sol se închegase un râu de argint revărsat: se topiseră siguranţele staţiunii energetice de recepţie.
Curând cablurile reţelei de rezervă au fost restabilite. La lumina aruncată de reflectorul farului de pe calea de acces, oamenii văzură o privelişte uimitoare: metalul construcţiilor experimentale fusese întins ca un strat subţire pe tot şanţul, care strălucea de parc-ar fi fost cromat. În malul abrupt al povârnişului, retezat ca de un cuţit uriaş, se încrustase o bucată dintr-o spirală de bronz. Piatra se topise şi cursese, formând un strat sticlos, întocmai ca o ceara roşie sub o pecete încinsă. Cîteva roşiatice volute metalice cu zimţii albi ai contactelor de reniu, înfundate In această piatră topită, strălucea în lumina electrică aidoma unei flori încrustate în email. La vederea acestei bijuterii de două sute de metri în diametru îţi trezea în suflet un sentiment de spaimă in faţa necunoscutei puteri, care cu puţin înainte bîntuise aici.
După ce coborârea spre camera subterană a fost degajată de dârâmâturi, îl găsiră pe Mwen Mas in genunchi, cu fruntea lipită de piatra ultimei trepte. Directorul staţiunilor exterioare încercase, probabil, să scape de acolo în clipele când îşi regăsise cunoştinţa. Printre voluntari erau şi medici. Organismul viguros al africanului, ajutat de medicamente tot atât de puternice, reuşi să biruie şocul suferit. Sprijinit de amândouă părţile, Mwen se ridică clătinându-se în picioare.
— Ren Boz? Ce-i cu el?
Oamenii din jurul savantului se întunecară la faţă. Directorul observatorului răspunse cu un glas răguşit:
— Ren Boz a fost crunt mutilat. Nu se ştie dacă va scăpa cu viaţă…
— Unde este?
— A fost găsit de partea cealaltă a muntelui, pe versantul estic. Probabil că fusese aruncat afară din clădirea instalaţiei. Pe culme nu mai există nimic… Pînă şi ruinele sunt complet măturate!
— Şi Ren Boz a râmas acolo?
— Nu poate fi deplasat. Are oasele zdrobite, coastele rupte…
— Cum aţi spus?
— Abdomenul îi e spintecat, intestinele ieşite…
Mwen Mas simţi cum i se moaie picioarele şi-şi încleşta convulsiv mâinile de umerii acelora care-l sprijineau. Voinţa şi raţiunea îi funcţionau însă fără greş.
— Ren Boz trebuie salvat cu orice preţ! Este un mare savant…
— Ştim acest lucru. Cinci medici se ocupă de el. Deasupră-i a fost ridicat un cort steril, pentru intervenţia chirurgicală. Doi donatori voluntari sunt gata pentru transfuzie. Tiratronul, inima şi ficatul artificiale au şi început să funcţioneze.
— Atunci, vă rog, să mă duceţi în camera de convorbiri. Stabiliţi legătura cu reţeaua mondială şi chemaţi centrul de informaţii al zonei nordice. Ce face satelitul 57?
— Am încercat să-l chemăm, dar nu răspunde.
— Telescoapele sunt intacte?
— Da, toate.
— Căutaţii la telescop şi studiaţii, mâniindu-l cu ajutorul invertorului electronic…
Colaboratorul de gardă al Centrului nordic de informaţii văzu apărând pe ecran o faţă murdară de sânge şi praf, cu ochii strălucind febril. În prima clipă nu-şi dădu seama că este directorul staţiunilor exterioare, o personalitate binecunoscută pe planetă.
— Trebuie să vorbesc cu Grom Orm, preşedintele Consiliului Astronautic, şi cu psihiatra Evda Nal.
Colaboratorul de serviciu dădu afirmativ din cap şi începu să manevreze butoanele şi vernierele maşinii de memorizat. Răspunsul veni peste un minut.
— Grom Orm pregăteşte materiale pentru Consiliu şi de aceea de o săptămână locuieşte acolo, la Casa de oaspeţi. Doriţi să-l chem?
— Chemaţi-l! Dar Evda Nal?
— Se află la şcoala 410, în Irlanda. Dacă aveţi nevoie de ea, colaboratorul aruncă o privire pe schemă, voi încerca s-o chem la punctul de convorbiri 5654 SP.
— Desigur că avem nevoie! E o chestiune de viaţă şi de moarte.
Colaboratorul ridică ochii de pe schemele lui.
— S-a întâmplat o nenorocire?
— O mare nenorocire!
— Trec ajutorului meu garda, ca să mă pot ocupa exclusiv de treburile dumneavoastră. Aşteptaţi!
Mwen Mas se lăsă în fotoliul ce i-a fost oferit, câu-târid să-şi adune puterile şi gândurile. În odaie năvăli directorul observatorului.
— Am fixat adineauri punctul satelitului 57. Nu mai există!
Mwen Mas se ridică în picioare, uitând de trupul său stâlcit.
— N-a mai rămas decât o bucată mai mare din peretele din faţă — astroportul, urmă tragica relatare. Acum zboară pe aceeaşi orbită. Probabil că mai există şi unele fragmente mai mici, care n-au fost încă descoperite…
— În cazul acesta, observatorii…
— Au pierit fără doar şi poate!
Mwen Mas îşi încleşta pumnii şi-şi reluă locul din fotoliu. Se aşternu o chinuitoare tăcere. În sfârşit, ecra-tiul se aprinse din nou.
— Grom Orm este la aparatul Casei Consiliilor, spuse colaboratorul de serviciu şi întoarse o manetă.
Pe ecranul care reflecta o vastă sală slab luminată, apăru capul atât de caracteristic şi binecunoscut tuturora al preşedintelui Consiliului Astronautic: o faţă îngustă părând că spintecă spaţiul, cu un nas mare, coroiat, ochii adânciţi sub sprâncene colţuroase de sceptic, curbura întrebătoare a buzelor ferme.
Intâlnind privirea lui Grom Orm, Mwen Mas îşi plecă fruntea ca un copil care a făcut o poznă:
— Adineauri a pierit satelitul 57! se grăbi să mărturisească totul dintr-odată, cu senzaţia că plonjează într-o apă întunecată.
Grom Orm tresări, figura lui păru că se ascute şi mai mult.
— Cum de s-a putut întâmplă una ca asta?
Mwen Mas povesti totul pe scurt şi cu multă precizie, fără să ascundă faptul că experienţa era interzisă şi fără să se cruţe. Preşedintele îşi încruntă sprâncenele, în jurul gurii i se desenară cute adânci. Privirea-i rămase însă calmă.
— Aşteaptă puţin, am să mă interesez de ajutorul necesar lui Ren Boz. Crezi că Af Nut?…
— O, dacă ar putea Af Nut!
Ecranul se întunecă. Aşteptarea începu iar, lungă, interminabilă. Mwen Mas reuşea să se stăpânească numai cu preţul unor sforţări uriaşe. Nu-i nimic, nu mai e mult… Iată-l şi pe Crom Orm!
— L-am găsit pe Af Nut şi i-am pus la dispoziţie o navă planetară. Pentru a-şi pregăti aparătajul şi asistenţii, are nevoie cel puţin de o oră. Peste două ore va sosi la observatorul vostru. Acum să vorbim de dumneata. Experienţa a izbutit?
Întrebarea iI găsi pe Mwen Mas nepregătit. Avusese, desigur, viziunea lui Epsilon-Tucan. Fusese îusă aceasta o reală luare de contact cu lumea aceea nespus de depărtată? Sau poate numai o halucinaţie produsă de emoţiile trăite, de dorinţa lui fierbinte! Putea el declara sus şi tare lumii întregi că experienţa reuşise, că pentru repetarea ei este nevoie de noi sforţări, investiţii şi jertfe? Că Ren Boz şi cu el au ales o cale mai bună decât precedesorii lor? Nevrând să expună riscului pe nimeni altul, lucraseră la această experienţă singuri, numai ei doi. Ce nebunie! Şi ce a văzut Ren Boz? Ce va putea povesti el? Asta presupunând că văzuse ceva… şi că va fi în stare să vorbească…
Mwen Mas mărturisi de-a dreptul:
— N-am nici o dovadă că experienţa a reuşit. Nu ştiu ce a putut observa Ren Boz…
Pe faţa lui Grom Orm se zugrăvi cea mai sinceră mâhnire. Pînă atunci nu fusese decât atent, acuma însă deveni sever.
— Şi ce ai de gând să faci?
— Vă rog să-mi daţi voie să predau imediat lui Iuniu Aut staţiunile exterioare. Nu mai sunt demn să le conduc. Pe urmă rămân cu Ren Boz până la sfârşit… Africanul se opri o clipă, apoi continuă: până la sfârşitul operaţiei… După aceea, mă retrag pe Insula Uitării, aşteptând judecata… M-am şi condamnat singur!
— Poate că ai dreptate. Totuşi, mai multe împrejurări îmi sunt neclare şi mă abţin să mă pronunţ. Fapta dumitale va fi analizată la prima şedinţă a Consiliului. Cine crezi că ar fi cel mai indicat să te înlocuiască — în primul rând pentru refacerea satelitului?
— Nu cunosc candidat mai bun decât Dar Veter. Grom Orm dădu afirmativ din cap; privi lung Ia african, de parc-ar fi vrut să mai adauge ceva, dar se mul(umi să facă doar un gest de adio. Ecranul se stinse tocmai la timp, pentru că Mwen Mas simţi că-şi pierde cunoştinţa.
— Comunicaţi Evdei Nai tot ce s-a intimplat, mai şopti el către directorul observatorului, apoi se prăbuşi pe podea, se zbătu zadarnic să se ridice şi râmase nemişcat.
Venirea unui om scund, cu faţa galbenă, luminată de un zâmbet vesel, atrase atenţia tuturora. În gesturile şi vorbele lui avea ceva extraordinar de autoritar. Asistenţii sosiţi o dată cu el i se supuneau cu acea bucurie cu care, probabil, odinioară, ostaşii îi urmau pe marii conducători de armate. Dar prestigiul maestrului nu părea să înăbuşe propria lor iniţiativă. Era un grup unit al unor oameni puternici, vrednici de a se război cu cel mai de temut duşman al omului — moartea.
Aflând că genealogia lui Ren Boz nu fusese încă primită, Af Nut izbucni în imprecaţii furioase. Se linişti însă tot atât de repede aflând că Evda Nal este aceea care întocmeşte informaţia cerută şi că o va aduce în persoană.
Directorul observatorului se informă prudent pentru ce anume era nevoie de arborele genealogic şi în ce măsură îi puteau ajuta lui Ren Boz îndepărtaţii săi strămoşi. Af Nut clipi viclean cu un aer tainic:
— Cunoaşterea exacta a ascendentei fiecărui om serveşte nu numai la înţelegerea structurii sale psihice şi a pronosticurilor ce se pot face în această direcţie. Tot atât de importante sunt şi datele privind particularităţile lui neuro-fiziologice, rezistenţa organismului, imunologia, sensibilitatea electivă faţă de traumatisme şi alergia faţă de medicamente. Alegerea tratamentului nu poate fi cu desăvârşire exactă fără înţelegerea structurii ereditare şi a condiţiilor în care au trăit strămoşii.
Directorul voi să mai întrebe ceva, dar Af Nut îl opri:
— Am dat un răspuns care-ţi permite să reflectezi asupra lui. N-am timp de mai mult!
Directorul bîigui nişte scuze pe care chirurgul nu mai stătu să le asculte.
Pe o platformă pregătită la poalele muntelui era construită în grabă sala de operaţie, la care se aducea apa, curentul electric şi aerul comprimat. Mulţimea muncitorilor adunaţi acolo îşi oferea care mai de care serviciile, astfel încât clădirea fu montată în trei ore. Dintre medicii prezenţi printre voluntari, ajutoarele lui Af Nut aleseră cincisprezece oameni pentru a deservi clinica chirurgicală ridicată atât de iute. Il transportară pe Ren Boz sub o boltă transparentă din materie plastică, sterilizată în întregime şi ventilata cu aer pur, furnizat de filtre speciale. Af Nut şi patru dintre asistenţii săi intrară în prima secţie a sălii de operaţie şi rămaseră acolo timp de câteva ceasuri pentru a se dezinfecta cu unde bactericide şi cu un gaz saturat de emanaţii antiseptice până eînd chiar şi respiraţia lor deveni sterilă. Intre timp, corpul lui Ren Boz fu supus unei puternice acţiuni refrigerente. Atunci începu o activitate rapidă şi sigură.
În timp ce oasele sfărâmate şi vinele rupte ale fizicianului erau sudate cu ajutorul unor agrafe şi cusături din tantal[111] care nu produceau iritaţii în ţesuturile organice, Af Nut se ocupă de viscerele vătămate. Degajate din ţesuturile moarte, stomacul şi intestinele rănite au fost cusute şi cufundate într-un recipient cu o soluţie BZ14, un cicatrizant rapid care corespundea particularităţilor somatice ale organismului. După aceasta, Af Nut trecu la operaţia cea mai dificilă. Fu scos de sub coaste ficatul înnegrit, străpuns de fragmente de oase, şi, în timp ce asistenţii îl ţineau în mână, Af Nut îl desprinse cu o siguranţă uimitoare şi îl degajă de firicelele subţiri ale nervilor autonomi a părtinind sistemului simpatic şi aceluia parasimpatic.
Cea mai neînsemnată atingere adusă unei infime ramificaţii putea duce la leziuni grave şi ireparabile. Cu o mişcare rapidă, chirurgul tăie vena portă şi fixă la capetele ei vine artificiale. Acelaşi lucru fu apoi făcut şi cu arterele, după care Af Nut puse ficatul într-un recipient special cu soluţia BZ. După cinci ore de operaţie, toate organele vătămate ale lui Ren Boz se aflau fiecare într-un alt vas, iar prin corpul său circula sângele artificial pompat de propria-i inimă, ajutată de un cord automat. Acum se putea aştepta vindecarea organelor extrase. Af Nut n-ar fi putut înlocui pur şi simplu ficatul bolnav cu un altul, conservat în fondul chirurgical al planetei, întrucât aceasta ar fi pretins cercetări suplimentare, iar starea bolnavului nu permitea să se piardă nici măcar un singur minut. Alături de trupul său nemişcat, întins ca un cadavru în sala de disecţie, rămase de gardă unui dintre chirurgi până când următorul schimb de medici îşi va fi terminat sterilizarea.
Uşile împrejmuirii de protecţie, ridicate în jurul sălii de operaţie, se deschiseră cu zgomot şi Af Nut apăru, înconjurat de asistenţii săi mânjiţi de sânge. Mijindu-şi ochii, el se întinse ca o sălbăticiune deşteptată din somn. Evda Nal, obosită şi palidă, îi veni în întâmpinare şi-i dădu schema genealogică a lui Ren Boz. Af Nut o luă cu nerăbdare, o parcurse şi răsuflă uşurat:
— Sper că totul va decurge în cele mai bune condiţii. Să mergem să ne odihnim!…
— Dar… dacă se trezeşte?
— Vino fără teamă! Nu se poate trezi. Ne-am luat toate precauţiunile.
— Cît timp va trebui să aşteptăm?
— Patru-cinci zile. Dacă analizele biologice sunt exacte şi calculele corecte, vom putea opera din nou, punând organele la loc. Apoi îl vom face să-şi recapete cunoştinţa…
— Cît timp veţi putea rămâne aici?
— Vreo zece zile. Din fericire, catastrofa a survenit tocmai într-o perioadă de întrerupere în activitatea noastră. Profit de ocazie să vizitez Tibetul: n-am mai fost aici. Prin forţa lucrurilor sunt nevoit să trăiesc acolo unde se află cei mai mulţi oameni, adică în zona populată!
Evda Nal ii aruncă chirurgului o privire plină de admiraţie. Af Nut încruntă din sprâncene şi zlmbi.
— Te uiţi la mine aşa cum, probabil, lumea se uita înainte la cite un idol. Nu şade bine pentru cea mai înţeleaptă dintre elevele mele!
— Într-adevăr, vă văd într-o lumină nouă. Pentru prima oară, viaţa unui om ce-mi este drag se află In mâinile unui chirurg. Acum înţeleg şi eu emoţia oamenilor care au avut de a face cu măiestria dumneavoastră… O măiestrie neasemuită, îmbinată cu imense cunoştinţe!
— Prea bine! Dacă-ţi face plăcere, n-ai decât să te extaziezi. Iar între timp eu îi voi face fizicianului dumitale nu numai a doua ci şi a treia operaţie…
— Care a treia? se miră Evda Nal, dar Af Nut, făcându-i ştrengăreşte cu ochiul, arătă înspre cărăruia ce urca de la observator. Cu capul lăsat în piept, venea încet către el Mwen Mas.
— Iată încă unul dintre admiratorii mei… fără voie. Dacă nu poţi dormi, stai de vorbă cu el. Eu unul am absolută nevoie de odihnă…
Chirurgul dispăru după o ieşitură a dealului unde fuseseră repartizaţi temporar medicii sosiţi cu planetonava. Evda Nal văzu de departe cât de tare se trăsese la faţă, cit de îmbătrânit părea directorul staţiunilor exterioare… adică fostul director. Ii povesti tot ce aflase de la Af Nut, şi africanul oftă uşurat.
— Atunci plec şi eu peste zece zile!
— Crezi că-i bine ce faci, Mwen? Sînt încă mult prea buimăcită de cele întâmplate ca să pot judeca obiectiv. Mi se pare însă că pentru vina dumitale nu meriţi o condamnare atât de categorică.
Chipul lui Mwen Mas se crispa dureros:
— M-am lăsat antrenat de teoria strălucită a lui Ren Boz, dar n-aveam dreptul să folosesc de la prima Încercare întreaga energie a Pământului.
— Ren Boz arătase insă că experienţa ar fi inutilă cu o energie mai mică, obiectă Evda.
— Ai dreptate. Trebuia totuşi să fi făcut oarecari experimente prealabile. Am fost nerăbdător ca un copil şi n-am vrut să aştept ani şi ani. Nu te mai osteni să mă convingi. Consiliul îmi va confirma hotârârea, iar Controlul Cinstei şi al Dreptăţii n-o va revoca.
— Sînt şi eu un membru al Controlului!
— Dar în afară de dumneata mai fac parte din el încă zece oameni. Şi întrucât cazul meu priveşte întreaga planetă, va trebui să hotărâţi cu forţele unite ale Controlului din Sud şi din Nord, aşadar 21 de oameni în afară de dumneata…
Evda Nal îşi puse mâna pe umărul africanului:
— Să stăm jos, Mwen! Nu te ţii încă prea bine pe picioare. Ştii că primii medici care l-au consultat pe Ren au vrut să facă un consult al morţii?
— Ştiu. Lipseau însă doi oameni. Medicii sunt cam rutinari, iar conform vechilor reguli, pe care n-au ajuns încă să le abroge, moartea uşoară a unui bolnav nu poate fi hotârâtă decât de 22 de oameni.
— Nu-i mult de când consultul morţii se compunea din 60 de medici!
— Era o rămăşiţă a temerilor de abuz, din pricina cărora odinioară medicii îi osândeau pe bolnavi la chinuri prelungite şi inutile, iar pe rudele şi prietenii lor la cumplite suferinţe morale atunci când nu mai exista nici o salvare şi moartea ar fi putut fi uşoară şi rapidă. Dar de data aceasta, vezi cât de folositoare a fost tradiţia? Au lipsit doi medici, iar eu am reuşit să-l aduc pe Af Nut… Mulţumită lui Grom Orm.
— Tocmai asta am şi vrut să-ţi reamintesc. Consultul care a hotărât moartea dumitale socială este deocamdată compus dintr-un singur om.
Mwen Mas luă mâna Evdei şi-şi lipi buzele de ea. Tînăra femeie îi îngădui gestul acesta care exprima o prietenie puternică şi caldă. În acel moment, ea era singurul sprijin al acestui om energic dar atât de greu încercat. Singurul… dar dacă în locul ei ar fi fost Ciara? Nu, pentru a o întâlni acum, i-ar fi trebuit un avânt al sufletului de care încă nu era în stare. Fie să meargă totul deocamdată aşa, până la vindecarea lui Ren Boz şi întrunirea Consiliului Astronautic!
— Nu ştii care este cea de-a treia operaţie la care va fi supus Ren? schimbă ea subiectul.
Mwen Mas sc gândi o clipă, apoi îşi aduse aminte de cele ce-i spusese Af Nut:
— Chirurgul vrea să profite de prilej ca să-i cureţe organismul de entropia acumulată. Ceea ce de obicei se face cu mult mai încet şi mai dificil prin fizio-hemoterapie, va putea fi efectuat mult mai rapid şi mai temeinic cu ajutorul chirurgiei.
Evda Nal îşi aminti despre cele învăţate cu privire la bazele longevităţii: despre curăţirea organismului de entropie. Strămoşii depărtaţi ai omului — peştii, şopârlele — au lăsat în organismul său stratificări de structuri fiziologice contradictorii, fiecare dintre ele având particularităţile ei în formarea rezidurilor entropice ale activităţii vitale. Studiate în decurs de milenii, aceste ancestrale regiuni ale acumulărilor de entropie, odinioară focare ale îmbătrânirii şi ale bolilor, au început să fie supuse unei curăţiri energetice: spălări chimice şi radioactive ale organismului, însoţite de o stimulare prin unde.
În natură, eliminarea entropiei din corpurile vii se face prin încrucişarea specimenelor de diferite linii ereditare. Această amestecare a eredităţii în luptă cu entropia şi sorbirea noilor forţe din mediul ambiant constituie cea mai complexă problemă ştiinţifică, pe care de milenii biologii, fizicienii, paleontologii şi matematicienii se străduiesc s-o dezlege. Merită însă osteneala: viaţa a putut fi prelungită aproape până la două sute de ani şi — ceea ce e mai important — a dispărut cu desăvârşire bătrâneţea, istovitoarea dezagregare treptată a organismului.
Mwen Mas ghici gândul psihiatrei.
— Mă gândeam la o nouă şi mare contradicţie din viata noastră, spuse el încet. Pe de o parte avem o medicină biologică bine înarmată, care dăruieşte organismului forţe noi, iar pe de altă parte, activitatea creatoare a creierului, care se intensifică mereu şi ne consumă rapid. Cît de complicate sunt legile lumii noastre!
— Ai dreptate şi tocmai de aceea întârziem deocamdată dezvoltarea celui de-al treilea sistem de semnalizare al omului, consimţi Evda Nal. Descifrarea gândurilor altora uşurează mult comunicarea dintre indivizi, dar cere o mare cheltuială de forţe şi slăbeşte centrele de inhibiţie, ceea ce constituie lucrul cel mai primejdios…
— Şi totuşi majoritatea oamenilor, adevăraţii muncitori, nu trăiesc decât jumătate din vârsta posibilă din cauza puternicei tensiuni nervoase. Pe cât am înţeles, medicina nu poate lupta împotriva acestui neajuns. Doar dacă ar interzice munca. Dar care dintre noi şi-ar lăsa munca de dragul câtorva ani de viaţă în plus?
— Nici unul. Căci teama de moarte îi face să se agate de viaţă numai pe aceia care au trăit închişi în sine, aşteptând zadarnic bucurii neîncercate, rosti gânditoare Evda Nal, spunându-şi fără să vrea că poate pe Insula Uitării oamenii trăiesc mai mult ca oriunde.
Mwen Mas îi ghici din nou gândul şi-i propuse, cu o nuanţă de asprime în glas, să se întoarcă la observator pentru a se odihni. Şi Evda se supuse.
…După două luni, Evda Nal o găsi pe Ciara Nandi în sala de sus a Palatului Informaţiilor, care, prin zveltele-i coloane, semăna cu o catedrală gotică. Razele piezişe ale soarelui veneau dinspre plafon, creînd în partea superioară a sălii o pânză de lumină, sub care domnea o dulce penumbră.
Tînăra fată stătea sprijinită de un pilastru, cu mâinile la spate şi picioarele uşor încrucişate. Evda Nal îi admiră ca întotdeauna eleganta simplitate a rochiei scurte, cenuşiu-albastră, cu corsajul decoltat.
Arunctnd prietenei sale o privire peste umăr, Ciara se învioră şi în ochii-i trişti licări bucuria.
— Ce cauţi aici, Ciara? Credeam că ne pregăteşti vreun nou dans fermecător; când colo văd că te pasionează geografia!
— Vremea dansurilor a trecut, răspunse grav Ciara. îmi aleg acum o ocupaţie în sfera activităţii pe care o cunosc. Există un post la o uzină de piei artificiale în mările interioare ale Celebesului şi un altul în fostul deşert Atakama, la o staţiune de cultură a plantelor perene. Mi-a plăcut să muncesc în Oceanul Atlantic! Cîtă seninătate şi bucurie în contopirea cu vigoarea mării, în hârjoana şi în trânta cu valurile-i puternice, mereu aproape, de îndată ce se termina ziua de lucru…
— Şi eu, ori de câte ori mă cuprinde melancolia, îmi amintesc de munca mea la sanatoriul de boli mintale din Noua Zeelandă, unde mi-am făcut ucenicia ca tânără infirmieră. Cu Ren Boz e la fel: acum, după groaznicu-i accident, spune că niciodată n-a fost mai fericit ca atunci când dirija zborul elicoplanelor. Dar ştii şi dumneata, Ciara, că aceasta-i un semn de slăbiciune! Eşti obosită de efortul cheltuit spre a te menţine la altitudinea creatoare pe care a-i atins-o în arta dumitale. Această istovire se va agrava când trupul îşi va fi pierdut minunata-i încărcătură de energie vitală. Cîtă vreme eşti însă în putere, continuă să ne desfeţi cu talentul şi frumuseţea dumitale.
— N-ai idee, Evda, ce se petrece In sufletul meu! Pregătirea fiecărui dans înseamnă pentru mine o delicioasă căutare, îmi dau seama că le pot da oamenilor o nouă frumuseţe, că-i pot bucura şi le pot răscoli cele mai adânci sentimente… şi aceasta mă susţine. Dar iată că vine şi clipa realizării. Şi atunci mă dăruiesc toată avântului pătimaş, flăcării care mă cuprinde…
Această stare se transmite desigur şi spectatorilor, şi poate de aceea dansul are un răsunet atât de puternic. Mă dăruiesc toată vouă, tuturora…
— Şi pe urmă? Vine depresiunea, nu?
— Da! Mă simt ca un cântec care s-a risipit in văzduh. Nu creez nimic care să rămână întipărit în gând…
— În schimb, faci mai mult: laşi o urmă în sufletele oamenilor.
— Este prea imaterial şi efemer; mă gândesc la mine însămi!
— N-ai fost încă îndrăgostită, Ciara? Tînăra fată îşi coborâ genele.
— Se vede deci? răspunse ea tot printr-o întrebare.
Evda Nal dădu din cap.
— Vorbesc de un sentiment foarte puternic, de care nu-i în stare oricine, dar în sufletul dumitale ar putea înflori…
— Pricep: în lipsa unei intense vieţi intelectuale, îmi rămâne bogăţia vieţii emotive.
— Fondul ideii este just. Cred însă că emoţional eşti atât de înzestrată, încât restul personalităţii dumitale nu trebuie să fie în mod obligator sărac, deşi desigur este mai slab dezvoltat, în virtutea legii contradicţiilor. Discutăm însă în abstract, iar eu vreau să-ţi vorbesc despre o problemă urgentă, care se referă direct la subiect. Mwen Mas…
Tînăra fată tresări.
Evda Nal o luă de braţ şi o duse într-o absidă laterală, al cărei lambriu de lemn închis forma o sobră armonie cu vitraliile albastre şi aurii ale ferestrelor largi, arca te.
— Draga mea Ciara, eşti asemenea unei flori terestre, îndrăgostită de lumină şi transplantată pe planeta unei stele duble. Doi sori — unul albastru, celalalt roşu — strălucesc pe cer, iar floarea nu ştie către care dintre ei să-şi întoarcă privirea. De vreme ce eşti o fiică a soarelui roşu, de ce te-ai întoarce spre cel albastru?
Cu un gest ferm şi tandru, o atrase pe Ciara, care se lipi deodată de umărul ei. încercata psihiatră mângâie cu un gest matern părul bogat şi niţeluş aspru, g îmi in du-se că mileniile de educaţie înlocuiseră măruntele, egoistele plăceri ale omului, cu marile bucurii comune. Totuşi cât de departe mai erau de triumful asupra singurătăţii sufletului, mai cu seamă a unuia hrănit de un temperament arzător!… Spuse cu glas tare:
— Ştii ce i s-a întâmplat lui Mwen Mas!?
— Desigur, întreaga planetă vorbeşte despre nefericita-i experienţă!
— Dar dumneata ce părere ai?
— Că el are dreptate!
— Aşa cred şi eu. Tocmai de aceea trebuie să-l scoatem din Insula Uitării. Peste o lună se ţine sesiunea anuală a Consiliului Astronautic. Greşala săvâr-şită va fi supusă dezbaterii, iar sentinţa va fi înaintată spre sancţionare Controlului Cinstei şi al Dreptăţii, care veghează asupra destinului oricărui pământean. Am toate motivele să sper că verdictul va fi blând, dar trebuie ca Mwen Mas să fie aici. Nu e bine ca un om cu o atât de intensă simţire să rămână prea mult timp pe Insula Uitării, mai cu seamă în singurătate.
— Crezi că semăn chiar atât de mult cu femeile din vechime încât să-mi leg planurile de viitor de intenţiile unui bărbat… fie el şi acela ce mi-e drag?
— Ciara, fetiţa mea, lasă astea! V-am văzut împreună şi ştiu ce însemnezi pentru el… ce însemnează el pentru dumneata. Să nu-l condamni pentru faptul că n-a mai căutat să te revadă, că a fugit de dumneata, înţelege cât de greu trebuie să-i fie unui om atât de mândru să vină înaintea fiinţei iubite — da, Ciara, aşa este! sub aspectul unui biet învins chemat la judecată şi ameninţat cu exilul? Cum ar fi apărut înaintea dumitale care eşti o podoabă a Lumii celei Mari?
— Nu-i vorba de asta, Evda. Mai are el nevoie de mine, aşa cum este acum, ostenit şi frlnt?… Mi-e teama să nu-i lipsească energia unui mare avânt, de data aceasta nu al inteligenţei, ci al sentimentului… pentru iubirea activă de care cred că suntem capabili amândoi… Aceasta ar însemna pentru el o nouă dezamăgire, şi-ar pierde orice încredere în sine şi n-ar putea trăi în dezacord cu viaţa! De aceea m-am gândit că în clipa de faţă cel mai bine ar fi să mă aflu în deşertul Atakama!
— Ai dreptate, Ciara, dar numai dintr-un punct de vedere. Mai există însă şi singurătatea, şi excesul de scrupule al unui om mare şi pasionat, care o dată plecat din lumea noastră, a rămas fără nici un sprijin. M-aş fi dus eu la el, dar îl am pe Ren Boz, care încă mai este într-o stare gravă, aşa că trebuie să-i dau precădere. Veter a fost chemat să construiască un nou satelit: e felul său de al ajuta pe Mwen Mas. De aceea cred că nu greşesc cerându-ţi să te duci la el fără să-i pretinzi nimic: nici planuri de viitor, nici dragoste, nici măcar o privire duioasă. Intinde-i pur şi simplu o mână de ajutor, fă-l să-şi dea seama că n-are dreptate, şi readu-l în lumea noastră. Eşti în stare, Ciara, s-o faci! Te duci?
Cu respiraţia întretăiată, Ciara îşi lipi fruntea de umărul Evdei şi-şi ridică spre ea ochii înlăcrimaţi, dar plini de o copilărească încredere:
— Chiar astăzi!
Evda Nal o sărută cu dragoste:
— Ai dreptate, trebuie să ne grăbim. Pe Calea Spirală ajungem împreună până în Asia Mică. Ren Boz se află pe Insula Rodos, într-un sanatoriu de chirurgie; eu rămân la el, iar pe dumneata te voi trimite la Deirez Zor, la baza spironavelor sanitare, care fac curse în Australia şi Noua Zeelandă. Prevăd plăcerea pe care o va avea pilotul s-o transporte la destinaţie pe Ciara dansatoarea şi, vai, nu pe biologa…
Evda Nal şi însoţitoarea ei fură invitate de şeful trenului la postul central de comandă. Un coridor din silicol trecea peste acoperişurile imenselor vagoane. Impiegaţii de serviciu circulau pe acolo, de la un capăt la celălalt al trenului şi supravegheau aparatele O.E.S. Cele două femei urcară o scară în spirală, strâbâtind culoarul de sus şi dădură într-o mare cabină ieşită deasupra vagonului din faţă. În acest elipsoid de cristal, la şapte metri deasupra terasamentului, stăteau în fotolii doi mecanici, despărţiţi de înaltul clopot piramidal al conducă torului-robot electronic. Paraboloidalele ecrane de televiziune permiteau să se vadă tot ce se întâmpla în dreapta, în stânga şi în spatele trenului. Antenele vibratoare ale avertizorului semnalau apariţia unui obstacol de la o distanţă de cincizeci de kilometri, deşi un asemenea caz nu se putea produce decât în împrejurări cu totul extraordinare.
Evda şi Ciara se instalară pe o canapea lângă peretele din spate al cabinei, cu o jumătate de metru mai sus de fotoliile mecanicilor şi se lăsară furate de farmecul drumului care gonea în întâmpinarea lor. Această cale uriaşă străbătea masivele muntoase, trecea în zbor peste câmpii, pe rambleuri colosale, traversa strâmtorile şi golfurile pe nişte stacade scunde, cu baza cufundată în adâncurile apelor. Viteza de două sute de kilometri pe oră preschimba arborii plantaţi pe taluz într-un neîntrerupt covor roşietic, de culoarea malahitului sau de un verde sumbru, după esenţe: pini, măslini sau eucalipţi. Marea calmă a Arhipelagului, care se întindea de cele două părţi ale estacadei, se vălurea la suflul aerului spintecat de vagoanele late de zece metri. Valuri mari se împrăştiau în evantai, întunecând albastra străvezime a apei.
Cele două femei priveau în jurul lor în tăcere, gânditoare, preocupate. Astfel se scurseră patru ore. Mai petrecură alte patru ore în fotoliile moi ale salonului de la etaj, printre alţi pasageri, apoi se despărţiră într-o gară situată nu departe de litoralul apusean al Asiei Mici. Evda se sui într-un electrobuz care avea s-o ducă până la portul cel mai apropiat, iar Ciara îşi urmă drumul până la staţia Taurus-Est, de unde pornea prima ramificaţie meridională. Două ceasuri mai târziu ajunse într-o câmpie secetoasă, al cărei aer uscat tremura de căldură. Aici, la marginea fostului deşert sirian, se afla Deirez Zor, aeroportul de spironave, care reprezentau o primejdie pentru zonele locuite.
Niciodată nu va uita Ciara Nandi chinuitoarele ore petrecute la Deirez Zor în aşteptarea spironavei. Medita necontenit asupra actelor şi vorbelor ei, închipuindu-şi întâlnirea cu Mwen Mas; îşi făcea planuri privitoare la cercetările pe care trebuia să le întreprindă pe Insula Uitării, unde totul se pierde în succesiunea monotonă a zilelor…
În sfârşit, văzu apărând jos, în deserturile Nefud şi Rub el Chali, vastele câmpuri de celule termoelectrice, formidabile centrale care transformau căldura soarelui în electricitate. Erau aliniate în şiruri drepte, aşezate pe dune consolidate şi nivelate, pe podişuri oblice, orientate spre sud, pe labirinturi de râpe astupate: monumente amintind titanica luptă a omenirii pentru energie. Valorificarea unor noi genuri de energie nucleară — P. Q şi F — pusese de mult capăt vremii de economii stricte. Păduri de motoare eoliene — altă rezervă energetică a zonei locuite de nord — se ridicau imobile de-a lungul coastei meridionale a Peninsulei Arabică. Spironava străbătu într-o clipă marginea estompată a continentului şi iat-o zburând deasupra Oceanului Indian. Pentru un aparat atât de rapid, cinci mii de kilometri nu însemnau o distanţă prea mare. Curând, petrecută de urări de grabnică înapoiere, Ciara Nandi coborâ din spironava, cu picioarele amorţite.
Directorul staţiei de aterizaj îi încredinţa fiicei lui un mic glisor plan[112], ca s-o conducă pe Ciara în Insula Uitării. Cele două fete erau încântate de vertiginoasa cursă a unicului vas care săgeta uriaşele valuri din larg. Ambţrcaţia se îndrepta spre malul răsăritean a Insulei Uitarii, anume spre un mare golf, unde se afl unul dintre centrele medicale ale Lumii celei Mari.
Cocotieri înalţi salutară sosirea Ciarei, plecându-şi frunzele infoiate spre plaja înspumată de valuri. La staţiune nu era nimeni: tot personalul plecase în interiorul insulei ca să extermineze căpuşele descoperite pe nişte rofitoare din pădure.
În apropierea acelui centru medical existau grajduri. Caii erau crescuţi pentru munca în regiunile asemănătoare Insulei Uitării sau în sanatorii, unde folosirea elicoptereior era interzisă din cauza zgomotului iar electrotrenurile nu puteau circula din lipsă de drumuri. După ce se odihni puţin şi-şi schimbă hainele, Ciara se duse sa vada aceste animale superbe şi rare. Acolo, dădu peste o femeie care conducea cu multă îndemânare maşinile de distribuit furajele şi de curăţat grajdurile. Ciara îi dădu o mînă de ajutor şi intră în vorbă cu ea, Tînăra fată întrebă cum l-ar fi putut mai lesne regăsi pe un cunoscut aflat pe insulă. Femeia o sfătui să se alăture uneia dintre caravanele sanitare care străbăteau in lung şi-n lat acele locuri şi le cunoşteau astfel mai bine chiar decât localnicii. Ciara socoti că sfatul acesta e bun.
Diorit — roca eruptiva folosită ca piatră de construcţie (n.r.).
Beriliu şi reniu — metale rare (n.a.).
Element chimic cu numărul atomic 40 şi simbol Zr. Metal de culoare alb-cenuşie, întâlnit rar în natură, cu rezistenţă mecanică ridicată, folosit la elaborarea unor oţeluri speciale, dure.
Tantal — melal rar, foarte rezistent la coroziune (n.r.).
Ambarcaţie marină care alunecă la suprafaţa apei, cu ajutorul unui propulsor cu reacţie (n.r.).