Glisorul traversa strâmtoarea Palk, sărind peste talazuri lungi. Din faţă bătea un vânt puternic. Cu două mii de ani în urmă aci se aflau bancuri de nisip şi recife de coral, care formau o barieră numită pe alunci Puntea lui Adam. Procese biologice recente o inlocuiseră cu o mare scufundătură, iar acum apele întunecate clipoceau deasupra genunei ce despărţea omenirea avintată spre viitor de amatorii de linişte.
Stând lângă balustradă, Mwen Mas contempla Insula uitării, a cărei siluetă creştea treptat la orizont. Această insulă imensă, înconjurată de apele unui ocean raid era un adevărat paradis terestru. În concepţia primitivă, religioasă a omului, paradisul reprezenta un delicios refugiu postum unde nu exista nici trudă, nici griji. Tot astfel Insula Uitării era un refugiu pentru cei pe care nu-i mai atrăgea activitatea intensă a Lumii celei Mari şi munca alături de ceilalţi oameni.
Ghemuiţi la sânul naturii, duceau aici o viaţă liniştită, consacrindu-se muncii simple şi monotone a străvechiului plugar, pescar ori crescător de vite.
Cu toate că omenirea dăruise confraţilor ei mai slabi un tărâm întins şi roditor, economia primitivă din acel ostrov nu putea totuşi asigura populaţiei lui o via|ă îmbelşugată, mai cu seamă in anii cu recolte proaste sau din pricina altor perturbări proprii forţelor de producţie puţin dezvoltate.
De aceea Lumea cea Mare ceda mereu celor din Insula Uitării o parte din rezervele ei.
În cele trei porturi, situate la nord-vest, la sud şi pe litoralul de est al insulei, erau aduse alimente conservate pentru un mare număr de ani, medicamente, mijloace de apărare biologică şi alte obiecte de primă necesitate. Cei trei administratori principali ai insulei locuiau şi ei în nord, în sud şi în răsărit şi purtau titlul de şefi ai crescătorilor de vite, ai agricultorilor şi ai pescarilor.
Privind munţii viorii profilaţi în zare, Mwen Mas se întrebă deodată cu amărăciune dacă nu cumva face şi el parte din categoria „taurilor” care pricinuiau mari greutăţi omenirii. „Taurii” erau oameni înzestraţi cu putere şi energie, dar lipsiţi total de compasiune faţă de suferinţele şi frământările altora, urmărind doar satisfacerea nevoilor proprii. În trecutul îndepărtat al umanităţii, suferinţele, duşmăniile şi nenorocirile erau totdeauna agravate de indivizii de această teapă, care proclamau în fel şi chip că numai ei cunosc adevărul, socotindu-se în drept să înăbuşe orice opinie străină şi să înlăture orice mod de gândire şi de viaţă diferit de al lor. De atunci omenirea a ajuns să se ferească până şi de urma manifestărilor de absolutism în materie de păreri, dorinţe şi gusturi; temându-se straşnic de aceşti „tauri” care trăiau de azi pe mâine, fără să respecte inviolabilele legi economice, fără să se gândească la viitor. Războaiele şi economia neorganizată din Era Lumii Dezunite au dus la o jefuire sălbatică a planetei. Mai înainte ca omenirea să fi construit societatea comunistă, pădurile fuseseră tăiate fără milă, rezervele de cărbune şi de petrol, strânse în decurs de sute de milioane de ani, fuseseră arse, aerul a fost infectat de bioxidul de carbon şi de rezid urile fetide ale uzinelor râu amenajate, iar frumoase şi inofensive animale — girafe, zebre, elefanţi — au fost decimate. Solul era înţesat de tot felul de gunoaie; râurile şi ţărmurile mărilor au fost spurcate de scursori de ţiţei şi deşeuri chimice. Numai după o curăţire radicală a apelor, a aerului şi a pământului, omenirea a dat planetei aspectul ei actual, când puteai umbla pretutindeni desculţ, fără să-ţi răneşti picioarele.
Dar şi el, Mwen Mas, numit cu mai puţin de doi ani In urmă Intr-un post de mare răspundere, distrusese un satelit artificial, făurit prin sforţările a mii de oameni şi printr-o extraordinară măiestrie tehnică. Tot el provocase pieirea a patru savanţi de seamă, care, fiecare, ar fi putut deveni asemenea lui Ren Boz… Iar Ren Boz el însuşi fusese la un pas de moarte. Şi chipul lui Bet Lon, care se ascundea undeva In munţii şi tn văile Insulei Uitării, Ii reapăru în faţă, sfâşietor. înainte de plecare, Mwen Mas văzuse nişte fotografii ale matematicianului şi reţinuse pentru totdeauna figura lui voluntară, cu maxilarul masiv, cu ochii pătrunzători, apropiaţi şi înfundaţi în orbite, întreaga-i siluetă atletică…
Mecanicul de pe glisor se apropie de african.
— Resaca[113] e violentă. Nu cred că vom reuşi să acostăm, valurile trec peste dig. Vom fi nevoiţi să ancorăm în portul de sud.
— Nu-i nevoie. Aveţi plute de salvare? îmi voi vârâ hainele înăuntru şi voi ajunge singur la ţărm.
Mecanicul şi timonierul se uitară cu respect la Mwen Mas. Talazurile albicioase, tulburi se înălţau pe banc, revărsându-se în cascade grele şi tunătoare. Mai aproape de coastă, vălmăşagul valurilor învârteja nisipul şi spuma, rostogolindu-se până hăt-departe de plaja întinsă. Norii, care atârnau jos de tot, deasupra apei, lăsau să se cearnă o ploaie măruntă şi caldă. Prin perdeaua ei neguroasă abia dacă se zăreau pe mal siluetele cenuşii ale unor oameni.
Cei doi marinari se uitară unul la altul, în timp ce Mwen Mas se dezbrăca şi-şi împăturea hainele. Cei care se îndreptau spre Insula Uitării ieşeau de sub tut societăţii, în care orice om răspundea pentru ceilalţi. Dar Mwen Mas inspira simpatie tuturora, şi timonierul se simţi dator să-l prevină despre marile primejdii ce-l aşteptau. Africanul făcu un semn de nepăsare. Mecanicul îi aduse un mic pachet, închis ermetic.
— Luaţii! Aveţi aici rezerve de hrană concentrată pentru o lună de zile.
După o clipă de gândire, Mwen Mas luă proviziile şi le puse împreună cu hainele lui în despărţitura impermeabilă a plutei. După ce o închise ermetic, luă sub braţ mica ambarcaţie şi trecu peste balustradă:
— Întoarceţi! comandă el.
Glisorul se aplecă pe-o rână, luând un viraj scurt. Proiectat lateral, Mwen Mas începu să lupte cu valurile. Marinarii îl văzură săltat pe creasta talazurilor furioase, prăbuşindu-se în golurile dintre ele şi apârlnd din nou.
— Se descurcă el! spuse mecanicul răsuflând uşurat. Derivăm, trebuie s-o luăm din loc.
Elicea glisorului scoase un uruit puternic şi micul vas se repezi înainte, săltat de un val. Pe ţărm silueta întunecată a lui Mwen Mas apăru o clipă, apoi fu mistuită în negura ploii.
În întâmpinarea lui, pe nisipul bătut de ape, venea un pâlc de oameni goi, purtând doar o legătură peste şolduri. Trăgeau triumfător după ei un peşte mare ce se zbătea din răsputeri. Văzându-l pe Mwen Mas; oamenii se opriră, şi-l salutară prietenos.
— Un nou venit din lumea cealaltă, spuse zâmbind unul dintre pescari, şi ce bine înoată! Vino să stai cu noi!
Mwen Mas îi măsură cu o privire deschisă şi prietenoasă, apoi clătină din cap:
— Mi-ar veni greu să locuiesc aici, pe malul mării şi să-i privesc necuprinsele întinderi, visând la minunata lume pe care am pierdut-o.
Unul dintre pescari, cu multe fire argintii în barba-i deasă, considerată, pe semne, aici drept o podoabă, puse mâna pe umărul umed al lui Mwen Mas.
— Te-au trimis împotriva voinţei dumitale?
Cu un zâmbet trist pe buze, Mwen Mas încercă să-i explice motivele refugierii lui.
Pescarul îl privi mâhnit şi compătimitor.
— Nu ne putem înţelege. Du-te acolo, urmă el arătind cu mâna către sud-est, unde printr-o spărtură a norilor se vedeau treptele albăstrui ale munţilor îndepărtaţi. Calea-i însă lungă şi aici n-ai alt mijloc de locomoţie decât… şi insularul se plesni cu palma peste coapsa-i vânjoasă.
Mwen Mas nu mai lungi vorba şi o întinse cu paşi mari de-a lungul şerpuitoarei cărări care suia spre nişte dealuri line.
Pînă în zona centrală a insulei avea de parcurs mai bine de două sute de kilometri; şi totuşi, nu se grăbea. Ce rost ar fi avut graba? Fără o activitate utilă, zilele abia se târau. La început, cât timp nu se refâcuse de pe urma catastrofei prin care trecuse, trupul lui obosit tânjea după odihnă, cerea mângâierea inimii. Şi de n-ar fi simţit arzătoarele regrete, l-ar fi desfatat, desigur, marea linişte a podişurilor pustii şi baile de vânturi, întunericul adânc şi tăcerea primordială a nopţilor tropicale.
Dar zilele treceau, şi africanul, care rătăcea prin jur în căutarea unei ocupaţii pe pofta inimii, începu sa ducă dorul Lumii celei Mari. Nu se mai bucura privind văile paşnice cu livezi cultivate manual, nu se mai lasa furat de murmurul toropitor al limpezilor râuri, pe malul cărora, în amiezile cu arşiţă ori in noptilecu lună, putea petrece ore nenumărate.
Nenumărate… într-adevăr, de ce-ar mai fi numărat zilele. De ce-ar mai fi măsurat timpul în care nu avea loc? În oceanul infinit al vremii, timpul său, dupa existenta lui individuală însemna atât de puţin… o picătură, o clipă scurtă, sortită uitării!
Abia acum înţelegea Mwen Mas cât de bine îşi merita insula numele. Insula Uitării — anonimatul de nepătruns al vieţii străvechi, al faptelor şi al sentimentelor egoiste ale omului primitiv! Fapte uitate de urmaşi pentru că ţinteau doar la satisfacerea nevoilor personale ale individului, în loc să slujească umanitatea, făcând viaţa mai uşoară, mai bună, şi împodobind-o cu avântul unei arte creatoare.
Cele mai uimitoare fapte de acest fel au fost mistuite de neant.
…Primit în obştea crescătorilor de vite din centrul insulei, Mwen Mas ducea la păscut, de două luni, o turma uriaşă de gaurobivoli[114], la poalele unui masiv muntos, căruia străvechii localnici îi dăduseră un nume interminabil.
Se hrănea acum cu un păsat negricios, pe care şi-l fierbea îndelung pe jăratec, într-un căzănel afumat. Cu o lună înainte de a ajunge în obştea crescătorilor de vite fusese nevoit să-şi procure hrana în junglă căutând fructe şi luându-se la întrecere cu maimuţele lacome care aruncau în el cu resturi de mâncare. Ajunsese la această situaţie deoarece, chiar în prima vale întâlnită, îşi dăduse proviziile unor bătrâni amărâţi, procedând după principiul Lumii Cercului, unde cea mai mare fericire a omului era să aducă bucurie celorlalţi. Pricepuse atunci ce înseamnă să-ţi cauţi hrana pe meleaguri nelocuite. Ce neînchipuită pierdere de timp!
Mwen se sculă de pe piatra pe care stătuse şi privi în jurul său. Soarele apunea în stânga, la marginea podişului; în spatele lui se înălţa un munte păduros, cu vârful rotunjit.
Jos, scânteia în amurg un râu cu ape repezi ce curgeau printre desişuri de bainbuşi înalţi. Acolo, la o distanţă de o jumătate de zi de mers cu piciorul, se aflau milenarele ruini năpădite de vegetaţie sălbatică, ale fostei capitale a insulei. Mai existau în împrejurimi şi alte oraşe mai mari şi mai bine păstrate, dar şi ele pustii. Deocamdată însă aceste vestigii ale trecutului nu-l interesau pe Mwen Mas.
Vitele se culcaseră în iarbă, ca nişte mogâldeţe negre. Noaptea cobora cu repeziciune. Pe cerul întunecat se aprinseră mii de stele. Bezna atât de bine cunoscută unui ochi de astronom, liniile familiare ale constelaţiilor, făcliile luminoase ale marilor aştri. Din acest colţ al Pământului izbutea să desluşească fatalul Epsilon-Tucan… Dar cât de neputincioşi erau ochii lui omeneşti, neînarmaţi cu nimic! Nu va mai vedea niciodată măreţele privelişti ale Cosmosului, spiralele galaxiilor gigante, enigmaticele planete şi sorii albaştri. Pentru toate acestea nu mai erau decât nişte luminiţe, infinit de îndepărtate. Stele ori opaiţe fixate pe o sferă de cristal, cum credeau cei vechi, pentru ochii lui era acum tot una!
Sări în picioare şi începu să adune grămadă vreascurile pregătite. Iată încă un obiect devenit indispensabil: o mică brichetă. Poate că, urmând pilda unor localnici, are să înceapă în curând să aspire şi el bunul narcotic pentru a-şi scurta nesfârşitul timp ce se tărăgăna atât de chinuitor.
Limbi voioase de foc îşi începură dansul, împrăştiind întunericul şi stingând stelele. Alături răsuflau calm vitele cele mari.
Privind gânditor vâlvătăile, Mwen Mas se întreba dacă luminoasa-i planetă nu devenise pentru el un adăpost întunecat.
Nu! Trufaşa-i autorenunţare nu era decât o mult prea mare încredere în sine, rezultat al necunoaşterii. Nu-şi cunoscuse propriul suflet, subapreciase măreţia mintii creatoare de care avusese parte şi nici măcar nu-şi dăduse seama de forţa dragostei lui pentru Ciara. Mai bine să-şi jertfească viaţa într-un singur ceas pentru măreaţa cauză a Lumii celei Mari decât să trăiască aici încă o viaţă întreagă!
Pe Insula Uitării existau aproximativ două sute de staţiuni sanitare, unde medici voluntari veniţi din Lumea cea Mare puneau la dispoziţia localnicilor întreaga putere a medicinii moderne. De asemenea foarte mulţi tineri veneau să lucreze în detaşamentele de nimicire, pentru ca insula să nu devină un focar de boli străvechi sau de animale vătămătoare. Mwen Mas evita intenţionat orice întâlnire cu aceşti oameni: nu voia să se simtă alungat din lumea lor de frumuseţe şi ştiinţă.
În zori Mwen Mas fu schimbat de un alt păstor. Având în faţa lui două zile libere, hotărâ să se ducă până la un orăşel învecinat, ca să-şi facă rost de o pelerină, căci în munţi nopţile deveniseră reci.
Era o zi călduroasă şi calmă. Africanul coborâse de pe podişul său şi acum străbătea un şes întins, smălţuit cu flori violete şi aurii; deasupra lor zburau insecte de toate culorile. Adieri uşoare de vânt legănau plantele, ale căror gingaşe corole atingeau în treacăt genunchii goi ai lui Mwen. Ajungând pe la mijlocul câmpiei, el se opri, îmbătat de frumuseţea înconjurătoare şi de miresmele acestei imense grădini sălbatice. Se aplecă, îngândurat, ca să mângâie unduioasele petale şi se simţi ca într-un minunat vis copilăresc.
Auzi un foşnet uşor de paşi. Ridicând capul, văzu o fată care înainta grăbit, cufundată în flori până la brâu. Ea coti şi Mwen îi admiră silueta mlădioasă. Un viu regret îi săgeta inima: ar fi putut să fie Ciara… dacă lucrurile ar fi luat o altă întorsătură!
Spiritul său de observaţie dezvoltat îi îngădui să-şi dea seama că necunoscuta era neliniştită. Arunca mereu în preajmă priviri furişe şi-şi zorea pasul de parcă ar fi fost urmărită. Africanul îşi schimbă direcţia şi porni iute spre tânăra fată, îndreptându-şi statura de uriaş.
Necunoscuta se opri. Mijlocul Ii era încins de un şal încrucişat peste piept, genunchii îi erau bătuţi de fusta roşie umezită de rouă. Brâţările fine de pe braţele-i goale zornăiră mai tare, când îşi zvâcni capul spre aşi arunca pe spate parul negru, răvăşit de vânt. Ochii ri îl priveau grav şi trist pe sub zulufii risipiţi pe frunte şi pe obraji. Gîfâia, desigur ostenită de-un drum lung. Faţa ei frumoasă şi oacheşă era brobonită de sudoare. Porni apoi cu paşi şovăitori spre Mwen Mas.
— Cine eşti şi unde te grăbeşti? întrebă africanul. Ai nevoie de ajutor?
Tînăra se uită la el cercetător şi-i răspunse precipitat:
— Mă cheamă Onar. Vin din colonia a cincea. N-am nevoie de nimic!
— Văd, dimpotrivă, că eşti istovită şi speriată. Ce te ameninţă, ce te frâmintă? De ce nu vrei să-mi primeşti ajutorul?
Necunoscuta ridică spre el privirea şi In ochii ei «c aprinse o lumină adincă şi pură, ca la femeile din Lumea cea Mare.
— Ştiu cine eşti! Un om venit de-acolo, şi arătă in direcţia Africii. Eşti bun şi încrezător.
— Fii şi dumneata la fel! Te prigoneşte cineva?
— Da! strigă ea deznădăjduită. Este pe urmele mele…
— Şi cine-i acela care cutează să te înfricoşeze, si te urmărească?
Fată se Îmbujora toată şi-şi lăsă ochii In jos.
— Un om. Vrea să fiu a lui…
— Dar nu eşti liberă să răspunzi sau nu la alegerea lui? Cum poţi sili pe cineva să te iubească? Să vină aici şi am să-i spun…
— În nici un caz! Şi el a venit din Lumea cea Mare, dar mai demult… Este puternic şi el, dar altfel decit dumneata… stârneşte spaima!
Mwen Mas râse nepăsător.
— Unde te duci?
— În colonia a cincea. Am fost la oraş şi m-am întâlnit cu el…
Cu un semn prietenos al capului Mwen Mas luă mîna fetei; ea şi-o lăsă ascultătoare într-a lui şi amindoi porniră spre sat pe o potecă lăturalnică.
În drum, aruncând îndărăt priviri speriate, Onar Ii mărturisi că omul acela o urmăreşte pretutindeni.
Teama ei de a vorbi deschis îl indigna pe Mwen Mas. Nu se putea împăca cu gândul asupririi, oricât de întâmplătoare ar fi fost ea acum pe Pământul organizat!
— De ce nu iau măsuri oamenii voştri? întrebă el. De ce n-a fost sesizat Controlul Cinstei şi al Dreptăţii? Oare în şcolile voastre nu se învaţă istoria? Nu ştiţi unde duce orice focar de violenţă, chiar şi cel mai mărunt?
— Se învaţă… se ştie…, răspunse maşinal Onar cu ochii aţintiţi înainte.
Cîmpia înflorită se terminase. Poteca se pierdea în tufişuri, cotind brusc. De după întorsură aparu un om înalt, cu înfăţişare mohorită apăru, punânduli-se în cale. Era dezbrăcat până la brâu; muşchi de atlet jucau sub părul cărunt care-i acoperea pieptul. Onar îşi smulse mâna dintr-a lui Mwen, spunându-i in şoaptă:
— Mie frică să nu păţeşti ceva… Pleacă, om diu Lumea cea Mare!…
— Stai pe loc! tună o voce poruncitoare,
Acest ton brutal era neobişnuit în Era Marelui Cerc. Mwen Mas se aşeză instinctiv In faţa tinerei fete, apărind-o cu trupul său.
Omul cel înalt se apropie de el şi încercă să-l dea la o parte. Dar Mwen Mas stătea neclintit ca o stânca.
Cu o iuţeală fulgerătoare, străinul îi repezi un pumn în faţă. Mwen Mas se clătină. Niciodată până atunci nu mai primise o asemenea lovitură necruţător calculată spre a umili şi a răni adversarul.
Buimăcit, auzi ca prin vis ţipătul jalnic al fetei. Se repezi în întâmpinarea duşmanului, vrând să-l doboare. Alte două lovituri puternice îl trântiră însă la pământ. Onar se aruncă în genunchi, acoperindu-l cu trupul. Străinul o prinse in braţe cu un strigăt de triumf ii suci mlinile la spate, făcând-o să se încovoaie de durere şi să izbucnească in plins, roşie de mânie.
Dar africanul îşi regăsi stâplnirea de sine. În tinereţe, când infăptuise isprăvile lui Hercule, avusese parte de încăierări mai serioase cu vrăjmaşi nestăpiniţi de legile omeneşti. În minte îi reveni acum tot ce învăţase pentru lupta corp la corp cu fiarele primejdioase.
Se ridică încet, şi-şi privi duşmanul, a cărui faţă era schimonosită de furie, căutând să aleagă bine locul in care avea să-i repeadă nâpraznica lovitură; dar deodată se îndreptă din şale şi se dădu cu un pas înapoi. Recunoscuse figura atât de caracteristică, a cărei amintire îl obsedase în timpul penibilelor lui frământări legate de experienţa din Tibet.
— Bet Lon!
Acesta dădu drumul fetei şi râmase nemişcat, scrutând pe necunoscutul cu pielea întunecată şi care în clipa aceea îşi pierduse orice urmă a expresiei lui binevoitoare.
— Bet Lon, îi strigă Mwen Mas, m-am gândit adesea la posibilitatea întâlnirii noastre, căci te socoteam tovarăş de nenorocire. Niciodată însă nu mi-am închipuit că ne vom vedea in asemenea împrejurări.
— Cemprejurări? replică pe un ton provocator Bet Lon, abia reţinându-şi ura ce-i sticlea în priviri.
Mwen Mas făcu un gest de protest:
— La ce bun să recurgem la vorbe goale? In lumea cealaltă nu le rosteai, iar acţiunile dumitale, deşi criminale, pretindeai că-s făcute în numele unei mari idei. Acum însă de dragul cărui scop te porţi astfel?
— De dragul meu şi numai al meu! şuieră dispreţuitor Bet Lon printre dinţi. Destul am ţinut seama de alţii, de binele obştesc! Dar m-am convins: toate astea n-au pentru om nici o importanţă. O ştiau, dealtfel, şi înţelepţii din antichitate…
— Nu te-ai gândit niciodată la alţii, Bet Lon, îl întrerupse africanul. Şi acum, cedind întru totul pornirilor dumitale, iată ce-ai devenit: o brută, aproape-o fiară!
Matematicianul păru gata să se repeadă la Mwen Mas, dar se stăpâni la vreme.
— De-ajuns, vorbeşti prea mult!
— Văd că ai decăzut prea tare şi vreau…
— Iar eu nu vreau! La o parte!…
Mwen Mas nu se clinti. Cu capul înclinat dârz, îl înfruntă pe Bet Lon simţind cum tresare lângă spatele său umărul tinerei fete. Şi tremurul acesta îi sporea înverşunarea cu mult mai mult decât loviturile primite.
Matematicianul stătea nemişcat şi privea flacăra de mânie din ochii africanului.
— Pleacă! mârâi el în sfârşit, dindu-se la o parte de pe cărare.
Mwen Mas o luă din nou de mână pe Onar şi porni, împreună cu ea printre tufişuri, urmărit de căutăturile înveninate ale lui Bet Lon. La un cot al potecii, se opri atât de brusc, încât Onar dâdu peste el.
— Bet Lon, hai să ne întoarcem împreună în Lumea cea Mare!
Matematicianul răspunse cu râsu-i nepăsător, dar urechea sensibilă a lui Mwen Mas prinse în sfidarea lui o nuanţă de amărăciune.
— Cine eşti ca să-mi propui asta? Ştii că…
— Da, ştiu. Şi eu am întreprins o experienţă interzisă, pricinuind moartea câtorva inşi care s-au încrezut în mine. Căile cercetărilor noastre erau învecinate, iar dumneata, eu şi alţii ne găsim aproape de victorie! Umanitatea are nevoie de dumneata, dar nu de omul care eşti acum…
Cu ochii-n pământ, matematicianul făcu un pas spre Mwen Mas apoi se intoarse brusc, şi peste umăr îşi strigă brutal refuzul. Africanul o porni pe cărare, fără să mai spună nimic.
Pînă la colonia a cincea mai avea vreo zece kilometri. Aflând că tlnâra fată era singură pe lume, Mwen o sfătui să se mute într-o localitate maritimă de pe litoralul estic, ca să nu se mai intâlnească cu prigonitorul ei. Fostul savant devenise un tiran pentru liniştiţii locuitori izolaţi in acele mici aşezări de munte. Spre a preveni orice consecinţe supărătoare, Mwen Mas hotărâ să se ducă imediat in colonia unde locuia Onar, spre a cere ca Bet Lon să fie ţinut sub supraveghere. La intrarea în colonie, îşi luă rămas bun de la Onar. Ea îi spuse că de curând, în pădurile muntelui înălţat ca o cupolă, ar fi apărut nişte tigri scăpaţi dintr-o rezervaţie, sau care supravieţuiscră în desişurile de nepătruns care înconjurau cel mai înalt vârf din insulă. Ţinându-l strâns de mână, îl rugă să fie prudent şi să nu care cumva să străbată munţii în miez de noapte. Mwen Mas făcu grăbit calea întoarsă. Reflectând la cele petrecute, se simţea obsedat de ultima privire a fetei: o privire pătrunsă de grijă şi devotament. Şi pentru prima oară în viaţă, se gindi la eroii trecutului îndepărtat, Ia acei oameni care, chiar când erau pradă înjosirilor, vrăjmăşiilor şi suferinţelor fizice, iar mediul înconjurător era prielnic dezvoltării egoismului animalic, au izbutit să fie buni şi viteji, să rămână totuşi oameni adevăraţi.
Încă din vechime dialectica vieţii îl pusese pe om în faţa contradicţiilor ei. Iar puterea dragostei, duioşia şi abnegaţia, deşi se aflau pe atunci împresurate de primejdii şi de adversităţi, cu toate că erau umilite şi brutalizate, înfloreau până şi pe marginea prăpastiei. Capriciile forţei brute supuneau toate, făcândudc efemere şi nesigure. În orice clipă, soarta fiecărui om putea fi năprasnic schimbată, planurile îi puteau fi zădărnicite, ideile şi nădejdile spulberate; şi aceasta pentru că In societatea antică atât de rău orânduită prea multe depindeau de indivizii întâlniţi întâmplâtor. Şi totuşi această vremelnicie a speranţelor, a iubirii şi a fericirii nu numai că nu slăbea sentimentele, dar chiar le intensifica.
Iată de ce, cu toate vicisitudinile Veacurilor de intuneric sau ale Erei Lumii Dezunite, n-a pierit din sufletul omului ceea ce avea el mai bun într-insul.
Şi Mwen Mas îşi spuse că viaţa de odinioară, care contemporanilor lui le părea atât de cumplită, a cunoscut şi ea fericirea şi speranţa şi creaţia, uneori chiar mai intens decât acum, în mândra epocă a Marelui Cerc.
Ii evocă aproape cu indignare pe teoreticienii ştiinţei vechi; sprijinindu-se pe ideea prost înţeleasă a încetinelii cu care speciile se transformau în natură, aceştia preziceau că umanitatea nu va fi mai bună nici într-un milion de ani.
Dacă ei ar fi iubit mai mult oameni ii şi ar fi cunoscut dialectica dezvoltării, o asemenea inepţie n-ar fi putut niciodată să le treacă prin minte!
Asfinţitul umplea de culori norii de după umărul rotund al muntelui uriaş. Mwen Mas se aruncă în râu.
Răcorit şi pe deplin calmat, se aşeză pe o piatră ca să se usuce şi să se odihnească. Nereuşiud să ajungă in orăşel până la căderea nopţii, hotărâ să treacă dealul la lumina lunei. In timp ce privea îngândurat apa ce se rostogolea în clocot peste pietre, simţi deodată uitătura unor ochi îndreptaţi spre el, dar nu văzu pe nimeni. Neplăcuta senzaţie că este urmărit stărui pe când traversă râul şi începu să urce dealul.
Mwen Mas umbla cu paşi repezi pe calea bătătorita de care, de-a lungul unui podiş înalt de 1800 m. Ca să ajungă la oraş pe drumul cel mai scurt, trebuia să străbată o coastă pâduroasă. Secera îngustă a lunei noi nu putea să-i lumineze calea mai mult de o oră şi jumătate. De aceea Mwen Mas se grăbea, dându-şi seama că-i va fi foarte greu să urce pieptiş pe o cărăruie povârnită de munte, într-o noapte fără lună. Copacii rari şi scunzi brăzdau cu umbrele lor lungi şi negre solul uscat, cenuşiu. Africanul umbla gânditor, cu ochii în jos ca să nu se poticnească de nenumăratele rădăcini mărunte.
În dreapta, în depărtare, acolo unde coasta suia lin şi se pierdea în umbră adâncă, un mârâit ameninţător, prelung, cutremură văzduhul. Un răcnet gros îi răspunse din pădure, unde luna zugrăvea pe pământ pete şi dungi de lumină. În strigătele acestea era o putere care pătrundea până în străfundul sufletului, trezind în el mult uitatele sentimente de frică şi de resemnare în faţa unei fiare de neînvins. Ca o reacţie la această spaimă primitivă, In inima africanului se aprinse patima tot atât de ancestrală a luptei moştenite de la nenumăratele generaţii de eroi anonimi care afirmaseră dreptul speciei umane la viaţă In mijlocul mamuţilor, al leilor, al urşilor uriaşi, al zimbrilor turbaţi şi al nemiloaselor haite de lupi, în istovitoarele zile de vânătoare şi în nopţile de groază când trebuiau să se apere.
Mwen Mas rămase locului o clipă, privind în jur cu răsuflarea tăiată. În liniştea nopţii nu se mişca nimic; dar de îndată ce făcu pe cărare câţiva paşi, simţi desluşit că este urmărit îndeaproajic. Tigrii? ce-i spusese Onar era oare adevărat?
O luă la fugă, încercînd totodată să-şi facă un plan de acţiune, în cazul când fiarele — păreau să fie două — l-ar ataca.
Să caute scăpare în copacii aceştia înalţi, în care ligrul se urcă mai bine decât omul? N-avea nici un koiis. Să se apere? Cu ce? In jur nu erau decât pietre. Nu putea nici măcar să-şi rupă o ghioagă din ramurile acestea tari ca fierul. Auzind răcnetele fiarelor aproape de tot, în spatele său, înţelese că este pierdut. Crengile arborilor ce se bolteau deasupra cărării colbăite îl apăsau; In aceste clipe de restrişte, ar fi vrut să caute îmbărbătare în adierile veşnice ale cerului spuzit de stele, spre cercetarea cărora îşi închinase întreaga viaţă. începu să alerge în salturi mari. soarta ii părea favorabilă: ieşi într-o poiană lungă. În mijlocul ei zări o grămadă de pietroaie. îşi alese unul colţuros, de vreo 20 de kilograme, şi se întoarse. Văzu acum nişte năluci mişcătoare, dungate, care se iţeau printre zăbrelele de umbră ale pădurii. Luna atingea acum cu un colţ vârfurile copacilor. Umbre lungi se aşterneau în curmezişul poienii. Urmându-le ca pe nişte drumuri negre, două feline uriaşe se târau spre Mwen Mas. Ca şi atunci, în încăperea subterană a Observatorului din Tibet, africanul simţi apropierea morţii. De astă dată o vedea arzând ca o văpaie verde în ochii fosforescenţi ai fiarelor.
Trase In piept adierea răcoroasa adusa de o pala de vint, se uita In sus; spre slăvile scânteietoare ale Cosmosului şi, îndreptindu-se din spate, ridică deasupra capului pietroiul.
— Sînt aici, tovarăşe!
Din întunericul povârnişului o umbra înaltă se avintă In mijlocul poienii, răsucind ameninţător deasupra capului o cracă noduroasă. Recunoscându-l uluit pe matematician, Mwen Mas uită o clipă de tigri. Gîfâind, de goana-i nebunească, Bet Lon se aşeză alături de african şi hăpăi aerul cu gura deschisă. Cele două uriaşe animale care dăduseră o clipă înapoi se apropiau din nou, implacabil. Tigrul din stânga era acum doar la vreo treizeci de paşi. Iată-l cum se lasă pe labele dindărăt şi se încordează gata să ţâşneasca la atac.
— Mai repede! răsună în poiana un strigăt puternic. În spatele lui Mwen Mas, scăpârară din trei părţi flăcările palide zvârlite de ţevile unor aruncătoare de grenade. Surprins, Mwen Mas scăpă din mână piatra. Tigrul cel mai apropiat se ridică în două labe, dar grenadele paralizante explodară cu un pocnet înăbuşit, ca o bătaie de tobă, şi fiara se rostogoli pe spate. A doua făcu un salt în direcţia pădurii. De acolo, se arătară alte trei siluete de oameni călări. O grenadă de sticla cu o puternică încărcătură electrica se sparse în capul tigrului, care se prăbuşi cu botu-i greu în iarba uscată.
Unul dintre călăreţi se avintă înainte. Niciodată până atunci nu i-au părut lui Mwen Mas atât de frumoase hainele de lucru ale oamenilor din Lumea cea Mare, pantalonii mai scurţi de genunchi şi cămaşa larg deschisă la guler, cu două buzunare la piept, din pânză groasă de in sintetic de culoare albastră.
— Mwen Mas am simţit că eşti în primejdie!…
Cum să nu recunoască glasul melodios care în momentul acela părea atât de îngrijorat! Ciara Nandi!…
Uitând să răspundă, africanul rămase încremenit până când fata sări jos din şa, şi alergă spre el. În urmă-i veneau cei cinci însoţitori. Mwen Mas nici n-apucă să-i vadă bine, că secera îngustă a lunei se şi ascunse Îndărătul pădurii, vlntul se domoli, iar Întunericul înăbuşitor al nopţii toride învălui împrejurimile. Mîna Ciarei căută braţul lui Mwen. Acesta îi apucă Încheietura subţire şi lipi palma fetei de inima lui care zvâcnea tare. Cu vârful degetelor, Ciara îi mângâie lin pieptul vânjos şi această uşoară atingere aşternu asupra lui Mwen Mas o linişte încă necunoscută.
— Ciara, acesta-i Bet Lon, un nou prieten… Mwen Mas se întoarse spre el; dar matematicianul dispăruse. Atunci strigă în noapte, din răsputeri:
— Bet Lon, nu pleca!
— Mă întorc! răsună din depărtare vocea-i puternică, ce-şi pierduse accentul sarcastic.
Unul dintre însoţitorii Ciarei, după toate aparenţele conducătorul cetei, scoase de la oblâncul şeii o lanternă de semnalizare. O palidă lumină, însoţită de o radiaţie invizibilă, se îndreptă spre cer. Mwen Mas îşi dădu seama că noii veniţi aşteaptă un aparat de zbor. Toţi cinci erau băieţi tineri, colaboratori ai unui detaşament de nimicire, care-şi aleseseră ca ispravă a lui Hercule lupta cu animalele vătămătoare din Insula Uitării. Ciara Nandi li se alăturase, spre a-l găsi pe Mwen Mas.
— Te înşeli dacă ne crezi chiar atât de perspicace, spuse conducătorul grupului după ce se instalară cu toţii în jurul focului, iar Mwen Mas începu să le pună inevitabilele întrebări. Am fost ajutaţi de o fată cu un nume împrumutat din antichitatea greacă.
— Onar! făcu Mwen Mas.
— Da, Onar. Detaşamentul nostru tocmai se apropia dinspre sud de colonia a cincea, când veni în goană o fală, abia trăgându-şi sufletul. Ea ne confirmă zvonurile despre tigri şi ne convinse să pornim îndată pe urmele dumitale, de teamă să nu fii atacat de fiare pe când ie vei întoarce prin munţi. După cura vezi, am sosit la timp.
Curând trebuie să treacă pe aici un elicopter de marfă şi cu el vom expedia într-o rezervaţie pe duşmanii dumitale, temporar paralizaţi. Dacă se va dovedi că sunt mâncători de oameni, vor fi nimiciţi. Nu este însă îngăduit să distrugi animale atât de rare, fără un prealabil examen.
— Ce fel de examen? Băiatul ridică din sprâncene.
— Aceasta depăşeşte competenţa noastră. Probabil că, în primul rând, vor fi calmaţi… Li se va injecta un moderator al energiei vitale. Devenind pentru un timp mai slabi, tigrii vor învăţa multe lucruri.
Un vuiet puternic, trepidant îl întrerupse pe tânăr. De sus cobora încet un aparat masiv şi negru. O lumină orbitoare se revărsă asupra poienii. Dungatele feline fură închise în nişte containere capitonate, pentru încărcături fragile, apoi aeronava, abia vizibilă în întuneric, dispăru, lăsând din nou luminişul scăldat în lumina blinda a stelelor. împreună cu tigrii plecă şi unul dintre cei cinci tineri; roibul acestuia îi rămase lui Mwen Mas.
Africanul şi Ciara călăreau acum alături. Drumul cobora spre valea râului Caile, la vărsarea căruia, pe litoral, se afla o staţiune medicală şi baza detaşamentului de nimicire.
— E prima oară de când sunt pe insulă că mă îndrept spre mare, spuse Mwen Mas rupând tăcerea. Pînă acum mi se părea că pentru mine marea este o barieră care mă desparte pe vecie de lumea mea.
— Insula a reprezentat pentru dumneata o şcoală nouă!? spuse Ciara şi în glasul ei era şi întrebare, şi bucurie.
— Da. Intr-un scurt răstimp, prin multe am trecut aici şi la mai multe am reflectat. Aceste gânduri mă frământau de mult…
Şi Mwen Mas îi împărtăşi vechile sale temeri. Avea impresia că omenirea — repetând greşelile antichităţii, de sigur într-o formă mult mai puţin hidoasă — atribuia o prea mare însemnătate intelectului şi laturii tehnice. I se părea că pe planeta lui Epsilon-Tucan o umanitate asemenea nouă şi tot atât de frumoasă, avusese mai multă grijă de perfecţionarea laturii emoţionale a psihicului.
— Am suferit mult simţindu-mă în dezacord cu viata, răspunse Ciara Nandi după o clipă de tăcere. Eu personal visam la o epocă plină de forţe şi sentimente proaspete, elementare, adunate prin selecţie încă în evul Krosului, care înflorise odinioară pe tărâmurile mediteraneene. De aceea m-am străduit întotdeauna să trezesc in spectatorii mei adevăraţi puterea sentimentelor. Dar mi se pare că până la urmă nu m-a înţeles decât Evda Nal!
— Şi Mwen Mas! adăugă grav africanul, care-i povesti cum Ii apăruse ea în ipostaza fetei arămii din Trican.
Ciara îşi ridică spre el faţa şi, în lumina sfioasă a zorilor care începeau să mijească, Mwen Mas văzu nişte ochi atât de mari şi de adânci, încât simţi că ameţeşte. Se depărta puţin şi izbucni în râs:
— În romanele lor de anticipaţie, strămoşii noştri ne prezentau ca pe nişte fiinţe firave, rahitice, cu craniul hipertrofiat. În ciuda milioanelor de animale schingiuite şi ucise, oamenii aceştia n-au izbutit să se apropie de adevărata înţelegere a maşinii cerebrale omeneşti, pentru că mânuiau cuţitul acolo unde era nevoie de cele mai sensibile instrumente de măsură la scara moleculelor şi a atomilor. Noi cei de astăzi, ştim că o activitate intensă a intelectului cere un trup viguros, plin de energie vitala, dar că acest trup generează, la rândul său, emoţii puternice.
— Şi totuşi, trăim ca şi mai înainte, înlănţuiţi de raţiune, adăugă Ciara Nandi.
— S-au făcut multe pentru o îndreptare a situaţiei, dar intelectul a luat-o totuşi, la noi, cu mult înaintea laturii emoţionale… Ea merită întreaga noastră atenţie, şi ar trebui să facem ca nu ea să fie încătuşată de raţiune, ci, dimpotrivă, raţiunea să fie din când în când înlănţuită de sentimente. Aceasta-mi pare acum atât de important încât mă şi gândesc să scriu pe tema asta o carte.
— Aşa e! strigă Ciara înflăcărându-se, apoi, tulburată de pornirea ei, urmă: Prea puţini savanţi de seamă s-au consacrat studierii legilor frumosului şi a plenitudinii sentimentelor… Nu vorbesc de psihologie.
— Te înţeleg perfect, răspunse africanul, admirând-o fără să vrea pe frumoasa fată, al cărei cap ridicat cu semeţie spre soarele răsărit, căpăta în razele-i trandafirii nuanţe de aramă.
Uşoară şi ageră, Ciara călărea pe murgul ei înalt, în pas cu roibul lui Mwen.
— Am rămas în urmă! strigă ea dând frâu liber calului, care se avântă îndată înainte.
Africanul o prinse din urmă, şi amândoi porniră în galop. Ajungându-i pe tinerii lor tovarăşi de drum, îşi struniră caii. Ciara se întoarse spre Mwen Mas!
— Dar fata aceasta, Onar?…
— Ar fi bine să vină în Lumea cea Mare. Mi-ai spus doar că a rămas pe insulă din dragoste pentru mama ei care venise aici şi a murit de curând. Ar trebui să lucreze la săpăturile Vedei Kong; acolo se cer mâini sensibile şi delicate de femeie. De altminteri, îi stau la dispoziţie o mie de activităţi. Iar Bet Lon, devenit un alt om, o va întâmpina în lumea noastră într-un fel nou!…
Ciara îşi încruntă sprâncenele şi-l privi pe Mwen Mas:
— Dar dumneata n-ai să-ţi părăseşti stelele?
— Îmi voi urma chemarea, oricare ar fi hotărârea Consiliului. Dar întâi trebuie să scriu o carte, o carte despre…
— Stelele sufletelor omeneşti?
— Exact, Ciara! Infinita lor varietate îţi taie răsuflarea… Mwen Mas tăcu prinzând privirea fetei care-i zâmbea cu drag. Nu eşti de părerea mea?
— Sigur că sunt! Mă gândeam la experienţa pe care ai făcut-o, din ardoarea de a le dărui oamenilor lumea în toată plinătatea ei. Şi aici eşti mai curând artist decât savant.
— Dar Ren Boz?
— Pentru el, experienţa aceasta n-a reprezentat decât încă un pas pe drumul cercetărilor lui.
— Îmi dai dar dreptate, Ciara!?
— Pe deplin! Şi sunt convinsă că la fel ar proceda foarte mulţi oameni, majoritatea!
Mwen Mas mută dârlogii în mâna stingă, iar dreapta i o întinse Ciarei. Astfel, mână în mână, intrară în mirul orăşel al staţiunii.
Valurile Oceanului Indian se spărgeau de faleză. In vuietul lor ritmic, Mwen Mas părea că distinge cadenţa başilor din simfonia lui Zig Zor închinată vieţii rare se avântă în Cosmos. Şi nota dominantă, nota esentială a naturii pământene: un fa albastru, răsuna deasupra mării, fâcând să vibreze în sufletul aceluia rare o asculta corzile cele mai profunde şi îngăduindu-i sa se contopească cu natura care l-a zămislit.
Marea se întindea transparentă şi strălucitoare, curăţită de toate rezidurile trecutului — rechini feroci, peşti otrăvitori, moluşte, meduze periculoase — după cum şi viaţa omului contemporan fusese purificată de răutăţile şi temerile veacurilor apuse. Şi totuşi, în imensităţile oceanice, mai existau unghere ascunse în care sămânţa conservată a vieţii dăunătoare continua să germineze şi numai vigilenţa detaşamentelor de nimicire putea asigura securitatea şi puritatea apelor.
Nu se întâmplă oare acelaşi lucru când într-un suflet tânăr şi neîntinat răsar deodată îndărătnicia răutăcioasă, irufia neroadă sau egoismul animalic? Cînd omul cedează ambiţiilor întâmplătoare şi patimilor, în loc să se supună înţeleptei autorităţi a societăţii, curajul se transformă în ferocitate, talentul în crudă viclenie, iar devotamentul devine un scut al despotismului, al crâncenei exploatări şi al samavolniciei… Şi cât de subţire este pojghiţa disciplinei şi a culturii! Pentru ca s-o sfâşii e de ajuns o generaţie două de viaţă rea. Mwen Mas întrevăzuse chipul acestei fiare aici, pe Insula Uitării. Dîndu-i frâu liber, rişti să vezi renăscând monstruoasa tiranie care timp de veacuri a împilat cu neruşinare omenirea.
Lucrul cel mai uimitor în istoria Pământului a fost apariţia urii implacabile pe care ticăloşii ignoranţi au avut-o pentru ştiinţă şi frumos. Această neîncredere, această frică şi această repulsie persistă în toate societăţile omeneşti, de la teama de magicieni şi vrăjitoare şi până la uciderea gânditorilor înaintaşi din Era Lumii Dezunite. La fel, se întâmplă şi în alte planete cu civilizaţii foarte dezvoltate, dar incapabile încă să-şi ferească orânduirea socială de samavolnicia unei minorităţi, a unei oligarhii, care se ivea perfid, pe neaşteptate, sub cele mai variate forme… Mwen Mas îşi aminti de comunicările Marelui Cerc despre unele lumi locuite, unde cele mai înalte realizări ale ştiinţei erau folosite spre intimidarea, torturarea şi pedepsirea oamenilor, pentru a le citi gândurile, spre transformarea maselor în brute docile, gata să execute cele mai smintite porunci. Un strigăt de ajutor de pe o asemenea planetă izbucnise o dată prin Cerc şi continuase a străbate spaţiile timp de secole, după ce aceia care trimiseseră apelul şi cruzii lor impilatori muriseră cu toţii.
Lumea noastră a atins un stadiu de dezvoltare care exclude pentru totdeauna asemenea orori. Totuşi, evoluţia spirituală a omului nu era încă suficientă, deficienţă pe care Evda Nal şi alţi savanţi neobosiţi ca ea se străduiau s-o înlăture.
Mwen Mas auzi venind dindărăt glasul Ciarei:
— Pictorul Kart San spune că înţelepciunea este o îmbinare a ştiinţei cu sentimentul. Să fim deci înţelepţi!
Şi trecând în goană prin faţa africanului, Ciara se aruncă de pe faleză în adâncurile clocotitoare ale mării.
Mwen Mas o văzu dându-se lin peste cap, cu braţele aruncate înlături, ca o pasăre în zbor, şi dispărând apoi în valuri. Tinerii din detaşamentul de nimicire ce se-m-băiau pe mal încremeniră. Mwen simţi fiori de admiraţie, aproape de spaimă. Nu mai sărise niciodată de la o asemenea înălţime ameţitoare. Acum, însă, dezbrăcându-şi hainele, păşi fără frică pe marginea prăpastiei. îşi aminti mai târziu că, în străfulgerări de gând, Ciara i se păruse atunci o atotputernică zeiţă din antichitate, si ceea ce putea să facă ea, trebuia să fie în stare şi el!
Deasupra vuitoarelor talazuri se ridică strigătul de avertizare al Ciarei, dar Mwen Mas nu-l mai auzi. Zborul dură minunat de mult. Iscusit în arta săriturilor, Mwen Mas plonja impecabil, afundându-se la o mare adâncime. Marea era atât de transparentă, încât fundul îi păru africanului primejdios de aproape. îşi arcui trupul şi, în aceiaşi clipă, fu buimăcit de şocul produs din pricina inerţiei. Proiectat la suprafaţa apei ca o rachetă, se răsturnă pe spate legănându-se pe valuri. Dezmeticindu-se, o văzu pe Ciara Nandi, care înota spre el. Spaima îi pălise pentru prima oară bronzul arămiu al feţei. În ochii ei citi totodată mustrare şi admiraţie.
— De ce ai făcut asta? întrebă ca în şoaptă, cu răsuflarea tăiată.
— Ca să fac ca dumneata. Te voi urma oriunde!… Ca să construim un Epsilon-Tucan pe Pământul nostru!
— Şi te vei înapoia cu mine In Lumea cea Mare?
— Da!
Mwen Mas se întoarse cu fata în jos ca să înoate mai departe şi scoase un strigăt de uimire. Claritatea extraordinară a apei ce-i jucase adineauri o farsă neplăcută era şi mai mare aici, departe de mal. Ciara şi el parcau că plutesc la o înălţime ameţitoare deasupra fundului pe care îl vedeau în cele mai mici amănunte în undele la fel de străvezii ca văzduhul. Sentimentul de biruitoare îndrăzneală al oamenilor care izbuteau să depăşească limitele atracţiei terestre îl pătrunse pe Mwen Mas. Aceeaşi senzaţie de nemărginit curaj şi de triumf o dădeau şi zborurile peste ocean în plină furtună, şi salturile în genunea neagră a Cosmosului de pe sateliţii artificiali. Dintr-o mişcare, africanul se apropie de Ciara, şoptindu-i numele şi citind în ochii ei cutezători şi puri răspuns ui fierbinte. Mîinile şi buzele lor se împreunară deasupra abisului de cleştar.
Resaca — val produs prin întoarcerea violenta a apei care se loveşte de un obstacol (n.r.).
Rasă de animale obţinută prin încrucişarea bivolilor cu găurii (soi de tauri uriaşi din India, Birmania şi Malaca).