Cu răsuflarea tăiată, Erg Noor urmărea mişcările iscusiţilor laboranţi. Mulţimea de aparate amintea postul de comandă a unei astronave; dar vastitatea spaţioasei săli, cu largi ferestre sinelii, te făcea să înlături uitată orice asemănare cu o navă cosmică.
În centrul încăperii, pe o masă metalică, se afla o cameră construită din plăci groase de rufolucit, un material prin care puteau pătrunde atât razele infra-roşii, cât şi cele vizibile. Un păienjeniş de ţevi şi fire învăluia smalţul cafeniu al rezervorului de apă, în care se găseau cele două meduze negre capturate pe planeta stelei de fier.
Stând în picioare, drept şi neclintit, cu braţul rănit prins încă în eşarfă, Eon Tal observa de departe cum se rotea încet tamburul înregistratorului. Deasupra sprâncenelor groase şi negre, fruntea i se brobonise de sudoare.
Erg Noor îşi trecu vârful limbii peste buzele uscate:
— Nimic. În cei cinci ani de drum n-a mai rămas acolo decât praf şi pulbere, făcu astronautul cu o voce răguşită.
— Ar fi cât se poate de trist… pentru Niza şi pentru mine, răspunse biologul. Va fi nevoie, probabil, de ani şi ani de cercetări pe dibuite, până să se determine natura leziunii.
— Mai crezi că organele ucigătoare ale „meduzelor” şi ale „crucii” sunt identice?
— Nu sunt singurul de această părere: şi Grim Sar şi ceilalţi. La început, făceam înca cele mai surprinzătoare presupuneri. îmi închipuisem o vreme că arătarea cea neagră în formă de cruce nu avea origina pe acea planetă.
— Dacă-ţi mai aminteşti, şi eu spuneam acela lucru. Mi se părea că această făptură provenea de astronava discoidală şi că o păzea. Totuşi, la drept vorbind, de ce ar fi apărată din afară o cetate inexpugnabilă? încercarea noastră de a pătrunde în spiralodisc a dovedit absurditatea unei astfel de presupuneri.
— Am crezut că această cruce este un automat pus de gardă lingă astronavă.
— Aşa e! Dar acum, fireşte, am renunţat la această ipoteză. Jivina cea neagră este o fiinţă vie, generată de acea lume a beznei. Aceşti monştri locuiesc fără îndoială în cuprinsul văii. Duşmanul nostru a venit dinspre „poarta” aflată între stânci. Meduzele, mai uşoare şi mai mobile, populează platoul pe care am coborât. Legătura dintre cruce şi spiralodisc este cu totul întâmplătoare: dispozitivele noastre de protecţie atinseseră pur şi simplu acest sector depărtat al câmpiei care rămăsese mereu în umbra uriaşului disc.
— Şi dumneata crezi că există o asemănare între organele ucigătoare ale crucii şi ale meduzelor?
— Da! Aceste animale care trăiesc în condiţii identice trebuie să aibă organe similare. Steaua de fier este un astru termoelectric. Pătura groasă a atmosferei lui este saturată de electricitate. Grim Sar crede că aceste vieţuitoare culeg energia atmosferei şi creează acumulări ce se aseamănă cu fulgerele noastre sferoidale. Aminteşte-ţi de steluţele cafenii care scăpărau pe tentaculele meduzelor.
— Crucea avea şi ea tentacule, n-avea însă…
— Nimeni n-a avut timpul să observe. Dar caracterul leziunii — traumatismul nervilor principali, cu paralizia centrului corespunzător — este identic la Niza şi la mine; asupra acestui lucru toată lumea-i de acord!
De altfel aceasta constituie dovada esenţială şi suprema noastră nădejde!
— Există o nădejde? se învioră deodată Erg Noor.
— Desigur. Priveşte-aici! şi biologul arătă linia dreaptă trasată de înregistrator. Electrozii sensibili, introduşi în capcana cu meduze nu arată nimic. Şi totuşi monştrii au intrat acolo, cu încărcătura plină a energiei lor care n-avea cum să dispară după sudarea rezervorului. Stratul protector al recipientelor alimentare folosite în expediţii cosmice este fără îndoială de nepătruns: nu se compară cu uşoarele noastre scafandre biologice. Adu-ţi aminte că aceeaşi cruce care pe Niza a paralizat-o, dumitale nu ţi-a făcut nici un rău. Ultrasunetul jivinei ţi-a străbătut scafandrul de înaltă protecţie, ţi-a biruit voinţa, dar descarcările-i ucigătoare au rămas fără rezultat. În schimb au străpuns scafandrul Nizei, după cum meduzele l-au străpuns pe al meu.
— Aşadar, încărcătura de fulgere sferoidale sau de ceva asemănător ar trebui să se mai afle şi acum în rezervor. Totuşi aparatele nu marchează nimic…
— Tocmai aceasta mă şi face să sper. Meduzele nu s-au descompus, s-au…
— Am înţeles. S-au închis într-un fel de coconi.
— Da. O asemenea adaptare este răspândită printre organismele vii, nevoite să suporte periodic fenomene neprielnice existenţei lor, cum ar fi lungile nopţi glaciale de pe planeta cea neagră şi înspăimântătoarele-i uragane de „dimineaţă” sau de „seară”. Cum însă aceste perioade alternează destul de rapid, sunt convins că meduzele se pot închista foarte iute şi tot atât de iute pot ieşi din această stare. În acest caz, le vom putea face lesne să-şi recapete facultăţile ucigătoare.
— Reconstituind temperatura, atmosfera, lumina şi celelalte condiţii ale planetei întunecate?
— Da. Totul a fost calculat şi pregătit. În curând va veni şi Grim Sar. Vom introduce în rezervor un amestec de neon, oxigen şi azot la o presiune de trei atmosfere. Dar mai întâi să ne convingem…
Eon Tal ţinu o scurtă consfătuire cu cei doi asistenţi. O instalaţie se apropie încet de rezervorul cafeniu. Placa de rufolucit din faţă se deplasă, dând acces spre primejdioasa capcană.
Electrozilor din interiorul recipientului le luară locul microoglinzi cu lămpi cilindrice. Unul dintre asistenţi trecu la postul de telecomandă. Pe ecran apăru o suprafaţă concavă, acoperită cu un depozit grunjos, care reflecta slab razele lămpii: era peretele rezervorului. Oglinda se învârtea lin. Eon Tal rupse tăcerea:
— Nu se prea vede mare lucru cu ajutorul razelor X: izolaţia este prea puternică. Va trebui să recurgem la un sistem mai complex.
Rotindu-se mereu, oglinda reflectă fundul recipientului, unde se găseau două mogâldeţe cu suprafaţa fibroasă şi poroasă şi cu un diametru de şaptezeci de centimetri. Ar fi spus că sunt marile fructe ale unui arbore de pâine, recent obţinut de selecţionatori.
— Branşaţi televiziofonul pe vectorul lui Grim Sar! spuse unui asistent biologul.
De îndată ce se convinse că presupunerile celorlalţi erau întemeiate, savantul veni în grabă la laborator. Cu ochii mijiţi, nu din miopie, ci din simplă deprindere, examina aparatele pregătite. N-avea aspectul impunător şi nici atitudinea autoritară a unui corifeu al ştiinţei. Erg Noor îşi aminti de Ren Boz, a cărui înfăţişare de băieţaş timid contrasta cu sclipitoarea-i inteligenţă.
— Tăiaţi sudura capacului! comandă Grim Sar.
O mână mecanică desprinse stratul dur de emaliu, fără să deplaseze capacul cel greu. La supape fură adaptate tuburi cu un amestec de gaze. Un puternic proiector de raze infraroşii înlocuia steaua de fier.
— Temperatura… gravitaţia… presiunea… saturaţia electrică…, citea asistentul indicaţiile aparatelor,
După o jumătate de oră, Grim Sar se întoarse spre astronauţi.
— Să trecem în sala de odihnă. Nu putem prevedea momentul în care aceste capsule vor reveni la viaţă. Dacă Eon are dreptate, se va întâmplă în curând. Asistenţii ne vor anunţa.
Institutul de Curenţi Nervoşi fusese construit departe de zona locuită, la marginea unei stepe declarată rezervaţie. În acest sfârşit de vară, pământul era uscat, iar vântul gonea cu un foşnet ciudat, pătrunzând prin ferestrele larg deschise o dată cu aroma suavă a ierburilor arse de soare.
Instalaţi în fotolii comode, cei trei cercetători tăceau, privind pe fereastră, peste vârfurile copacilor rămuroşi, aerul încins care tremura în zare. Din când în când, ochii li se închideau de oboseală; dar aşteptarea era cu mult prea încordată pentru ca vreunul să poată aţipi. De rândul acesta, soarta nu le-a încercat prea mult răbdarea. După mai puţin de trei ore, ecranul de legătură directă se lumină. Asistentul de serviciu îşi stăpânea cu greu emoţia:
— Capacul se mişcă!
Intr-o clipă, tustrei au şi fost în laborator.
— Închideţi ermetic camera de rufolucit şi verificaţi etanşeitatea! porunci Grim Sar. Transpuneţi acum în cameră condiţiile planetei.
Se auzi şuierul uşor al pompelor şi ţiuitul nivelatorilor de presiune; în cuşca transparentă fusese creată atmosfera acelei lumi a beznelor.
— Măriţi umiditatea şi saturaţia electrică, urmă Grim Sar.
În laborator se râspândi un miros tare de ozon.
Aşteptarea lor fu zadarnică. Savantul se încruntă şi examina aparatele, străduindu-se să-şi dea seama ce anume le scăpase din vedere.
— Este nevoie de întuneric! se auzi deodată vocea clară a lui Erg Noor.
Eon Tal tresări:
— Cum de-am putut uita! Dumneata, Grim Sar, n-ai fost pe steaua de fier. Eu însă…
— Jaluzelele polarizatoare! rosti savantul, în loc de răspuns.
Lumina se stinse. Laboratorul nu mai era luminat decât de lămpile aparatelor. Asistenţii traseră perdelele înaintea mesei de comandă, şi totul se cufundă în întuneric. Doar ici colo, abia se mai zăreau, sclipind, punctele luminoase ale indicatoarelor.
Un suflu de pe planeta cea neagră răbufni în obrazul astronauţilor, trezindu-le în minte îuspăimântătoarele şi pasionatele zile de luptă.
Cîteva minute se scurseră în tăcere. Nu se auzeau decât mişcările prudente ale lui Eon Tal, care regla ecranul de raze infraroşii, prevăzut cu un filtru polarizant.
Un foşnet slab, o lovitură surdă: capacul rezervorului de apă căzuse în interiorul camerei de rufolucit. Sclipirea cunoscută a fulgerelor cafenii şi tentaculele unui monstru negru se arătară la marginea recipientului. Jivina tasni brusc şi, aşternând un văl de întuneric peste întreaga încăpere izolantă, se izbi de tavan. Mii de steluţe cafenii şiroiră pe corpul meduzei, care se bolti de parcă ar fi fost izbită de o pală de aer, şi cu tentaculele-i strânse mănunchi se propti de podeaua camerei. Din rezervor se ivi cel de-al doilea monstru, hâdă nălucă de spaimă cu mişcări repezi şi tăcute. Aici însă, îndărătul pereţilor rezistenţi ai sălii de experienţe, în mijlocul unor instrumente telecomandate, aceste plăsmuiri ale planetei de beznă erau neputincioase.
Aparatele măsurau, fotografiau, determinau, trasau curbe complicate, descompunând structura monştrilor în indici fizici, chimici şi biologici. Inteligenţa omului sintetiza toate aceste date, pentru a dezvălui misterul oribilelor creaturi şi a le supune.
Cu fiece oră care trecea, Erg Noor era tot mai încredinţat de victorie.
Eon Tal devenea din ce în ce mai vesel; Grim Sar şi tinerii lui asistenţi erau şi ei cuprinşi de o mare însufleţire.
În cele din urmă, savantul se apropie de Erg Noor:
— Poţi să pleci cu inima uşoară. Noi râmânem aici până la sfârşitul experienţei. Mi-e teamă să conectez lumina obişnuită: meduzele negre nu se pot adăposti de ea ca pe planeta lor. Or, ele trebuie să ne răspundă la tot ce vrem să aflăm.
— Şi veţi reuşi?
— Peste trei-patru zile, cercetările noastre vor fi duse la capăt, cel puţin pentru nivelul nostru de cunoştinţe. Putem însă chiar de pe acum să ne imaginăm acţiunea dispozitivului paralizant.
— Şi s-o trataţi pe Niza, pe Eon?
— Da!
Abia acum simţi Erg Noor cât de mare fusese povara care-l apăsase din ziua aceea fatală!… Din acea zi ori din acea noapte… ce importanţă mai avea acum! O frenetică bucurie crescu în inima acestui om întotdeauna atât de rezervat. Cu greu îşi înfrână dorinţa absurdă de a-l prinde în braţe pe micul Grim Sar, de al scutura şi a-l arunca în aer. Uimit de aceste idei extravagante, se linişti până la urmă şi-şi regăsi obişnuita-i reţinere.
— Ce mult o să contribuie studiile dumneavoastră la lupta împotriva meduzelor şi a crucilor într-o viitoare expediţie!
— Desigur. Acum îl vom cunoaşte pe duşman. Dar va mai fi oare întreprinsă o expediţie în lumea aceea a gravitaţiei strivitoare şi a tenebrelor?
— Fără nici o îndoială!
Era la începutul unei frumoase zile de toamnă septentrională.
Erg Noor umbla fără grabă, desculţ, prin iarba moale. În faţa lui, sub streaşină pădurii, pe zidul verde al cedrilor se prefigurau arţarii desfrunziţi, aidoma unor trunchiuri de fum. În rezervaţia de aici, unde omul lăsase priveliştii întreaga-i sălbăticie, un farmec nespus era răspindit de hăţişul de ierburi înalte, cu mireasma lor bogată şi contradictorie, iute şi desfătătoare.
Un râu cu unda rece îi tăie drumul. Erg Noor coborâ pe o potecă. Vălurelele apei străvezii, străbătute de soare, păreau o plasă de aur tremurând peste pietrişul pestriţ din adânc. Fărâme de muşchi sau de alge pluteau, aruncând pe fund fugare umbre albăstrii. Pe malul celălalt, se plecau în vânt mari clopoţei violeţi. Aroma pajiştei umede şi a roşiilor frunze de toamnă părea să tăgăduiască omului bucuria muncii, căci fiecare mai păstra într-un ungher al sufletului ceva din plugarul vechimii.
Un grangur de un galben aprins se aşeză pe o cracă şi scoase un fluierat ironic şi trufaş.
Deasupra cedrilor, tăriile erau argintate de ciruşi într-aripaţi. Erg Noor se afundă în penumbra pădurii, în care plutea o mireasmă amăruie de cedri şi de răşină. Străbătu pădurea şi încă un deal, ştergându-şi fruntea năduşită. Crângul, rezervaţie din jurul clinicii de neurologie nu era mare, aşa încât Erg Noor ieşi curând la un drum. Apele râului umpleau o cascadă de bazine din sticlă lăptoasă. Bărbaţi şi femei, în costume de baie, ieşiră de după o cotitură şi se repeziră pe drumul cu marginile smălţuite de flori multicolore. Probabil că în această zi de toamnă apa era destul de rece, dar tinerii plonjară glumind şi râzând, şi coborâră cascada înot. Erg Noor zâmbi fără să vrea la vederea acestei cete voioase: erau muncitorii vreunei uzine sau ai vreunei ferme din împrejurimi, care profitau de odihnă…
Niciodată planeta natală nu i se mai păruse atât de frumoasă acestui om care-şi trăise cea mai mare parte din viată într-o strimtă astronavă. Inima Iui era plină de o imensă recunoştinţă faţă de oamenii şi de natura pământească, faţă de tot ce contribuise la salvarea Nizei, astronavigatoarea lui cu păr roşcat. Ea venise astâzi să-l Intlmpine in grădina clinicii! După o consfătuire cu medicii, hotărâseră să plece amândoi la un sanatoriu neurologic din zona polară. Niza şi-a redobîndit pe deplin sănătatea, de cum i se înlăturase paralizia prin suprimarea persistentei inhibiţiei cortexului, produsă de descărcarea tentaculelor crucii negre. Nu-i mai rămânea decât să-şi recupereze energia pierdută în urma lungului somn cataleptic. Niza vie şi sănătoasă! Erg Noor nu se putea gândi la aceasta fără să tresară de bucurie…
Astronautul văzu o siluetă singuratică de femeie, care, cu paşi repezi, îi venea în întâmpinare dinspre raspântie. Ar fi recunoscut-o dintr-o mie: era Veda Kong, Veda care ocupase odinioară în gândurile lui un loc atât de mare, până când şi-au dat seama amândoi că drumurile li se despart. Deprins cu diagramele maşinilor de calculat, Erg Noor îşi închipuia propriile-i năzuinţe sub forma unei curbe încordate, izbucnită spre cer, iar drumul Vedei, al vieţii şi al activităţii ei, ca pe im zbor planat deasupra planetei, sau confundându-se în adâncimea veacurilor trecute. Cele două linii se despărţeau, se îndepărtau tot mai mult una de alta.
Faţa atât de cunoscută a tinerei femei îl uimi deodată pe Erg Noor prin asemănarea cu faţa Nizei. Acelaşi oval îngust, cu ochi depărtaţi şi fruntea înaltă, cu sprâncenele lungi, aceeaşi expresie de dulce ironie în colţurile gurii pline. Chiar şi nasul — uşor alungit, adus în sus şi rotunjit la vârf — îl aveau de parcă ar fi fost surori. Veda privea însă totdeauna drept în faţa ei cu ochi gânditori, în timp ce căpşorul îndărătnic al Nizei Krit se înălţa mereu într-un elan tineresc.
— Mă studiezi? se miră Veda.
Îşi întinse mâinile spre Erg Noor, care i le luă şi-şi lipi obrajii de palmele ei. Veda tresări înfiorată şi-şi retrase mâinile. Astronautul schiţă un zâmbet.
— Vroiam să aduc omagiul meu de recunoştinţă acestor mâini care au luptat ca s-o salveze pe Niza…
Ea… ştie totul! Era nevoie de cineva care s-o vegheze necontenit, şi tu ai renunţat la o expediţie interesantă. Două luni de zile!…
— N-am renunţat, ci doar am aminat-o, aşteptand sosirea „Tantrei”. Oricum întârziaseim. Şi apoi Niza ta este minunată! Noi semănăm fiziceşte, dar ea, care-i toată numai avânt spre cer şi devotament, poate fi socotită o adevărată tovarăşă de viaţă pentru un învingător al Cosmosului şi al stelelor de fier…
— Veda!…
— Nu glumesc, Erg! încă n-a venit timpul glumelor! Trebuie mai întâi să lămurim lucrurile.
— Totul e limpede! Nu pentru mine îţi mulţumesc, Veda, ci pentru Niza…
— Nu e nevoie de asta. Dacă ai fi pierdut-o pe Niza, aş fi suferit…
— Înţeleg, dar nu-mi vine să cred, căci te ştiu incapabilă de asemenea calcule. De aceea îţi păstrez întreaga mea recunoştinţă.
Erg Noor mângâie umărul tinerei femei, apoi îşi puse mâna pe braţul ei îndoit. Umblau alături pe drumul pustiu şi tăceau. În cele din urmă Erg Noor vorbi din nou.
— Şi cine este el, alesul inimii tale?
— Dar Veter.
— Auzi! Fostul director al staţiunilor exterioare!?
— Erg, vorbeşti fără rost. Nu te mai recunosc…
— Probabil că m-am schimbat. Dar nu-l ştiu pe Veter decât din munca lui, şi credeam că şi el e un visător al Cosmosului.
— Chiar aşa e. Un visător al lumii astrale, dar care s-a priceput totuşi să îmbine pasiunea pentru stele cu dragostea de pământ a vechiului plugar. Este un om de ştiinţă cu mâini mari de simplu meşter.
Erg Noor aruncă involuntar o privire spre mâna lui îngustă, cu degetele lungi şi ferme, de matematician şi muzicant.
— Dacă ai şti, Veda, cât de drag îmi este acum pamantul!…
— După lumea beznelor şi îndelungata călătorie cu Niza paralizată? Cred şi eu! Dar…
— Această dragoste nu înseamnă ea temeiul vieţii mele?
— Fireşte, ca un adevărat erou ce eşti, tu nu te mai saturi de fapte nemaiauzite. Ai să porţi şi această iubire ca pe o cupă plină, temându-te să nu verşi nici ii picătură din ca pe Pământ, ca s-o dărui toată Cosmosului… de dragul Pământului!
— Veda, în Veacul întunericului ai fi fost arsă pe rug!
— Mi s-a mai spus asta… Dar iată, am şi ajuns la răscruce. Unde-ţi sunt pantofii, Erg?
— I-am lăsat în grădină, ieşindu-ţi în întâmpinare. Voi fi nevoit să mă întorc
— La revedere, Erg. Rolul meu aici. s-a terminat. Acum începe al tău. Unde ne vom revedea? Ori nu ne mai întâlnim decât la decolarea noii astronave?
— Nu, nu! Niza şi cu mine plecăm la un sanatoriu polar, pe trei luni. Vino la noi şi adu-l şi pe Dar Veter.
— La ce sanatoriu vă duceţi? La „Inimă de piatră”, pe coasta nordică a Siberiei, sau la „Frunze de toamnă” In Islanda?
— Anotimpul este prea înaintat ca să mergem în zona cercului polar de nord. Vom fi trimişi în emisfera sudică, unde, în curând, începe vara… La „Zorile albe” din Ţara lui Graham.
— Bine, Erg, o să venim şi noi. Bineînţeles, dacă Dar Veter nu pleacă imediat să reconstruiască satelitul 57. Probabil că mai întâi vor pregăti materialele necesare…
— Grozav pământean ţi-ai mai ales: de aproape un an e locuitor al cerului!
— Lasă ironiile! Acest cer e totuşi foarte apropiat in comparaţie cu spaţiile fantastice care ne-au despărţit pe noi doi.
— Regreţi, Veda?
— De ce mă întrebi, Erg? In fiecare dintre există două laturi: una năzuieşte necontenit spre n pe când cealaltă regretă trecutul şi caută să se întoa la el. Ştii acest lucru, după cum ştii de asemenea întoarcerea nu este niciodată fericită.
— Dar regretul rămane… ca o coroană pe un mormint ce-ţi este scump. Sărută-mă, Veda, draga mea!
Tînăra femeie îi îndeplini supusă rugămintea, apoi îl respinse uşor pe astronaut şi plecă îndată spre artera principală pe care circulau electrobuzele. Erg Noor petrecu din ochi până când robotul-conductor opri maşina şi rochia roşie a Vedei dispăru îndărătul poritierei străvezii.
Veda privea şi ea prin geam silueta imobilă a lui Erg. În minte-i stăruia obsedant refrenul unui arii din Era Lumii Dezunite, tradus şi transpus de canturi în muzică de Ark Chir. Veter i-l spusese o dată, drept răspuns la o blândă mustrare:
Era o sfidare aruncată de bărbatul de odinioară stihiilor potrivnice care îi răpiseră iubita. De bărbatul care nu voia să se împace cu pierderea suferită şi nici să cedeze în faţa destinului!
Electrobuzul se apropia acum de o ramură a Căii Spirale, iar Veda Kong tot mai stătea la fereastră, ţinându-se strâns de bara lustruită şi fredonând frumoasa romanţă, pătrunsă de o dulce melancolie.
„îngeri, aşa numeau pe vremuri europenii religioşi pretinsele duhuri ale cerului, vestitori ai voinţei divine, in greaca veche, cuvântul înger înseamnă de altfel vestitor, sol. Un cuvânt vechi, uitat de veacuri…”
Se dezmetici din gândurile ei în gară, dar le reluă firul de îndată ce se instala într-un vagon al Căii.
„Soli ai cerului, ai Cosmosului” — iată cum ar purica fi numiţi şi Erg Noor, şi Mwen Mas, şi Dar Veter.
Mai ales acesta din urmă, când va fi ajuns să construiasca satelitul în cerul atât de apropiat de noi. Avu un zâmbet şăgalnic. Dar atunci demonii Inului ar însemna că suntem noi, istoricii, rosti ea şi ascultându-şi singură glasul, izbucni într-un râs. Aşadar, îngerii cerului şi demonii adâncurilor! Ma îndoiesc totuşi că asta-i va plăcea lui Dar Veter…
Cedri scunzi cu cetina neagră — o varietate rezistentă la frig şi cultivată special pentru regiunile sub linia arctice — foşneau solemn în bătaia vântului. Aerul rece şi dens curgea într-un flux rapid, aducând cu sine lumea desfătătoare, prospeţime pe care n-o găseşti decât in largul oceanului sau pe înaltele culmi. Dar în munţi Oului care trece deasupra zăpezilor veşnice este uscat si iute ca un vis spumos, în timp ce un larg suflul umed al oceanului te petrece mângâietor.
Clădirea sanatoriului „Zorile albe” cobora spre mare în terase, cu pereţi de sticlă şi a căror formă aerodinamică amintea uriaşele pacheboturi din trecut. În timpul zilei, zmeuriul palid al pereţilor, al scărilor şi al coloanelor verticale contrasta net cu masele boltice ale stâncilor de andezit brun-violet, străbătute de cărarui sur-albăstrii din sienit[121] topit, cu luciu de portelan. Acum însă, spre sfârşitul primăverii, noaptea polara albise şi netezise toate culorile în strania-i lumină, care parcă emana din adâncurile cerului şi ale mari. Pentru o oră, soarele se ascunsese în spatele podului sudic. O splendidă aureolă învăluia cu arcul ei radios zarea de miazăzi a cerului. Era reverberaţia gheţarilor Antarctidei, conservaţi pe o înaltă cocoaşă la jumătatea răsăriteană a continentului, după ce fusese împinşi până acolo de voinţa omului, ce nu lăsase un sfert din imensa lor masă de odinioară. Albele zori polare, de la care se trăgea şi numele sanatoriului, transformaseră totul în jur într-o lume ireala, toată numai lumină diafană, fără umbre ori strălucire.
Pe cărarea argintie de sienit, cu şerpuiri line, se îndreptau încet spre ocean patru oameni. Chipurile ce veneau mai în urmă păreau tăiate din stâca sură de granit, iar ochii mari ai celor două femei aveau în priviri o adâncime enigmatică.
Lipindu-şi obrazul de gulerul capei de blană a dei Kong, Niza Krit îi vorbea aprins.
— Mi se pare că darul cel mai frumos pe care femeie îl poate face omului iubit este să-l creeze din nou şi, astfel, să-i prelungească existenţa. Aceasta nu este aproape imoralitatea?!
— Bărbaţii judecă despre noi altminteri, răspunse Veda. Veter mi-a zis o dată că nu i-ar plăcea să aiba o fată care să semene prea mult cu femeia iubită. I pare prea dureros gândul că ar putea să moară, lăsând-o în voia unui destin necunoscut, fără ca dragostea duioşia lui s-o învăluie… Este desigur, o rămăşiţă a vechii gelozii şi a imboldului de a proteja fiinţa iubita.
— Mă revoltă ideea că ar trebui să mă despart de pruncul meu, trup din trupul meu, urmă Niza, preocupată de gândurile ei, şi să încredinţez altcuiva educaţia sa îndată după înţărcare!
— Te înţeleg, dar nu sunt de acord, se încrunt Veda, ca şi cum tânăra fată ar fi atins o coardă sensibilă a sufletului ei. Una dintre cele mai mari sa ret ce stau în faţa omenirii este să triumfe asupra orbul instinct matern şi să ajungă la înţelegerea faptului numai educaţia copiilor făcută în colectiv de către it bine aleşi şi special pregătiţi poate forma adevăraţul om al societăţii noastre. Dragostea maternă de odinioară, aproape nebunească, nu mai există în zilele noastre. Orice mamă ştie de mult că lumea întreagă îi înconjura copilul cu bunătate şi blândeţe. Iată de a dispărut instinctiva iubire de lupoaică, iubirea născuta din teama animalică pentru puiul ei.
— Înţeleg acest lucru, spuse Niza, dar numai cu mintea.
— Iar eu simt cu toată fiinţa mea că suprema feriricire de a face bine semenilor este acum la îndemâna oricarui om de orice vârstă, lucru de care în vechile familii n-aveau parte decât părinţii, bunicii şi bunicele, si mai cu seamă mamele… De ce ai sta mereu cu fiul tău? Şi aceasta-i o rămăşiţă a epocilor în care femeile erau silite să ducă o viaţă închisă şi nu-şi puteau intalni pretutindeni soţii. Cît despre voi, atâta timp cât va veţi iubi, veţi fi mereu împreună…
— Nu ştiu. Dar uneori mă cuprinde o dorinţă să văd umblând alături de mine o fiinţă micuţă care să-i semene lui. O doresc atât de mult, încât, fără sa vreau, îmi încleştez mâinile şi… nu, nu mai ştiu ce sa spun!…
— Există Insula Mamelor — lava. Acolo trăiesc mamele care vor să-şi crească singure copilul…
— Dar nu-i vorba de asta. N-aş putea deveni educatoare, aşa cum o fac femeile care iubesc foarte mult copiii. Simt în mine atâta putere, şi am mai fost o dată im Cosmos…
Veda se îmblânzi.
— Eşti tinereţea personificată, Niza, şi nu numai din punct de vedere fizic. Ca toţi oamenii foarte tineri, care se izbesc de contradicţiile vieţii, nu înţelegi că ele nu prezintă însăşi viaţa; că bucuria iubirii aduce totdeauna griji, frământări şi dureri, cu atât mai vii, cu cat ii mai puternică este dragostea. Iar dumitale ţi se pare că totul va fi pierdut chiar de la prima lovitură pe care ţi-o dă viaţa…
Rostind cuvintele din urmă, avu fulgerător intuiţia din pricina zbuciumului şi a pătimaşelor dorinţi ale Nizei erau numai datorita tinereţea ei.
Veda îşi dădu seama că, asemenea multor oameni, savirşise greşala să creadă că rănile sufleteşti se vindecă o dată cu leziunile fizice. Lucrurile stau insă fel: o rană psihică ascunsă într-un trup, fiziceşte poate să rămână mult timp tăinuită şi şa se redeschidă pe neaşteptate, uneori din cea mai neînsemnată cauză. Aceasta se va fi întâmplat şi cu Niza. cinci ani de paralizie, deşi petrecuţi în stare de completă inconştienţă, lăsaseră o amintire in toate celulele trupului ei, oroarea întâlnirii cu inspaimintătoarea cruce care fusese cât pe-aci să-l ucidă Erg Noor,
Ghicindu-i gândul, Niza spuse cu glas înăbuşit.
— După cele trăite pe steaua de fier, nu mă păraseşte o senzaţie ciudată. În fundul sufletului meu a rămas un gol înfiorător, care coexistă cu încredere şi cu forţa voioasă, fără să le excludă, dar şi fără dispară. Şi nu pot să lupt împotriva acestui gol doar cu ajutorul muncii mele, care trebuie să mă absorba în întregime, să nu mă lase singură faţă în faţă cu cat ştiu acum ce înseamnă Cosmosul pentru un om singur şi cu atât mai mult mă înclin în faţa memoriei celor dintâi eroi ai astronavigaţiei!
— Mi se pare că te înţeleg, răspunse Veda. Am fost o dată pe micile insuliţe ale Polineziei, pierduţi pe întinsul oceanului. Acolo, în mijlocul apelor, te cuprinde o tristeţe infinită, ca un cântec de jale care se pierde în zările sure. Poate că străvechile strune sufleteşti ale primitivului zbuciumat în singurătate îi amintesc omului de azi cât de slab şi de osândit era el cum se închidea în găoacea eului său. Nu putem scăpa din acest sentiment decât cu ajutorul muncii comune, a gândurilor împărtăşite. De cum se iveşte o navă, chiar şi cu mult mai mică decât insula, neţărmuritul ocean se şi preschimbă. O mână de prieteni şi o navă formează îndată o adevărată lume, care se îndreaptă spre zări ce pot fi atinse şi cucerite. Acelaşi lucru petrece şi cu corabia cosmică — astronava. În interiorul ei te afli laolaltă cu tovarăşi puternici şi curajoşii. Dar să fii singur în faţa Cosmosului?!… Veda tresări. Nu cred că omul este în stare să îndure acest lucru.
Niza se lipi şi mai tare de ea.
Aşa e, Veda, cum spui! Tocmai de aceea vreau sa am totul dintr-o dată…
— Niza, îmi eşti foarte dragă. Acum îţi înţeleg hotărârea care mi se păruse nesăbuită…
Niza strânse în tăcere mâna Vedei, lipindu-şi nasul de obrazul ei rece.
— Dar ai să poţi rezista, Niza? Oricum, e atât de greu!
— Despre ce greutăţi vorbeşti, Veda? se întoarse Erg Noor, care-i auzise exclamaţia. Te-ai întalnit cu Dar Veter! De o jumătate de oră mă tot bate la cap să rămân spre a împărtăşi celor tineri experienta mea de astronaut, în loc să pornesc într-un zbor fara întoarcere.
— Şi a reuşit să te convingă?
— Nu. I-am răspuns că experienţa mea de astronaut e mai necesară spre a duce,Lebăda” la destinatie, într-acolo — şi Erg Noor arătă spre cerul palid, fara stele, de unde strălucitorul Ahernar trebuia să-şi trimita lumina mai jos de micul Nor al lui Magellan, aproape de Tucan şi de Hidra — spre a o conduce pe un drum nemaistrăbătut de nici o navă a Pământului sau a Marelui Cerc!
Pe când rostea Erg Noor aceste cuvinte, în spatele sau se arată un colţ de soare, ale cărui raze măturară dintr-o dată tot misterul zorilor albe.
Cei patru prieteni erau acum pe mal. Dinspre ocean, sufla o suflare îngheţată. De ţărm se spărgeau rânduri, muluri talazurile fără spumă, ale puternicei hule antarctice. Veda Kong privea cu interes această apă de gheata, care pe măsură ce înainta în larg, se întuneca tot mi ii mult, prinzând în razele piezişe ale soarelui nuantele viorii ale gheţii.
Niza Krit stătea alături în hăinuţa-i de blană albăstrie; de sub căciulită rotundă se revărsa bogatu-i păr de aramă. Ca de obicei, îşi înălţa când şi când fruntea cu o mişcare îndărătnică. Fără să vrea. Dar Veter privi lung şi-şi încruntă sprincenele.
— Veter, nu-ţi place Niza? întrebă cu prefăcu indignare Veda Kong.
— Ştii prea bine cât o admir! răspunse posac Dar Veter. Acum însă mi se pare atât de mică şi de gingaşă în comparaţie cu…
— În comparaţie cu ceea ce mă aşteaptă? întrebi provocator Niza. L-ai lăsat în pace pe Erg şi acum mă ataci pe mine?
— Nici nu mă gândesc! se apără grav şi trist Dar Veter. Dar mâhnirea mea este cât se poate de explicabilă. O in inima ta creatură a Pământului meu se va cufunda în genunea de beznă şi ger a Cosmosului. Nu este o compătimire, Niza, e un regret!
— Într-adevăr, îl aprobă Veda. Niza, pare o luminiţă a vieţii în faţa insensibilelor spaţii glaciale!
— Par o floare gingaşă? întrebă Niza, şi intonaţia ei ciudată o făcu pe Veda să se reţină a da un răspuns afirmativ.
— Cine oare cunoaşte mai bine decât mine bucuria luptei cu frigul!?
Şi, smulgându-şi căciulită, Niza îşi scutură coama-i de aramă; apoi, dintr-o mişcare, îşi scoase haina.
— Ce faci, Niza? Veda Kong îi ghici cea dintâi intenţia şi se repezi spre astronavigatoare.
Dar fata se şi urcase în vârful stâncii care era deasupra mării, şi de acolo îşi aruncă hainele în braţele Vedei.
Undele reci o primiră în sânul lor, iar Veda se înfiora la gândul senzaţiei pe care o putea provoca o asemenea baie. Dar Niza înota liniştită înainte, înfruntând cu mişcări puternice talazurile. Săltată pe o creastă de val, făcu de acolo semne celor rămaşi pe ţărm, chemându-i s-o urmeze.
Veda Kong o privea plină de admiraţie.
— Veter, fata asta e mai puţin potrivită pentru Erg cât pentru un urs polar! strigă ea. Oare vei da înapoi, om al nordului?
— Sînt eu de origină nordică, dar prefer mările calde, spuse Dar Veter, apropiindu-se cam în silă de resac.
Se dezbrăcă, pipăi apa cu piciorul şi, scoţând un „uf!” răsunător, se aruncă într-un val plumburiu ce-i venea în întâmpinare. Din trei mişcări largi ajunse pe coama valului, apoi lunecă în hăul negru care se surpa în faţa talazului următor. Numai un antrenament de mai mulţi ani şi obiceiul de a face baie în toate anotimpurile salvară prestigiul lui Dar Veter. În primul moment, i se tăiase răsuflarea, rotogoale roşii începuseră a-i juca pe dinaintea ochilor. Dar după câteva scufundări şi salturi energice izbuti din nou să respire ca lumea. Se întoarse pe mal vânăt, tremurând şi porni în goană, alături de Niza, pe cărarea ce ducea la deal. Cîteva clipe mai apoi, gustând, din plin plăcerea hainelor călduroase de blană, găsiră că până şi vântul care se înteţise le aduce adierea mărilor de mărgean.
— Cu cât te cunosc mai bine, şopti Veda, cu atât imi dau mai mult seama că Erg Noor nu şi-a greşit alegerea. Nimeni n-ar putea mai bine ca dumneata să-l îmbărbăteze într-o clipă de cumpănă, să-l apere şi să-i aducă bucurie…
Obrajii palizi ai Nizei se îmbujorară. îşi luară micul dejun pe o înaltă terasă de cristal, care vibra toată în bătaia vântului. Veda prinse de mai multe ori privirea îngândurată şi duioasă a tinerei fete. Erau tuspatru tăcuţi, ca de obicei, în ajunul unei lungi despărţiri.
— Ce trist e să legi prietenie cu oameni care-ţi plac, şi îndată să-i şi părăseşti, rosti brusc Dar Veter.
— Oare n-ai putea… începu Erg Noor.
— Mi-am terminat concediul. Trebuie să pornesc spre înălţimi. Grom Orm mă aşteaptă.
— Şi eu trebuie să încep lucrul, adăugă Veda. Am să cobor într-o peşteră descoperită recent în Asia Centrală, un depozit din Era Lumii Dezunite.
— „Lebăda” va fi gata pe la mijlocul anului viitor, iar noi ne vom începe pregătirile peste şase săptătnâni, spuse încet Erg Noor. Cine este acum directorul staţiunilor exterioare?
— Deocamdată Iunii Ant. Dar el nu vrea să se despartă de maşinile lui de memorizat, iar Consiliul n-a confirmat încă candidatura lui Emb Ong, un ingi-ner-fizician de la centrala F din Labrador.
— Nu-l cunosc.
— Nu-i prea cunoscut pentru că se ocupă la Academia Limitelor Cunoaşterii de problemele mecanicii megaondulatorii[122].
— Ce-i asta?
— E vorba de marile ritmuri ale Cosmosului, de undele uriaşe care se propagă încet prin spaţiu. Ele reflectă, de pildă, contradicţiile dintre vitezele conjugate al luminii şi dau valori relative superioare unităţii absolute. Dar toate astea abia se află la începutul cercetărilor…
— Dar Mwen Mas?
— Scrie o carte despre emoţii. N-are nici el prea mult timp la dispoziţie, căci Academia de Stohastică şi Previziune l-a numit consultant pentru expediţia „Lebedei” voastre. De îndată ce vor fi strâns documentaţia, Mwen Mas va fi nevoit să-şi ia rămas bun de la cartea lui.
— Păcat! Este o temă de mare însemnătate. A venit timpul să înţelegem aşa cum trebuie realitatea şi forţa emoţiilor, răspunse Erg Noor.
— Mă tem că Mwen Mas nu este capabil de o analiză rece, spuse Veda.
— Cu atât mai bine. Altfel n-ar fi în stare să scrie nimic remarcabil, obiectă Dar Veter şi se ridică în picioare cu gândul să-şi ia rămas bun.
— La revedere! Termină-ţi cât mai repede treburile, căci altminteri nu mai reuşim să ne vedem! făcură Niza şi Erg, întinzându-i mâinile.
— Ne vedem noi! le făgădui cu toată încrederea Dar Veter. În cazul cel mai rău, în deşertul El Homra, înainte să decolaţi.
— Fie şi înainte să decolăm! consimţiră cei doi astronauţi.
— Să mergem, înger al cerului! Veda Kong îl luă de braţ pe Dar Veter, făcându-se că nu observă cuta care i se brăzdase între sprâncene. Cred că eşti sătul de Pământ!
Dar Veter stătea cu picioarele larg desfăcute pe temelia tremurătoare a carcasei încheiate doar provizoriu, uitându-se în jos în năpraznica prăpastie ce se căsca dincolo de ferestrele norilor. Acolo, planeta noastră, a cărei imensitate era sensibilă chiar şi de la o distanţă de cinci diametre terestre, prezenta şerpuirile sure şi violete ale continentelor şi ale mărilor.
Dar Veter recunoştea aceste contururi pe care le văzuse în copilărie, prin fotografiile luate de pe sateliţi. Iată o linie curbă spre care mergeau dârele perpendiculare ale munţilor. În dreapta, strălucea marea, sub picioarele lui trecea o vale îngustă din zona dealurilor. Avea noroc astăzi: norii se sfâşiaseră tocmai deasupra acelei porţiuni a planetei unde locuia şi lucra acum Veda. Acolo, la poalele acelor munţi priporoşi, cenuşii ca fonta, se găsea o peşteră străveche, care în largi terase cobora în adâncul pământului. Pe acele meleaguri, culegea Veda, printre rămăşiţele mute şi colbuite ale trecutului, fârâmele de adevăr istoric, fără de care nu poate fi înţeles prezentul, nici prevăzut viitorul.
De pe platforma lui din tole de bronz zirconic, Dar Veter trimise un salut către acel punct ipotetic, îndată ascuns sub aripa norilor orbitor de luminoşi. Tenebrele nopţii se ridicau dinspre apus ca un imens perete presărat cu stele strălucitoare. Straturile de nori înaintau asemenea unor plute uriaşe şi se încălecau deasupra negrei genuni, pe al cărei fund faţa Pământului se rotea către peretele de beznă pentru a se pierde parcă pe veci în neant. O gingaşă auroră zodiacală învăluia planeta in partea ei umbrită, răspândind o văpaie vie în noaptea spaţiului cosmic.
Deasupra părţii luminate a globului atârna o perdea albastră de nori care răsfrângeau incandescenţa soarrelui oţeliu. Oricine i-ar privi de aici fără filtre speciale, ar orbi, ca şi cel care şi-ar întoarce faţa spre astrul strălucitor, aflându-se in afara protecţiei a celor 800 de kilometri de atmosferă terestră. Durele raze solare pe unde scurte, ultraviolete şi Roentgen — se revărsau într-un torent ucigător, căruia i se adăuga o necontenită ploaie de particule cosmice. Aştrii care s-au reaprins ori s-au ciocnit în depărtările inimaginabile ale Galaxiei trimiteau în spaţiu radiaţiile lor nimicitoare. Numai protecţia sigură a scafandrelor îi scăpa de la moarte pe cei care munceau aici.
Dar Veter îşi mută de partea cealaltă a cingătoarii cablul de siguranţă, şi porni de-a lungul grinzii de reazem în întâmpinarea căuşului strălucitor al Ursei Mari. O conductă uriaşă fusese montată pe toată lungimea viitorului satelit. La capetele ei, se înălţau două triunghiuri ascuţite care sprijineau enormele discuri ale radianţilor de câmp magnetic. În curând, după instalarea bateriilor ce vor transforma în curent electric radiatiile albastre ale Soarelui, se va putea deplasa de-a lungul liniilor de forţă magnetice, fără să mai fie legat, doar având plăci de ghidaj fixate pe piept şi pe spate.
— Vrem să lucrăm noaptea, auzi deodată în casei glasul tânărului inginer Kad Lait. Comandantul de pe „Altai” a făgăduit să ne dea lumină!
Veter se uită jos în stânga, unde, asemenea unor peşti adormiţi, legaţi laolaltă, atarnau câteva rachete de transport. Mai sus, sub o umbrelă plată, menită să apere de meteoriţi şi de Soare, plutea o platformă provizorie, montată din foi cu bordaj interior. Pe ea erau aşezate şi asamblate piesele aduse de rachete. Oamenii munceau de zor, asemenea unor albine întunecate sau strălucind ca licuricii, atunci când suprafaţa lucioasă a scafandrului ieşea din umbra umbrelei de protecţie. Un păienjeniş de cabluri pornea de la negrele guri din pântecele rachetelor, de unde, prin învelişul desfăcut, erau descărcate piesele cele mari. Şi mai sus, chiar sub carcasa care şi fusese montată, un grup de oameni, în poziţii ciudate, adeseori amuzante, lucrau la o maşină imensă. Un singur inel din bronz berilic cu înveliş de borazon ar fi cântărit pe Pământ, desigur, peste o sută de tone. Aici însă această masă uriaşă atârna docil lângă scheletul metalic al satelitului, fiind susţinută de un cablu subţire, menit să egalizeze vitezele de rotaţie în jurul Pământului ale tuturor pieselor încă detaşate.
Mişcările lucrătorilor erau îndemânatice şi sigure: se învăţaseră cu absenţa, mai bine zis cu valoarea infinit de mică a forţei de gravitaţie. Ei trebuiau să fie însă in curând înlocuiţi cu alţii, căci o îndelungată muncă fizică în condiţiile imponderabilităţii ducea la tulburări circulatorii, ce puteau să devină persistente şi să transforme omul, la revenirea lui pe Pământ, într-un adevărat invalid. De aceea nimeni nu lucra pe satelit mai mult de 150 de ore; iar la întoarcere, fiecare trecea printr-un stadiu de reaclimatizare în staţiunea „Intermediară”, ce se rotea deasupra planetei la o înălţime de nouă sute de kilometri.
Dar Veter, care conducea montajul, căuta să nu se expună unor eforturi fizice prea mari, oricit de dornic era adesea să accelereze cutare sau cutare operaţie. Intr-adevăr, avea datoria să reziste aici, la înălţimea de 7.000 de kilometri, timp de câteva luni de zile.
Dacă şi-ar fi dat consimţământul şi se lucreze si noaptea, ar fi grăbit şi mai mult termenul la care tinerii săi prieteni urmau să se întoarcă pe planeta natală. De asemenea şi schimbul lor ar fi trebuit să fie chemat mai curând. „Barionu”, a doua navă planetara a şantierului, aştepta pe câmpia din Arizona, unde, pe lângă ecranele aparatelor de televiziune şi pupitrele sinilor de înregistrare, se afla Grom Orm.
Hotârârea de a se lucra în tot timpul glacialei nopţi cosmice accelera mult ritmul montării satelitului şi Dar Veter nu putea renunţa la această posibilitate. Primind consimţământul şefului, oamenii părăsiră platforma şi se risipiră în toate părţile. În curând începură a întinde o şi mai complicată reţea de cabluri. Nava planetara „Altai”, ce servea drept locuinţă lucrătorilor de pe şantier şi atârna nemişcată Ia capătul grinzii de reazem, îşi desprinse deodată cablurile cu role care o legau de carcasa satelitului. Din motoarele ei ţâşriiră şuvoaie lungi de flăcări orbitoare. Uriaşa siluetă a navei se întoarse rapid. Nici un zgomot nu străbătu vidul spaţiului interplanetar.
Experimentatul comandant al lui „Altai” avusese nevoie doar de câteva turaţii ale motoarelor spre a se înălţa la 40 de metri deasupra şantierului şi a se întoarce cu proiectoarele-i de coborifi către platforma de demontare. Din nou fură întinse între navă şi carcasă cablurile de ghidare, şi toati în acea masă de obiecte eterogene suspendate în spaţiu căpătă o imobilitate relativă, continuând în acelaşi timp să se rotească în jurul Pământului cu o viteză de aproximativ zece mii de kilometri pe oră.
Distribuirea maselor de nori îi indică lui Dar Veter că, în acel moment, şantierul trecea deasupra regiunii antarctice a planetei, aşadar că urma să intre curând în umbra Pământului. încălzitoarele perfecţionate ale scafandrelor nu reuşeau să neutralizeze complet suflul glacial al spaţiului cosmic, şi vai de exploratorul ce-şi cheltuieşte în mod nesăbuit energia bateriilor sale, astfel şi-a găsit moartea. Cu o lună înainte, arhitectul biontator, care, surprins de ploaia unor meteoriţi, se adăpostise in interiorul rece, al unei rachete deschise, fără să aştepte ca satelitul să ajungă pe partea însorită a Pământului… De asemenea unul dintre ingineri fusese omorât de un meteorit. Asemenea cazuri nu puteau fi nici prevăzute în întregime nici preîntâmpinate! Construirea sateliţilor cere întotdeauna anumite victime, şi nu se ştia cine va fi viitoarea… Legile stohasticii — deşi cu greu aplicabile fiecărui om în parte, biet firicel răzleţ de nisip — spuneau totuşi că probabilitatea maximă de a deveni victima următoare o avea el, Dar Veter. într-adevăr, el venise înaintea celorlalţi tovarăşi de muncă acolo, la acea înălţime, accesibilă oricărei posibilităţi de accident… O voce lăuntrică insă ii şoptea sprinţară că splendida lui persoană nu poate păţi nimic. Şi, oricât de absurdă ar fi fost această certitudine pentru un om deprins a gândi matematic, ea nu inceta să-l urmărească şi să-i inspire calmul cu care se balansa pe grinzile şi reţelele carcasei împresurate de genunea cerului de catran.
Pe Pământ montajul construcţiilor era efectuat cu maşini speciale denumite embriotecţi[123], deoarece funcţionau după principiul dezvoltării unui organism viu. Desigur, structura moleculară a unei fiinţe vii, datorită mecanismului cibernetic ereditar130, era neînchipuit mai complexă, fiind supusă nu numai selectivităţii fizico-chimice, ci şi unei ritmicităţi ondulatorii, încă insuficient studiată. Cu toate acestea, organismele vii se dezvoltau numai în condiţiile unor soluţii calde de molecule ionizate, pe când embriotecţii funcţionau in general la curenţi polarizaţi, la lumină sau in clmp magnetic. Semnele convenţionale aplicate pieselor cu ajutorul taliului radioactiv dădeau maşinilor posibilitatea să realizeze numeroasele operaţii ale montajului cu o precizie şi o rapiditate pentru un neiniţiat cu adevărat uimitoare. Aici însă, la această înălţime, nu existau şi nici nu puteau să existe asemenea maşini. Asamblarea satelitului era executată manual, după metode învechite. Totuşi, în ciuda tuturor primejdiilor, munca aceasta era atât de interesantă, încât atrăgea mii de voluntari. Staţiunile de control psihic nu mai pridideau să examineze pe toţi cei care doreau să aducă la cunoştinţa Consiliului că sunt gata să pornească în spaţiul interplanetar.
Veter ajunse până la fundaţia maşinilor solare, dispuse în evantai în jurul uriaşei bucşe ce adăpostea aparatul de gravitaţie artificială, şi-şi branşă bateria din spate pe borna de intrare a circuitului de control. Auzind In telefonul căştii sale o melodie simplă, Dar Veter conecta aparatul în paralel cu o placă de sticlă, pe care, cu linii subţiri aurii, era desenată o schemă. Se auzi aceeaşi melodie. Deplasând două verniere, Dar Veter reuşi să suprapună punctele instantanee şi se convinse că nu mai există divergenţe nici în melodie, nici în tonalitatea acordului. O parte importantă din viitoarea maşină fusese montată impecabil. Puteau începe acum instalarea electromotoarelor de radiaţie. Veter îşi îndreptă umerii obosiţi de purtarea îndelungată a scafandrului şi-şi întoarse de câteva ori capul spre dreapta şi spre stingă; orice mişcare făcea să-i trosnească vertebrele gâtului; articulaţia craniană i se cam înţepenise din pricina căştii. De altfel, din fericire, Dar Veter s-a dovedit a fi rezistent la psihozele atât de răspindite printre cei ce lucrează dincolo de limitele atmosferei terestre; nu-l atinsese nici boala somnului provocată de razele ultraviolete, nici furia pricinuită de cele infraroşii. Altfel n-ar fi fost în stare să ducă până la capăt misiunea de onoare ce-i fusese încredinţată.
Curând, cel dintâi bordaj avea să asigure un adăpost oamenilor pierduţi în imensitatea Cosmosului, deasupra abisului fără sol şi fără cer!
Un mic proiectil de salvare se desprinse de „Altai” şi trecu pe lângă şantier ca o săgeată. Era remorcherul trimis după rachetele-automate sosite cu materiale şi care se opreau la o înălţime anumită. Era şi timpul! Mulţimea zburătoare de rachete, oameni, maşini şi materiale pătrundeau in partea umbrită a Pământului. Proiectilul de remorcaj se întoarse, trăgând după sine trei fuzee lungi în formă de peşte, cu luciri albastre, care pe Pământ cântăreau fără carburant câte o sută cincizeci de tone.
Rachetele se alăturară altora ca cele ancorate în jurul platformei de descărcare. Dintr-un salt, Dar Veter trecu de partea cealaltă a carcasei şi ajunse în mijlocul tehnicienilor care se ocupau de recepţia materialelor. Oamenii discutau tocmai planul muncii de noapte. Veter aprobă programul lor; ceru însă înlocuirea tuturor bateriilor individuale cu altele proaspete, care să asigure treizeci de ore de încălzire neîntreruptă a scafandrelor, în afară de alimentarea cu curent a filtrelor aeriene şi a radiotelefoanelor.
Tot şantierul se scufundă dintr-o dată în bezna nopţii, ca într-o nemărginită genune. Dar lumina zodiacală[124], ce provenea de la razele solare dispersate de gazele zonelor superioare ale atmosferei, mai stărui mult timp, luminând scheletele viitorului satelit cu lucirile ei dulci cenuşii. Temperatura coborâse la 180° sub zero. Supraconductibilitatea era acum şi mai supărătoare decât în timpul zilei; cea mai mică uzură in izolaţia instrumentelor, a bateriilor sau a acumulatoarelor făcea ca obiectele din apropiere să fie îndată învăluite de aureola albăstrie a curentului, care, neputând fi canalizat în direcţia voită, se scurgea de-a dreptul la suprafaţă.
Odată cu gerul se înteţea şi întunericul sideral. Stelele erau asemenea, unor ace albastre, extrem de luminoase. Cel mai de temut părea zborul nevăzut şi neauzit al meteoriţilor. Pe suprafaţa globului întunecat de jos, în curenţii atmosferei, se aprindeau norii multicolori ai aureolei electrice, descărcări de scântei de o lungime uriaşă sau fâşii ale luminii de dispersie, lungi de mii de kilometri. Uragane mai năpraznice decit orice furtună terestră bîntuiau in straturile superioare învelişului aerian, care, saturate de radiaţiile Soarelui şi ale Cosmosului, continuau să agite intens energii ingreunând foarte mult comunicaţiile dintre şantier si planeta natală.
Fără de veste, ceva se schimbă in această lume minusculă, pierdută in monstruosul noian de beznă si ger. Dar Veter nu-şi dădu pe dată seama că se aprioseseră proiectoarele navei planetare. Întunericul se facu şi mai negru, iar lumina stelară mai palidă; platforma şi carcasa se detaşau acum şi mai bine in lumina aceia, albă, atât de vie. Peste câteva minute însă, „Altai” isi reduse tensiunea, iar lumina se făcu mai galbenă, şi mai puţin puternică. Nava economisea energia acumulatoarelor ei. Şi iarăşi, ca şi în timpul zilei, începură să se mişte pătratele şi elipsele foilor de bordaj, grilajele armăturii, cilindrii şi ţevile rezervoarelor, fiecare gasindu-şi treptat locul cuvenit în scheletul satelitului.
Veter dibui o grindă transversală, se agăţă de tolele mobile prinse de cablul ce servea drept balustrada şi, dintr-o lovitură de picior, se avântă în sus. Ajunse lângă trapa navei planetare, strânse frânele din interiorul mânerelor şi se opri tocmai la timp ca să nu se izbeasca de uşa închisă.
În camera de trecere nu era întreţinută o presiune terestră normală, pentru evitarea pierderilor de aer pricinuite de necontenitul du-te vino al numeroşilor muncitori. De aceea, abia după ce pătrunse in cea de-a doua cameră ajutătoare, construită provizoriu, Dar Veter işl scoase scafandrul, casca şi bateriile.
Dezmorţindu-şi trupul obosit, se plimba cu pasi fermi pe puntea interioară, bucurându-se de revenirea la o greutate aproape obişnuită. Instalaţiile de gravitaţie artificială de pe nava planetară funcţionau neîntrerupt şi era nespus de plăcut să te simţi „om cu picioarele pe pământ”, iar nu o musculiţă uşoară, zburând printre amăgitoarele spaţii siderale. Lumina dulce, aerul calduţ, fotoliile comode te îmbiau să te întinzi şi să te laşi în voia unui repaus fără gind. Dar Veter gusta acum uimitoarea desfătare a strămoşilor săi, despre care citise in romanele străvechi. În acelaşi fel, după un drum nesfârşit, de-a lungul unui pustiu rece, printr-o pădure umedă sau pe munţii încătuşaţi de gheaţă, oamenii pătrundeau într-o locuinţă încălzită, fie ea o casă, un bordei sau o iurtă de plasă. Şi atunci, ca şi acum, pereţii subţiri îl despărţeau pe om de lumea imensă şi plină de primejdii şi vrăjmăşie, îi ofereau căldură, lumină şi odihnă, pentru ca, dobindind noi forţe, să poată gândi la ceea ce avea să facă mai departe…
Veter rezistă totuşi ispitei pe care o reprezentau un fotoliu şi o carte. Trebuia să stabilească legătura cu Pământul, căci lumina aprinsă pe satelit ar fi putut provoca serioase îngrijorări printre observatorii care urmăreau activitatea şantierului. Mai era apoi necesar să-i prevină că trimiterea unui nou schimb trebuia să fie făcută înainte de termen.
Reuşi să stabilească o legătură bună. Vorbea cu Crom Orm nu prin semnale codificate, ci prin TVF, foarte puternic, ca la orice navă planetară. Bătrinul preşedinte se arătă mulţumit şi făgădui că va lua neîntârziat măsuri ca noul echipaj să fie ales, iar transportarea pieselor să fie intensificată.
Ieşind de la postul de comandă al lui „Altai”, Dar Veter trecu prin biblioteca transformată în dormitor; de-a lungul pereţilor se înşirau acum paturi suprapuse. Cabinele, sălile de mese, bucătăria, culoarele laterale şi sala de motoare din faţă fuseseră şi ele înzestrate cu paturi suplimentare. Nava transformată într-o bază stationară era ticsită. Deschizând şi reînchizând ostenit uşile ermetice, greoaie, Veter străbătea, abia târându-şi picioarele, un coridor cu pereţii îmbrăcaţi în plăci de masă plastică brună, călduţe la pipăit.
Gîndul îi zbură la astronauţii ce-şi petreceau zeci de ani în interiorul unei asemenea nave, fără speranţa de a ieşi din ea înaintea termenului fixat, ucigător de lung. Dar Veter nu locuia acolo decât de cinci luni părăsea zilnic încăperile strimte ca să lucreze in copleşitorul vid interplanetar. Şi totuşi îi era dor de Pământul iubit, de stepele şi mările lui, de centrele clocotitoare de viaţă din zonele locuite. În timp ce Erg Noor, Niza şi alţi 20 de oameni din echipajul „Lebedei” urmau să petreacă în astronava lor 92 de ani dependenţi sau 140 de ani tereştri, până în clipa întoarcerii pe planeta natală. Dar nici unul dintre ei nu va putea trăi atât! Trupurile lor vor fi incinerate şi înmormântate acolo, în nemărginitele depărtări ale planetelor stelei de zirconiu…
Sau, dacă vor înceta din viaţă în timpul zborului, rămăşiţele lor închise într-o rachetă vor continua să gonească prin Univers… Tot astfel corăbiile funerare ale strămoşilor săi de demult purtau în larg trupurile ostaşilor morţi. Istoria omenirii nu mai văzuse, însă, niciodată eroi care să consimtă a fi închişi pe viaţă într-o navă şi care să pornească la drum fără nici o nădejde de întoarcere! Nu, n-avea dreptate, şi Veda l-ar certa, să-i ştie gândurile! A uitat el oare de luptătorii anonimi pentru demnitatea şi libertatea omului din timpurile străvechi, care înfruntau încercări cu mult mai cumplite: întemniţarea pe viaţă în beciurile umede, chinurile înspăimântătoare? Da, acei eroi erau şi mai puternici, şi mai de admirat decât înşişi contemporanii lui, care, râvnind să cerceteze lumi necunoscute, se pregăteau pentru cel mai lung zbor în Cosmos.
Iar in comparaţie cu aceştia, el, care niciodată nu-şi părăsise pentru un timp îndelungat planeta natală, era un om de rând şi nicidecum un înger al cerului, cum ti spunea în glumă draga lui, negrăit de draga lui, Veda Kong!
Sienit — roca eruptiva, alcătuiţa din feldspaţi alcalini şi alte minerale (n.r.).
Mecanica megaondulatorie studiaza ritmurile gigantice ale raspândirii energiei pe scara galactica si metagalactica. (n.a.)
Masini cibernetice care actioneaza dupa principiile mecanicii dezvoltarii unui organism viu (notiune fantastica — n.a.)
Fâşie de lumină difuză, slabă, orientată după direcţia zodiacului, de forma unui triunghi cu baza la orizont, vizibilă înaintea aurorei sau după sfârşitul crepusculului.