Robotul care executa automat înaintarea în stâncă s-a rotit timp de douăzeci de zile în întunericul umed, până a reuşit să străbată cele câteva zeci de mii de tone de sfărâmături de rocă şi să armeze solid bolţile prăbuşite. Drumul spre adâncul peşterii devenise acum posibil; nu mai rămânea decât să i se verifice securitatea. Cărucioarele-automate, care se mişcau pe şenile cu ajutorul unui elevator de apă, coborau fără zgomot. La fiecare sută de metri, aparatele comunicau date privind compoziţia aerului, temperatura şi umiditatea. Evitând cu dibăcie orice obstacol, cărucioarele pătrundeau tot mai jos, până atinseră o adâncime de patru sute de metri. Veda Kong intră în sfârşit cu echipa ei în această peşteră misterioasă. Cu nouăzeci de ani în urmă, în timpul prospectării apelor subterane infiltrate printre calcaruri şi gresii cu totul sterile, indicatoarele au semnalat deodată prezenţa unei mari cantităţi de metal. Curând se lămuri că regiunea coincidea cu descrierea aceleia care înconjura faimoasa peşteră, veche de câteva secole, denumită Den Of-Kul, ceea ce însemna într-o limbă dispărută: „Adăpost al culturii”. În faţa cumplitei ameninţări a războiului, popoarele care se considerau pe atunci cele mai înaintate în ştiinţă şi cultură ascunseseră în această cavernă comorile civilizaţiei lor. În acea epocă îndepărtată secretul şi misterul erau extrem de răspândite…
Alunecând în jos pe lutul roşu şi umed care pardosea solul intrării înclinate, Veda era tot atât de emoţionată ca şi cea mai tânără dintre colaboratoarele ei.
Îşi închipuia săli grandioase cu safeuri ermeticei umplute de filmoteci, planuri şi hărţi, dulapuri întregi cu înregistrări magnetofonice sau cu benzile maşinilor de memorizat, rafturi încărcate cu mostre de compoziţii chimice, de aliaje şi medicamente. Vedea în gând animale dispărute astăzi, împăiate şi conservate în vitrine etanşe la aer şi umiditate, ierbare, scheletelor foştilor locuitori ai planetei, reconstituite din fragmente pietrificate. îşi imagina plăcile de silicol care protejau picturi minunate, busturi ale celor mai de seamă reprezentanţi ai umanităţii, capodopere ale sculptorilor animalieri… I se părea că are în faţă machete ale celor mai vestite edificii, inscripţii comemorative gravate In piatră şi metal…
Cufundată în meditaţiile ei, Veda Kong pătrunse într-o vastă caverna, cu o suprafaţă de trei-patru mii de metri pătraţi. Sub bolta înaltă care se pierdea în întuneric, stalactite lungi străluceau în lumina electrică. Sala avea o înfăţişare cu adevărat grandioasă. Confirmând gândurile Vedei, în firidele din pereţii pe care depozitele de calcar formaseră ieşituri şi creste, se vedeau maşini şi dulapuri. Cu strigăte voioase, arheologii se răspândiră prin grotă. Multe dintre maşinile care mai păstrau strălucirea sticlei şi a verniului, erau vehicule foarte apreciate odinioară şi socotite în Era Lumii Dezunite drept o culme a geniului tehnic uman. Pe atunci se construiau numeroase automobile capabile să transporte pe banchetele lor moi şi încăpătoare abia câţiva oameni. Acele maşini erau foarte elegante, mecanismele lor de conducere şi de propulsie erau ingenioase, în rest însă reprezentau o absurditate. Circulau cu sutele de mii pe străzile oraşelor şi pe drumuri, transportând un număr infim de persoane, care, nu se ştie de ce, lucrau departe de locuinţa lor şi în fiecare zi se grăbeau să ajungă la serviciu şi să se întoarcă acasă. Aceste maşini, a căror conducere era primejdioasă, omorâseră o mulţime de inşi, consumaseră miliarde de tone din preţioasele rezerve de materie organică acumulată în adâncul planetei şi otrăviseră aerul cu oxid de carbon. Văzând că acestor ciudate vehicule li se acordase atât loc în peşteră, arheologii din Era Cercului se simţiră destul de dezamăgiţi.
Pe platforme joase se ridicau motoare cu piston mai puternice, motoare electrice, reactive, cu turbină şi nucleare. În vitrine acoperite cu un strat gros de tuf se aliniau diferite aparate! probabil televizoare, camere fotografice, maşini de calculat sau cu diferite alte destinaţii asemănătoare. Muzeul acesta de mecanisme, dintre care unele erau roase de rugină, dar altele se păstraseră bine, prezenta o imensă valoare istorică, întrucât arăta nivelul tehnicii unor timpuri îndepărtate, ale căror documente dispăruseră în mare parte în cursul frământărilor militare şi politice.
Ajutoarea credincioasă a Vedei, Miyiko Eigoro, care din nou renunţase la marea atât de iubită pentru umezeala şi întunericul subteranelor, observă la capătul sălii, îndărătul unei groase coloane de calcar, orificiul negru al unei galerii. Coloana se dovedi a fi carcasa unei maşini, la baza căreia se îngrămădeau rămăşiţele unui scut din masă plastică ce închisese o dată intrarea. Inaintând pas cu pas după cablurile roşii ale cărucioarelor de recunoaştere, arheologii pătrunseră într-o a doua peşteră, aflată aproape la acelaşi nivel şi plină de şiruri de dulapuri ermetice din sticla şi metal. O lungă inscripţie în limba engleză se întindea de-a lungul pereţilor verticali măcinaţi pe alocuri. Veda nu putu rezista ispitei de a descifra imediat această inscripţie.
Cu lăudăroşenia tipică individualismului din vechime, constructorii adăpostului declarau urmaşilor că ajunseseră pe culmile cunoaşterii şi adunaseră acolo pentru posteritate uimitoarele lor realizări.
Miiko ridică dispreţuitor din umeri.
— Chiar numai după această inscripţie se poate stabili că „Adăpostul Culturii” datează de la sfârşitul
E.L.D., din ultimii ani ai vechii formaţiuni sociale. Cit de caracteristică pentru oamenii de atunci este aceasta încredere absurdă în imuabilitatea civilizaţiei lor apusene, a limbii, a obiceiurilor, a moralei lor şi a măreţiei aşa zisului om alb. Urăsc această civilizaţie!
— Îţi imaginezi limpede trecutul, Miiko, dar unilateral. Mie, îndărătul sinistrului schelet al capitalismului mort, îmi pare că-i văd pe cei care au luptat pentru viitor. Pentru viitorul lor care a devenit prezentul nostru. Văd o mulţime de bărbaţi şi de femei care căutau lumina într-o viaţă strimtă şi săracă, destul de buni ca să-i ajute pe alţii, destul de puternici ca să nu devină răi în atmosfera sufocantă a lumii înconjurătoare. Şi viteji, viteji până la nebunie!…
— Cei care şi-au ascuns cultura în această peşteră n-au fost aşa, obiectă Miiko. Priveşte, nu-s adunate aici decât lucruri tehnice. Se făleau cu tehnica lor fără să le pese de crescânda lor sălbăticire morală şi psihică. Dispreţuiau trecutul şi nu voiau să vadă viitorul.
Veda îşi zise că Miiko are dreptate. Aceşti oameni ar fi fost mai fericiţi, dacă ar fi ştiut să cumpănească înfăptuirile cu ceea ce mai râmânea de făcut pentru o reală transformare a lumii şi a societăţii. Ar fi văzut atunci adevărata înfăţişare a planetei lor plină de funingine şi de gunoaie, jefuită de păduri, cu mormane de hârtii, de cioburi, de moloz şi de fiare vechi, şi-ar fi dat mai bine seama ce mai au de îndeplinit şi nu s-ar mai fi lăsat orbiţi de propriile lor laude.
Un puţ îngust, care cobora vertical la o adâncime de 32 de metri ducea la o nouă sală. După ce o trimise pe Miiko şi pe două ajutoare să aducă aparatul-gama pentru radioscopia dulapurilor, Veda începu să exploreze cea de a treia peşteră, lipsită de tuf şi de aluviuni de argilă. Vitrinele joase, din sticlă turnată erau doar aburite de umiditatea interioară. Lipindu-şi fruntea de geamuri, arheologii examinau complicate bijuterii de aur şi platină, împodobite cu pietre preţioase.
Colecţia acestor relicve trebuia să dateze, judecind după execuţia lor, dintr-o epocă în care mai stăruia obiceiul primitiv, provenit din cultul strămoşilor, de a prefera pe cele vechi celor noi. Ca şi atunci când descifrase inscripţia, Veda se simţi din nou înciudată de îngâmfarea acelor străbuni care crezuseră că gusturile şi judecăţile lor de valoare vor rămâne neschimbate de-a lungul a zeci de veacuri şi vor fi primite drept canoane de posteritate.
Extremitatea din fund a grotei se preschimbă într-un coridor înalt şi drept care cobora în pantă spre adâncimi necunoscute. Contoarele cărucioarelor de recunoaştere indicaseră la începutul culoarului o adâncime de 304 metri de la suprafaţa pământului. Crăpături largi împârţeâu bolţile joase în enorme lespezi de calcar, care cântâreau desigur mii de tone. Veda se alarmă. Ştia din experienţa studierii mai multor subterane că, la poalele unui lanţ de munţi, rocile se află într-un echilibru instabil. Se putea ca ele să fi fost deplasate de un cutremur sau de modificarea milenară a scoarţei terestre care, de când peştera devenise muzeu, se înălţase cu cincizeci de metri. Consolidarea acestei formidabile mase reprezenta o operaţie cu totul inaccesibilă unei obişnuite expediţii arheologice. Doar obiective importante pentru economia planetei ar fi justificat eforturi atât de uriaşe.
Pe de altă parte, comorile istorice tăinuite într-o cavernă atât de adâncă puteau să aibă o valoare tehnică, asemenea invenţiilor uitate dar folositoare lumii actuale.
Prudenţa şi înţelepciunea ar fi sfătuit-o pe Veda să renunţe la continuarea cercetărilor. De ce Insă un savant şi-ar fi menajat propria-i persoană, când milioane de oameni săvârşeau lucrări şi experienţe primejdioase, când Dar Veter şi tovarăşii săi construiau un satelit la 57 de mii de kilometri deasupra Pământului, iar Erg Noor se pregătea pentru călătoria lui fără întoarcere? Aceşti doi bărbaţi pe care Veda îi respecta atât de mult n-ar fi dat îndărăt… Ei bine, nici ea nu va da îndărăt…
Avea nevoie de baterii de rezervă, de o cameră electronică de fotografiat şi de două aparate cu oxigen…
O va lua cu ea şi pe întreprinzâtoarea Miiko, lăsând celorlalţi tovarăşi grija să studieze cea de a treia sală.
Veda Kong îşi sfătui colaboratorii să mănince spre a mai prinde puteri. Scoaseră tablete pentru exploratori, comprimate de albumine uşor asimilabile, zaharuri şi antitoxine ale oboselii, amestecate cu vitamine, hormoni şi stimulenţi nervoşi. De surescitare, Vedei îi pierise foamea. Miiko reveni abia după patruzeci de minute; nu putuse rezista tentaţiei de a face radioscopia câtorva dulapuri, ca să-şi formeze o idee despre conţinutul lor.
Descendenta cufundatoarelor japoneze îi mulţumi din ochi şefei sale şi se pregăti într-o clipă.
Prin centrul coridorului fură întinse cabluri roşii subţiri. Lumină liliachie a cununilor de gaze de pe capul celor două femei nu reuşea să străpungă bezna milenară a galeriei care devenea tot mai povârnită. Stropi mari şi reci cădeau de pe boltă cu zgomot ritmic şi surd. De ambele părţi ale făgaşului şi dedesubt se auzea clipocitul apei care şiroia prin crăpături. Umiditatea pătrunzătoare întreţinea în hruba aceea întunecată o atmosferă lugubră. Nu întâlneşti decât în peşteri o aşa tăcere absolută, pe care o păzeşte însăşi materia insensibilă, inertă, a scoarţei terestre. Sus, la suprafaţa Pământului, oricât de profundă ar fi liniştea, te lasă întotdeauna să ghiceşti o viaţă ascunsă, mişcarea apei, a aerului sau a luminii.
Miiko şi Veda erau, fără voia lor, fascinate de această cavernă care le înghiţise în măruntaiele-i negre, ca în străfundurile unui trecut mort, însufleţit doar de nălucirile închipuirii.
Coborâşul nu era prea greu deşi un strat de pământ clisos acoperea solul. Blocurile căzute din pereţi le sileau pe alocuri să escaladeze, să se strecoare printre crăpăturile rămase între boltă şi surpături. Intr-o jumătate de oră, cele două exploratoare au coborât cu 190 de metri şi au atins un perete neted, în care se proptiseră cele două automate de recunoaştere. O rază de lumină le dezvălui în perete o poartă masivă, ermetic închisă, din oţel inoxidabil. în centrul canatului, două cercuri în relief, marcate cu semne, săgeţi, şi mânere aurite. Broasca se deschidea cu ajutorul unui semnal convenţional. Cele două arheologe cunoşteau acest tip de încuietori, dar de origine mai veche. După o scurtă consfătuire, examinară dispozitivul. Era aidoma mecanismelor pe care oamenii răi şi vicleni le foloseau odinioară spre a-şi apăra „de străini” comorile: în Era Lumii Dezunite, oamenii erau împărţiţi de unii în „ai noştri” şi în „străini”. Cînd se încerca să se deschidă asemenea uşi, dindărătul lor izbucneau adesea proiectile explozive, jeturi de gaze toxice sau radiaţii orbitoare iar cercetătorii care nu bănuiau nimic erau ucişi.
Mecanismele din metale rezistente ori din plăci speciale de masă plastică se conservau timp de milenii, şi multe vieţi au secerat ele până ce arheologii au învăţat să facă inofensive aceste uşi de oţel.
Era evident că poarta nu va putea fi deschisă decât cu ajutorul unor instrumente speciale. Exploratoarele se vedeau aşadar nevoite să dea înapoi chiar de pe pragul principalei enigme tăinuite de peşteră. Fără nici o îndoială, această poartă ermetică ascundea vestigiile cele mai preţioase despre oamenii acelei vremi îndepărtate. Stingându-şi lămpile, Veda şi Miiko îşi îngăduiră o scurtă odihnă şi luară gustarea doar la lumina răs-pândită de cununile lor.
— Ce-ar putea să fie acolo? suspină nerăbdătoare Miiko, fără a-şi lua ochii de pe poarta al cărei cifru aurit strălucea provocator. Parcă şi-ar bate joc de noi nu vă las să intraţi, nu veţi şti nimic!
— Dar ce-ai reuşit să vezi în dulapurile sălii a doua? se interesă Veda, alungindu-şi ciuda copilărească pe care i-o pricinuia această piedică neaşteptată.
— Proiecte de maşini, cărţi tipărite, dar nu pe vechea hârtie fabricată din lemn, ci pe file metalice. Se pare că mai sunt acolo şi rulouri de filme cinematografice, nişte liste, hărţi stelare şi terestre.
— Aşadar în prima sală se află modele de maşini, în cea de a doua — documentai ia tehnică privitoare la ele, în a treia, cum să te spun… diferite valori ale epocii în care mai existau banii. Cu alte cuvinte, corespunde schemelor…
— Dar unde sunt valorile In sensul pe care i-l dăm noi? Unde sunt realizările supreme ale dezvoltării spiritului uman, ale ştiinţei, ale artei, ale literaturii? întrebă Miiko.
— Sper că le voi găsi In dosul acestei porţi, răspunse calm Veda. Nu m-aş mira totuşi să descoperim acolo arme.
— Ce?
— Armament, mijloace de exterminare rapidă şi în masă a oamenilor.
Micuţa Miiko rămase pe gânduri. Intr-un târziu, spuse cu tristeţe:
— De fapt, dacă ne gândim la ţelul acestei ascunzători, totul este cât se poate de logic. Aici au fost puse la adăpost de o eventuală distrugere, cele mai de scamă valori materiale şi tehnice de care dispunea pe atunci civilizaţia apuseană. Ce putea să treacă însă drept esenţial, în acel timp în care nu exista o opinie publică unitară pe întreaga planetă, şi nici măcar în cadrul popoarelor din acele ţări? Necesitatea şi importanţa pe care le aveau un lucru sau altul la un anumit moment erau stabilite de diriguitori, adesea cu totul lipsiţi de competenţă. De aceea obiectele strânse în aceste grote nu reprezintă ceea ce realmente era cel mai de preţ pentru omenire, ci doar ceea ce trece drept valoros pentru o minoritate de indivizi. Ei urmăreau în primul rând să conserve maşinile şi poate şi armele, fără să-şi dea seama că, de-a lungul istoriei, civilizaţia dobîndeşte o suprastructură, asemenea unui organism viu.
— Da, prin sporirea şi asimilarea experienţei muncii, a cunoştinţelor, a tehnicii, a rezervelor de materiale, a substanţelor chimice pure şi a construcţiilor. O înaltă civilizaţie distrusă nu poate fi restaurată fără să dispui de aliaje ultrarezistente, de metale rare, de maşini capabile să lucreze cu o mare productivitate si cu toleranţe tot mai mici. Dacă toate acestea au fost nimicite, de unde să mai iei experienţa, iscusinţa de a fabrica maşini cibernetice din ce în ce mai complexe, în stare să satisfacă cerinţe a miliarde de oameni?
— Tot atât de imposibila ar fi fost întoarcerea la o civilizaţie antica, lipsita de maşini, la care unii visau câteodată.
— Bineînţeles. În locul unei culturi antice, s-ar fi iscat o monstruoasă foamete. Visătorii individualişti nu voiau să priceapă că istoria nu se repetă niciodată!
— Nu pot afirma în mod categoric că îndărătul acestei porţi se află arme, spuse Veda, revenind la ideea care le preocupa. Totuşi în favoarea acestei ipoteze pledează multe argumente. Dacă cei care au creat ascunzătoarea au comis greşala, frecventă pe vremea aceea, să confunde cultura cu civilizaţia, neînţelegând obligativitatea educaţiei şi a dezvoltării sentimentelor umane, atunci nici arta, nici literatura şi nici ştiinţa îndepărtată de nevoile momentului nu reprezentau pentru ei o necesitate vitală. Pînă şi ştiinţa ei o împărţeau în ştiinţă utilă şi inutilă, fără să ţină seama de caracterul ei unitar. O astfel de ştiinţă şi de artă erau socotite cel mult drept atribute agreabile — dar nu întotdeauna necesare — ale vieţii omului. Or, în acest cavou trebuie să fi fost ascuns esenţialul. Şi oricât de naiv şi de absurd ar părea aceasta contemporanilor noştri, cred că îndărătul acestei porţi se află arme.
Veda tăcu cu ochii ţintă la poartă.
— Poate că este un simplu mecanism regulator, pe care vom reuşi să-l deschidem cu ajutorul unui microfon, spuse ea deodată apropiindu-se de poartă. Ce zici, să încercăm?
Dintr-un salt, Miiko se puse între prietena ei şi poartă.
— Nu, Veda! De ce să riscăm atât de absurd?
— Am impresia că peştera asta e gata să se năruie. O dată plecaţi, nu cred că ne vom mai putea întoarce… Auzi?
În încăperea din faţa porţii, un zgomot surd, venind parcă de departe, răzbătea când de sus, când de jos.
Dar Miiko, stând lipită de poartă şi cu braţele date în lături, era de neînduplecat.
— Şi dacă acolo se află arme, Veda? Există atunci desigur şi un dispozitiv de protecţie… E o poartă a urei, ca atâtea altele.
Peste două zile, în peşteră fură coborâte nişte aparate portative: un ecran reflector cu raze X pentru radioscopia mecanismului şi un emiţător de ultrasunete cu centrare focală, pentru dislocarea legăturilor interioare dintre piese. Dar n-au mai apucat să se servească de aceste aparate.
Deodată, din măruntaiele peşterii, răbufni un bubuit sacadat. Pământul se zgudui puternic sub picioarele cercetătorilor, făcându-i să se repeadă instinctiv spre ieşire: se aflau în caverna a treia, cea mai de jos.
Vuietul creştea, preschimbîndu-se într-un scrâşinet surd. Pe semne, întreaga masă de roci fisurate se prăbuşea pe linia unei falii de-a lungul poalelor muntelui.
— Totul e pierdut! Nu mai avem timp. Salvaţi-vă! strigă dezolată Veda, şi cu toţii se repeziră la cărucioarele-robot, dirijându-le spre cea de a doua hrubă.
Agăţându-se de cabluri, se căţărară prin puţul vertical. Vuietul subteran îi urmărea pas cu pas, făcând să se cutremure pereţii de piatră şi, în cele din urmă, îi ajunse. O detunătură înspăimântătoare — şi peretele inferior al grotei a doua se nărui în gaura care se formase In locul culoarului de trecere spre a treia cavernă. Un suflu puternic îi luă literalmente pe sus, proiectân-du-i într-un nor de praf şi de pietriş mărunt sub bolţile înalte ale primei săli. Aşteptindu-şi ceasul morţii, arheologii se întinseră la pămint.
Pulberea deasă care năvălise în peşteră se depunea încet. Văzute prin această perdea ceţoasă, coloanele de stalagmite şi colţii de stânca nu-şi schimbau conturul. În subterană se înstăpâni din nou tăcerea mormântală do la început…
Venindu-şi în fire, Veda gemea. Doi dintre colaboratorii ei se grăbiră s-a sprijine, dar ea îi îndepărtă cu un gest de nerăbdare.
— Unde-i Miiko?
Rezemată de o stalagmită Miiko îşi ştergea cu grijă de pulberea de piatră curatindu-si urechile şi părul.
— Aproape totul este pierdut, răspunse ea la întrebarea mută a Vedei. Poarta va rămâne închisă şi ferecată sub patru sute de tone de grohotiş. Caverna a treia este distrusă în întregime iar a doua… mai poate fi dezgropată. In ea ca şi aici e strans ce-i mai preţios pentru noi.
— Ai dreptate… Veda îşi plimba vârful limbii peste buzele uscate. Dar ne-am făcut vinovaţi de încetineală şi imprudenţă. Ar fi trebuit sa prevedem această surpare a peşterii.
— Am avut doar o presimţire gratuită. Dar nu trebuie să ne amărâm. Tot n-am fi stat noi sa întărim aceşti munţi de dragul îndoielnicelor valori ascunse îndărătul porţii. Mai ales dacă vor da de arme care nu sunt de nici un folos omenirii.
— Dar dacă sunt opere de artă, monumente de nepreţuită creaţie umană? Ar fi trebuit totuşi să acţionăm mai rapid!
Miiko ridică din umeri şi luând-o de braţ pe Veda. vădit abătută, porni în urma celorlalţi tovarăşi spre splendoarea soarelui, spre bucuria apei limpezi şi a duşului electric atât de inviorător
După obiceiul său, Mwen Mas măsura dintr-un capăt în altul odaia ce-i fusese rezervată în Casa Istoriei la un etaj de sus. Se mutase aici în sectorul indian al zonei locuite de nord, abia cu două zile în urmă, după ce isprăvise de lucrat la Casa istoriei din sectorul american.
Odaia, sau mai bine zis veranda, cu faţada dintr-un singur panou de sticlă polarizantă, dădea spre zările viorii ale unui podiş deluros, când Mwen Mas conecta jaluzelele de polarizare încrucişată. O penumbră cenuşie se aşternea atunci în încăpere, iar pe un ecran emisferic se perindau încet reproducerile electronice ale tablourilor, ale fragmentelor de filme, ale sculptorilor şi ale edificiilor pe care Mwen Mas le alesese. Africanul le examina, dictând robotului-secretar note pentru viitoarea-i carte. Maşina imprima, numerota paginile şi le clasa cu grijă după teme şi anumite generalizări.
Cînd se simţea obosit, Mwen Mas deconecta jaluzelele şi se apropia de fereastră, privind visător în zare şi reflectând îndelung asupra studiului său.
Era uimit de faptul că atâtea lucruri ale unei culturi încă recente se şi perimaseră definitiv. Dispăruseră cu totul subtilităţile lexicale caracteristice pentru Era Unirii Mondiale, trucurile orale şi scrise care treceau odinioară drept semnul unei instrucţiuni superioare. Căzuse în desuetudine preocuparea pentru muzicalitatea cuvântului scris — practică foarte răspândită încă în Era Muncii Generale — ca şi acea jonglerie numită vorbă de duh. Nevoia disimulării gândurilor, atât de acută în Era Lumii Dezunite, încetase să mai existe, iar conversaţiile erau acum mai simple şi mai scurte. Probabil că Era Marelui Cerc avea să vadă dezvoltarea celui de al treilea sistem de semnalizare al omului, adică a înţelegerii fără cuvinte.
Din când în când, Mwen Mas se adresa neadormitului său secretar mecanic, formulându-şi cu glas tare gândurile:
— Psihologia fluctuativă a artei, întemeiată de Liuda Fir, datează din primul secol al Erei Cercului. Ea a reuşit să dovedească ştiinţific diferenţa percepţiei emoţionale la femei şi la bărbaţi, elucidând un domeniu care timp de veacuri existase ca un subconştient cvasimistic. Dar după concepţia modernă, demonstraţia nu reprezintă decât un prim pas. Liuda Fir a reuşit cu mult mai mult să stabilească circuitele principale ale percepţiilor senzoriale, care datorită acestui lucru, au putut fi făcute să corespundă la cele două sexe.
Deodată un semnal sonor şi o lumină verde îl chemară la TVF. Acest apel survenit în orele de studiu însemna de sigur o comunicare importantă. Secretarul-robot fu scos din funcţiune şi Mwen Mas coborâ grăbit în camera teleconvorbirilor.
De pe ecran îl salută Veda Kong, cu obrajii supţi şi zgâriaţi, cu cearcăne mari la ochi. Africanul întinse cu bucurie spre ea mâinile-i mari, stârnind un zâmbet palid pe faţa îngrijorată a Vedei.
— Ajută-mă, Mwen. Ştiu că eşti ocupat. Veter însă nu e pe Pământ, iar Erg Noor se află şi el departe. În afară de ei, numai dumitale mă pot adresa fără sfială. Mi s-a întâmplat o nenorocire…
— Ce anume? Ceva cu Dar Veter?…
— Nu, nu! S-au surpat bolţile unei caverne unde făceam săpături.
Şi Veda Kong îi povesti pe scurt cele întâmplate în peştera Den-Of-Kul.
— În clipa de faţă, eşti singurul dintre prietenii mei care să aibă acces la Creierul Profetic…
— La care dintre cele patru?
— La cel de Precizie Inferioară.
— Am înţeles. Trebuie să calculăm toate posibilităţile de a ajunge la poarta de oţel, cheltuind minimul de eforturi şi de materiale.
— Întocmai!
— Aţi adunat datele necesare?
— Le am în faţa mea.
— Te ascult.
Mwen Mas scrise repede câteva rânduri de cifre.
— Acum rămâne să aşteptăm ca maşina să primească mesajul meu. Mă voi pune în legătură cu inginerul de serviciu. Creierul de Precizie Inferioară se găseşte în sectorul australian al zonei de sud.
— Dar cel de Precizie Superioară?
— În sectorul indian al zonei locuite de nord, aici unde mă aflu şi eu… întorc comutatorul, aşteaptă răspunsul.
Rămasă în faţa ecranului întunecat, Veda încerca să-şi imagineze Creierul Profetic. I se părea că vede un imens creier omenesc, cu circomvoluţiile şi şănţuleţele lui palpitânde, cu toate că ştia prea bine că erau doar uriaşe maşini electronice de precizie superioară, capabile să rezolve aproape orice problemă, din domeniile cunoscute ale matematicii. Pe toată planeta existau numai patru asemenea maşini, fiecare diferit specializată.
Veda nu avu de aşteptat mult timp. Ecranul se reaprinse şi Mwen Mas o rugă să-l cheme din nou peste şase zile, spre sfârşitul serii.
— Mwen, ajutorul dumitale este de nepreţuit!
— Numai pentru faptul că posed oarecari cunoştinţe şi drepturi în domeniul matematicii? De nepreţuit este activitatea dumitale, căci cunoşti limbile şi culturile străvechi. Veda, eşti prea absorbită De Era Lumii Dezunite!
Tînăra savantă se încruntă, dar africanul izbucni într-un râs atât de voios şi de molipsitor, încât şi Veda râse la rândul ei. Apoi, cu un gest de bun rămas, dispăru.
Mwen Mas o revăzu la televiziofon la ora hotărâtă.
— Nu mai trebuie să-mi spui nimic, bănuiesc că răspunsul este nefavorabil.
— Da. Stabilitatea este sub nivelul securităţii… Dacă ar fi să procedaţi în mod obişnuit, debleul ar reprezenta un kilometru cub de calcar.
— Nu ne mai rămâne decât o posibilitate: să scoatem safeurile din peştera a doua cu ajutorul unor tuneluri, făcu trist Veda Kong.
— Face să te amărăşţi atât de mult pentru acest lucru?
— Iartă-mă, Mwen, dar şi dumneata ai stat în faţa unei porţi închise, care ascundea un mister. Al dumitale era mare, universal. Al meu este mic. Dar din punct de vedere emoţional, eşecul meu este egal cu al dumitale.
— Într-un cuvânt, suntem tovarăşi de nenorocire. Pot să te asigur că o să ne mai lovim adesea de porţi de oţel. Şi cu cât năzuinţele noastre vor fi mai cutezătoare, mai într-aripate, cu atât mai des vom întâlni în cale asemenea porţi.
— Una dintre ele tot va trebui să se deschidă!
— Desigur!
— Dar dumneata n-ai renunţat definitiv?'
— Fireşte că nu. Trebuie să aştept ivirea unor fapte noi, a unor noi indicii, a unor metode mai bune. Puterea Cosmosului este extraordinar de mare, şi a ne lua la trintă cu ea, înarmaţi cu un simplu vătrai, ar însemna să ne purtăm naiv… după cum, din partea dumitale ar fi dacă ai încerca să deschizi cu mâna goală acea poartă primejdioasă.
— Dar dacă va trebui să aşteptăm o viaţă întreagă?
— Ce înseamnă o viaţă de om faţă de progresul cunoaşterii!
— Mwen, unde ţi-a dispărut ardoarea?
— N-a dispărut, a fost doar stăpânită… de suferinţă…
— Dar Ren Boz?
— Pentru el este mai lesne. îşi va continua drumul înainte, căutând posibilitatea să-şi formuleze mai precis ipoteza lui abstractă.
— Înţeleg. O clipă, Mwen. Este ceva important. Ecranul se stinse, iar când se apropie din nou, lui.
Mwen Mas i se păru că are în faţă o altă femeie, întinerită şi lipsită de griji.
— Veter revine pe Pământ. Construirea satelitului 57 a fost isprăvită înainte de termen.
— Atât de repede? Au terminat totul?
— Nu, numai montajul exterior şi instalarea generatoarelor de energie. Lucrările interioare sunt mai uşoare. Dar Veter a fost chemat ca să se odihnească şi să analizeze raportul lui Iunii Ant cu privire la un nou mod de comunicaţii prin Marele Cerc.
— Îţi mulţumesc, Veda. Mă bucur că-l voi revedea pe Dar Veter,
— Ai să-l revezi neapărat… Dar nu ţi-am spus încă totul. Graţie eforturilor depuse de întreaga noastră planetă, rezervele de anamezon pentru „Lebăda” au şi fost strânse. Astronauţii ne invită să asistăm la pornirea lor în zborul fără întoarcere. Ai să vii?
— Desigur. Planeta le va arăta în momentul plecării tot ce are mai frumos şi mai atrăgător. întrucât voiau să vadă dansul Ciarei de la Serbarea Cupelor de Foc, dansatoarea îl va repeta pentru ei înaintea decolării, la cosmoportul central din deşertul El Homra. Ne întâlnim acolo!
— Ne-am înţeles, dragul meu Mwen Mas!