Uriaşa campie El Homra se întinde In Africa de Nord, spre sud de golful Sirtei Mari. înainte de slăbirea centurilor de alizee şi de modificarea climei, aici se afla hammada — o pustie ferecată într-o platoşă de pietriş lustruit şi de pietre colţuroase, roşiatice — de unde şi denumirea de hammada — „Pustiul Roşu”. Adevărată mare de foc orbitor în zilele toride ale verii, acea regiune se transforma în timpul nopţilor de toamnă şi de iarnă într-o marc de vânturi reci. Acum din tot acest deşert rămăsese doar viului, care tălâzuia peste câmpia întinsă ierburile albastre-argintii, dese şi înalte, transplantate din Africa australă. Şuieratul vântului şi unduirile mării de ierburi trezeau In om o vagă melancolie şi sentimentul de comunicare cu acest peisaj de stepă, de parcă l-ar mai fi văzut cindva, şi nu o dată, în diferite împrejurări, la bucurie şi la necaz, la despărţiri şi Ia regăsiri.
După fiecare decolare sau aterizare, astronavele lăsau pământul pirjolit şi impregnat de substanţe toxice pe o suprafaţă circulară cu un diametru de circa un kilometru. Cercurile acestea erau împrejmuite cu o plasă metalică roşie, şi astfel rămâneau neatinse zece ani, interval ce reprezenta de două ori durata descompunerii gazelor zvârlite de cosmonave prin eşapamentul motoarelor. După fiece aterizare sau decolare, cosmoportul se muta în altă parte. Aceasta făcea ca utilajele şi clădirile să aibă un caracter provizoriu, iar familiile lucrătorilor să semene oarecum cu străvechii nomazi ai Saharei, care rătăciseră pe-a ici timp de milenii, călărind nişte animale cu cocoaşă, cu gâtul încovoiat, cu picioarele pline de bătături — numite cămile.
În cea de-a treisprezecea cursă întreprinsă între Pământ şi satelitul în construcţie, nava planetară „Barion” îl aduse pe Dar Veter în stepa din Arizona, care, din cauza radioactivităţii acumulate în solul ei, rămăsese un deşert chiar şi după modificarea climei. În Era Lumii Dezunite, când oamenii descoperiseră energia nucleară, fuseseră făcute acolo numeroase experienţe şi încercări de aparate, astfel încât solul mai era şi acum contaminat cu produsele dezintegrării radioactive, într-un grad prea mic ca să-i fie dăunător omului, totuşi suficient ca să nu permită creşterea copacilor şi a tufişurilor.
Dar Veter îşi desfăta ochii nu numai cu fermecătoarea privelişte a cerului albastru, străbătut de norişori vaporoşi şi albi, ci şi cu aceea a prăfuitelor întinderi cu ierburi rare şi aspre.
Ce bucurie să calci cu paşi siguri pe Pământ în bătaia soarelui auriu, primind în faţă suflarea uscată şi răcoroasă a vântului! Numai după ce ai fost la marginea abisurilor cosmice poţi pricepe toată frumuseţea planetei pe care strămoşii noştri o numeau atât de puţin înţelept: „lăcaş al durerii şi al lacrimilor”.
Crom Orm nu-l reţinu prea mult pe Veter; bătrânul preşedinte al Consiliului dorea şi el să-şi ia rămas bun de la echipajul „Lebedei”.
Sosiră amândoi la El Homra chiar în ziua plecării expediţiei.
Încă de sus. Dar Veter zărise pe câmpia sură ca oţelul două oglinzi uriaşe aşezate la o mică depărtare una de alta. Cea din dreapta reprezenta un cerc aproape perfect, cea din stânga, o elipsă lungă, mai ascuţită la unul dintre capete. Dar Veter înţelese că aceste oglinzi nu erau altceva decât urmele rămase după decolarea primelor două nave din cadrul celei de-a 38-a expediţii astrale.
Cercul provenea de la „Ţintagel” care pornise înspre înspăimîntâtoarea stea T; această navă avea pe bord aparate mari şi grele pentru a întreprinde un adevărat asalt asupra spiralodiscului venit din adincimile siderale. Elipsa era urma „Aellei”, care se înălţase mai lin; pe ea călătoreau numeroşi savanţi ce aveau să cerceteze pe pitica albă a stelei triple Omicron2-Eridan enigma materiei în transformare. Energia motoarelor arsese terenul până la o adincime de un metru şi jumătate: solul pietros se făcuse scrum. Această pulbere fusese acoperită cu p compoziţie liantă spre a o împiedica să fie spulberată de vânt. Mai râmânea doar să fie deplasate acolo împrejmuirile de pe locurile vechilor decolări, operaţie care trebuia făcută imediat după plecarea „Lebedei”.
Iat-o şi pe „Lebăda” cenuşie în blindaju-i termic, ce avea să se mistuie în timpul străpungerii atmosferei. Mai departe, nava va străluci în platoşa ei, care reflectă toate radiaţiile. Nimeni însă nu-i va mai putea admira direct splendoarea; doar astroroboţii, care îi vor urmări o vreme zborul, aveau să ofere oamenilor imaginea fotografică a unui punct luminos. Iar când nava se va întoarce pe Pământ, carcasa îi va fi acoperită de zgură şi scrijelată de explozia micilor meteoriţi. Niciunul însă dintre cei adunaţi acum in jurul „Lebedei” n-avea s-o mai revadă, deoarece astronava nu se va înapoia decât după 172 de ani: 168 de ani independenţi de călătorie şi patru ani de cercetări pe planete, ceea ce pentru membrii expediţiei reprezenta aproximativ optzeci de ani.
În ceea ce-l priveşte pe Dar Veter, prins cum era de istovitoarea-i activitate, nu putea nădăjdui să trăiască nici măcar până la sosirea „Lebedei” pe planetele stelei verzi. Totuşi, ca în zilele îndoielilor din trecut, îl entuziasma temerara idee pe care o avuseseră Ren Boz şi Mwen Mas. Chiar dacă experienţa lor sa terminat cu un eşec, chiar dacă această problemă fundamentală a Cosmosului era Încă departe de rezolvare, chiar dacă tn cele din urmă, se va dovedi că fusese greşită, fantastică! Aceşti smintiţi, rămâneau titani ai gindirii, căci prin însăşi infirmarea teoriei şi a experienţei lor, oamenii vor face un salt prodigios pe drumul cunoaşterii.
Cufundat în meditaţiile sale, Dar Veter era cât pe aci să se împiedice de semnul care marca limita zonei neprimejdioase. Se întoarse şi, la picioarele unui turn-autopropulsat de teletransmisiune, zări o siluetă sprintenă care i se păru cunoscută. Apropiindu-se, îşi dădu seama că era Ren Boz. Acesta îi veni în înlâmpinare, râvăşindu-şi pârul roşcovan şi rebel şi privindu-l cu ochii mijiţi. O reţea de cicatrice fine, abia perceptibile, îi schimbase fizicianului expresia feţei, contractată de suferinţă şi încordare.
— Mă bucur că te văd sănătos, Ren!
— Am mare nevoie de dumneata! îi spuse acesta, întinzându-i mâinile lui mici şi pline ca şi înainte de pistrui.
— Ce faci aci, atât de devreme?
— Am asistat la plecarea „Aellei”. Pentru mine sunt doar de mare importanţă datele privitoare Ia forţa de gravitaţie a unei stele supragrele. Am aflat că trebuie să soseşti, şi am rămas…
Dar Veter tăcea, aşteptând lămuriri.
— Vei primi invitaţia lui Iunii Ant de a te întoarce la observatorul staţiunilor exterioare?
Dar Veter dădu afirmativ din cap.
— În timpul din urmă, continuă fizicianul, Ant a înregistrat o serie de emisiuni nedescifrate, transmise prin Cerc…
— Într-adevăr, îi explică Dar Veter, în fiecare lună, în afara orelor de informaţie, are loc o recepţie de control a comunicărilor, momentul conectării fiind deplasat cu două ore terestre de la o lună la alta. În decurs de un an, controlul parcurge 24 de ore terestre, iar în opt ani a suta mia parte dintr-o secundă galactică. Cu alte cuvinte, sunt împlinite astfel toate omisiunile recepţiei cosmice. În ultimul semestru al ciclului de opt ani. au început să fie primite comunicări de la distanţe foarte mari, pe care însă deocamdată nu le putem înţelege.
— Aceste comunicări mă interesează în gradul cel mai înalt. Ia-mă, le rog, să te ajut în această muncă!
— Nu, mai bine te ajut eu pe dumneata. Înregistrările maşinilor de memorizat le vom controla împreună.
— Împreună cu Mwen Mas?
— Desigur!
— Veter, e minunat! Mă simt foarte stânjenit de când cu nefericita noastră experienţă. îmi dau seama că sunt vinovat faţă de Consiliu. Cu dumneata însă, deşi faci parte din el, iar ca fost director al staţiunilor exterioare te-ai împotrivit să întreprindem experienţa, mă simt totuşi foarte bine…
— Mwen Mas face şi el parte din Consiliu. Fizicianul rămase o clipă ginditor, apoi râsc încet, amintindu-şi pesemne ceva:
— Mwen Mas… El îmi ghiceşte gândurile şi caută să le concretizeze.
— N-o fi tocmai aici greşeala voastră? Ren Roz se încrunta şi schimbă vorba.
— Vine şi Veda Kong?
— Da, o aştept. Ştii că era cât pe-aci să-şi găsească moartea, explorând o peştera, unde găsise un depozit de utilaje străvechi şi o poarta din oţel închisă ermetic.
— Nu, n-am auzit nimic.
— Am uitat că dumneata nu eşti atras de istorie ca Mwen Mas. Pe întreaga noastră planetă se discută acum ce-ar putea să se ascundă îndărătul acelei porţi. Milioane de voluntari îşi oferă serviciile pentru lucrările de dezgropare, dar Veda a hotărât să predea această problemă Academiei de Stohastică şi Previziune.
— Nu vine şi Evda Nal aici?
— Nu, n-are să poată veni.
— Mulţi vor regreta lipsa ei! Veda o iubeşte mult, iar Ciara îi este devotată cu trup şi suflet. Iţi mai aminteşti de Ciara?
— E o femeie… de tip panteră, nu?
Dar Veter îşi ridică mâinile spre cer, într-o atitudine de glumeaţă spaimă:
— Vai, ce mare cunoscător sunt al frumuseţii feminine! De altfel comit mereu greşala celor din vechime care nu pricepeau nimic din legile psihofiziologici şi ale eredităţii: aş vrea să regăsesc la alţii mentalitatea şi sentimentele mele.
— Evda. ca şi toţi ceilalţi locuitori ai planetei, va urmări totuşi decolarea, spuse Ren Boz, fără a-i sprijini tentativa de căinţă.
Fizicianul arătă un şir de trepiede înalte, dispuse semicircular în jurul astronavei şi care serveau de suport unor aparate pentru recepţia vizibilă, pentru cea în lumină infraroşie şi ultravioletă. Suprapuse una peste alta într-o imagine colorată, diferitele grupe de raze ale spectrului confereau ecranului adevărata căldură a vieţii, după cum şi diafragmele tonurilor înalte[125] suprimau rezonanţa metalică în redarea vocii.
Dar Veter privi spre nord, de unde veneau greoaie electrobuze automate, înţesate de pasageri. Din prima maşină sări Veda Kong. Iat-o alergând acum prin iarba înaltă! Din fugă se aruncă de gâtul lui Dar Veter şi, lovindu-l pe umeri cu cozile-i lungi, se lipi de pieptul lui lat.
El o respinse uşor şi-i cercetă chipul drag, căruia neobişnuita pieptănătură îi dădea o expresie de noutate.
— Am jucat într-un film de copii rolul unei regine nordice din Veacurile întunericului, lămuri tânăra femeie, gâfiind încă de goană. Abia am reuşit să-mi schimb hainele. Pentru pieptănătură n-am mai avut însă timp, şi am rămas aşa.
Dar Veter şi-o închipui înveşmântată într-o lungă rochie de brocat, purtând pe cap o coroană de aur cu albastre nestemate, cu cozile-i bălaie atârnând mai jos de genunchi şi cu privirea deschisă a ochilor ei cenuşii.
— Ai avut şi coroană?
— Cum să nu: una, uite aşa! Şi Veda schiţă cu degetul în aer conturul unui cerc mare cu zimţi înalţi în formă de trifoi.
— Am să te văd şi eu?
— Chiar astăzi îi voi ruga să-ţi arate filmul. N-apucă s-o întrebe însă cine erau misterioşii oameni care trebuiau să fie rugaţi, că Veda îl zări pe Ren Boz. Fizicianul o salută cu un zâmbet naiv şi cordial.
— Dar unde sunt eroii lui Ahernar? şi Ren Boz cercetă din ochi câmpul din jurul navei, pustiu ca şi mai înainte.
— Dincolo!
Şi Veda arătă o mare clădire în formă de cort, din plăci de sticlă verde-opalescentă şi ajurate de nervurile argintii ale grinzilor exterioare: hala principală a cosmoportului.
— Să mergem şi noi într-acolo!
— Vom fi de prisos, răspunse ferm Veda. Vizionează acum salutul de adio al Pământului. Haidem mai bine spre „Lebăda”!
Cei doi bărbaţi se supuseră.
Umblând alături de Dar Veter, Veda îl întrebă încet:
— Spune-mi, nu arăt prea caraghios cu pieptănătura asta? Aş putea…
— Nu-i nevoie. Formează un contrast fermecător cu îmbrăca tu in tea modernă: cozile sunt mai lungi decât fusta. Kămâi aşa!
— Te ascult, dragul meu Veter! rosti în şoapă Veda, şi aceste cuvinte magice făcură să bată mai repede inima bărbatului, iar obrajii lui palizi se înroşiră uşor.
Sute de oameni se îndreptau fără grabă spre navă. Mulţi dintre ei îi zâmbeau Vedei sau îi făceau semne de salut mult mai des decât lui Dar Veter sau lui Ren Boz.
— Eşti foarte populară, Veda, observă fizicianul. Datorită cărei pricini: activităţii de istoric sau faimoasei dumitale frumuseţi?
— Nici uneia dintre ele. Mă aflu însă mereu în mijlocul oamenilor, din cauza muncii şi a ocupaţiilor melc sociale. Dumneata şi Veter ori vă izolaţi în laborator, ori lucraţi necontenit noapte de noapte. Desigur, lucrul vostru în comparaţie cu al meu este mult mai important pentru umanitate, dar numai în legătură cu un singur domeniu al preocupărilor ei, care nu-i cel mai aproape de inimă. Ciara Nandi şi Evda Nal sunt cu mult mai cunoscute decât mine…
— O nouă mustrare adusă civilizaţiei noastre tehnice? o dojeni voios Dar Veter.
— Nu, ci numai rămăşiţelor unor greşeli fatale din trecut. Cu milenii în urmă strămoşii noştri ştiau că arta şi dezvoltarea laturii emoţionale a omului au pentru organizarea unei societăţi o însemnătate cel puţin tot atât de mare ca şi ştiinţa.
— În sensul relaţiilor dintre oameni? se interesă curios fizicianul.
— Da.
— Un înţelept din antichitate a spus că lucrul cel mai dificil din lume este să-ţi păstrezi bucuria, interveni Veter. Dar iată încă un fidel aliat al Vedei!
Spre ei venea cu pas uşor şi larg Mwen Mas, atră-gând atenţia tuturora prin statura lui uriaşă.
— Pesemne, dansul Ciarei s-a terminat, spuse Veda, cred că îndată o să apară şi echipajul „Lebedei”.
— În locul lor aş veni încoace pe jos şi cât se poate mai încet, rosti tulburat Dar Veter.
— Eşti emoţionat? întrebă Veda, luândii-l de braţ.
— Da. Pentru mine este atât de sfâşietor să-mi spun că prietenii mei pleacă pe vecie, că nu voi mai vedea niciodată această navă! O voce lăuntrică protestează în mine împotriva acestei silnice resemnări poate tocmai pentru faptul că printre ei se află oameni care mi-au devenit atât de dragi.
— Cred că nu numai acestea sunt motivele tristeţii tale, se amestecă în vorbă Mwen Mas, a cărui ureche fină prinsese de departe cuvintele lui Dar Veter. În noi se zbuciumă eternul protest al omului împotriva timpului pe care nu-l poate stăpâni.
— Melancolie de toamnă? îi surise Ren Boz cu o lucire de ironie în ochi.
— N-ai observat până acum că tocmai oamenilor energici, plini de bucuria de a trăi şi înzestraţi cu o mare sensibilitate le place toamna melancolică a latitudinilor temperate? adăugă Mwen Mas, bătându-şi uşurel prietenul pe umăr cu duioşie.
— Observaţia e întemeiată, aprecie admirativ Veda.
— E cunoscută de mult…
— Dar Veter, eşti pe câmp? Dar Veter eşti pe câmp? tună un glas de undeva din stânga şi de sus. Vă cheamă Iunii Ant la postul T.V.F. din clădirea centrală. Vă cheamă Iunii Ant la postul T.V.F. din clădirea centrală…
Ren Boz tresări şi-şi îndreptă spinarea:
— Pot să viu şi cu cu dumneata, Dar Veter?
— Du-te în locul meu. Poţi să nu fii de faţă la decolare. Iunii Ant, fidel tradiţiei, preferă înregistrării observaţia directă. Iu această privinţă, seamănă cu Mwen Mas.
Cosmoportul poseda uu puternic post T.V.F. şi un ecran emisferic. Ren Boz pătrunse într-o încăpere liniştită de formă rotundă. Operatorul de serviciu îi indică ecranul lateral din dreapta, întoarse un comutator şi în faţa lor apăru Iunii Ant, foarte emoţionat. Îl fixă pe fizician şi, înţelegând motivul absenţei lui Dar Veter, îl salută din cap pe Ren Boz:
— Aveam şi eu intenţia să urmăresc decolarea. Dar în clipa de faţă, are loc recepţia de sondaj întreprinsă în afara programului acestei luni, în direcţia veche, pe lungimea de undă 62/77. Ridică pâlnia pentru radiaţia dirijată şi îndreapt-o spre observator! Voi trimite peste Marea Mediterană, direct spre El Homra, o rază-vector.
Capteaz-o prin evantaiul tubular şi conectează ecranul emisferic. Iunii Ant se uită într-o parte şi adăugă: Grabeşte-te!
În două minute, experimentatul savant executa cele cerute. În fundul ecranului emisferic apăru imaginea unei galaxii uriaşe. în care cei doi savanţi recunoscură îndată Nebuloasa din Andromeda sau M-31, descoperită de oameni încă din timpuri străvechi.
Pe voluta exterioară a spiralei sale cea mai apropiată de spectator, se aprinse un punct luminos, găsit aproape în centrul „nebuloasei”, care avea forma unei lentile, văzută în perspectivă, pe muchie. Din acel loc se desprindea un firicel minuscul, care, în realitate, era un întreg sistem stelar, un braţ uriaş poate lung de o sută de parseci. Luminiţa începu să crească; In acelaşi timp se mărea şi „firicelul”, în timp ce însăşi galaxia dispărea, devenind difuză şi ieşind din câmpul vizual. De-a curmezişul ecranului se revărsă un şuvoi de aştri roşii şi galbeni. Luminiţa se vedea acum ca un cerculeţ la extremitatea acelui râu stelar; în marginea Iui se distingea un astru de culoare portocalie, aparţinând clasei spectrale K. În jurul său, se roteau puncte abia vizibile — planetele. Cerculeţul de lumină se suprapuse pe una dintre ele, acoperind-o în întregime. Şi deodată totul prinse a se învârteji în fulgerări şi seînteieri purpurii. Ren Boz închise ochii.
— Este o explozie, se auzi glasul lui Iunii Ant, de la ecranul lateral. Ţi-am arătat observaţiile din luna trecută înregistrate de maşinile mnemotehnice. Trec acum pe recepţia directă.
Ca şi mai înainte, pe ecran se roteau seîntei şi dungi de lumină roşie închisă.
— Ce fenomen ciudat! exclamă fizicianul. Cum îţi explici dumneata această explozie?
— Răbdare! Continuăm recepţia. Dar ce consideri dumneata ciudat?
— Spectrul roşu al exploziei. În spectrul Nebuloasei din Andromeda se observă o deplasare spre violet; cu alte cuvinte nebuloasa se apropie de noi.
— Explozia n-are nici o legătură cu Andromeda. Este un fenomen cu caracter local.
— Crezi poate că din intâmplare postul lor de emisiune este situat chiar în marginea galaxiei, într-o zonă şi mai depărtată de centrul ci decât zona Soarelui de centrul Căii noastre Lactee?
Iunii Ant îi aruncă lui Ren Boz o privire sceptică.
— Te întinzi la discuţii, uitând că ne vorbeşte Nebuloasa din Andromeda de la o distanţă de patru sute cincizeci de mii de parseci!
— E adevărat! recunoscu jenat Ren Boz. Ne desparte de ea un milion şi jumătate de ani-lumină. Mesajul a fost trimis cu cincisprezece mii de secole In urmă.
— Aşadar ceea ce vedem aici a fost transmis cu mult înainte de epoca gheţarilor şi de apariţia omului pe Pământ! făcu Iuniu Ani mai domolii.
Liniile cele roşii îşi încetiniră mişcare;!. Ecranul se întunecă pentru o clipă, apoi se aprinse din nou. Prin lumina difuză abia se ghicea o cimpie vastă, pe care se desluşeau ciudate umbre de forma unor ciuperci. În prim plan, se zărea un uriaş cerc albastru, care arunca luciri reci metalice. Deasupra lui, chiar în centru, planau, suprapuse, două discuri biconvexe, care se ridicau încet. Cîmpia dispăru, şi pe ecran nu mai rămase decât un singur disc, bombat în partea inferioară şi având de ambele laturi nişte masive creste spirale.
— Ei sunt… Ei! strigară într-un glas cei doi savanţi, gândindu-se la perfecta asemănare cu fotografiile şi desenele spiralodiscului găsit de expediţia a 37-a pe planeta stelei de fier.
Un nou vârtej de linii roşii, şi ecranul se stinse. Ren Boz aşteptă cu privirile aţintite asupra lui. Pentru intâia oară oamenii contemplau viaţa şi gândul unei alte galaxii! Dar ecranul nu se mai reaprinse. În schimb, pe placa laterală a televiziofonului apăru Iunii Ant.
— Comunicarea s-a întrerupt. Nu mai putem aştepta mai departe, căci consumăm prea mult din energia Pământului. întreaga planetă va fi zguduită de cele aflate! Vom cere Consiliului Economic să autorizeze recepţii mai frecvente în afara celor din program, dar aceasta oricum nu va deveni posibil mai înainte de un an, avându-se în vedere uriaşa energie cheltuită cu expedierea „Lebedei”. Ştim acum de unde vine astronava aflată pe steaua de fier. Fără descoperirea lui Erg Noor, n-am fi putut înţelege nimic clin cele văzute.
— Cum, discul acela vine de acolo? Dar cât timp o fi călătorit oare? întrebă Ren Boz, de parcă şi-ar fi vorbit sieşi.
— După moartea echipajului, a rătăcit vreme de aproape două milioane de ani prin spaţiul care desparte galaxiile noastre, adăugă grav Iunii Ant. În cele din urmă şi-a găsit adăpost pe o planetă a stelei T. Probabil că aceste astronave sunt construite astfel încât să poată coborâ în mod automat chiar după ce mii de milenii nici o fiinţă vie n-a mai atins pârghiile de conducere.
— Poate că ei trăiesc mai mult decât noi? opina Ren Boz.
— În orice caz nu milioane de ani, căci aceasta ar contrazice legile termodinamicii, răspunse rece Iunii Ant. Şi, în ciuda dimensiunilor lui colosale, spiralodiscul n-avea posibilitatea să transporte în interiorul său o planetă întreagă de oameni… adică de fiinţe cugetătoare. Nu, deocamdată galaxiile noastre nu pot nici să ajungă una la cealaltă, nici să organizeze între ele un schimb de comunicări.
— Vor putea! spuse convins Ren Boz.
Apoi, luându-şi rămas bun de la Iunii Ant, porni spre câmpul de decolare al cosmoportului.
Veter cu Veda şi Ciara cu Mwen Mas stăteau ceva mai la o parte de cele două şiruri lungi ale celor veniţi să-i petreacă pe astronauţi. Toti îşi întoarseră capul spre clădirea centrală. Prin faţa lor trecu fără zgomot o platformă largă, pe care oamenii o intimpinară cu fluturări de mână şi cu strigăte de salut; un asemenea entuziasm nu-şi îngăduiau decât în momente excepţionale. înăuntru se aflau toţi cei douăzeci de membri ai echipajului de pe „Lebăda”.
Platforma se apropia de astronavă. înaintea înaltului ascensor mobil aştepta un grup de oameni în salopete albe, cu feţele palide de oboseală, cei douăzeci de membri ai comisiei de decolare, în majoritate ingineri, colaboratori ai cosmoportului. În ultimele douăzeci şi patru de ore, aceştia controlaseră cu ajutorul aparatelor tensoriale[126] starea navei.
Urmând tradiţia care data de la începuturile astro-navigaţiei, preşedintele comisiei prezentă raportul său lui Erg Noor, care fusese din nou ales în unanimitate şef al expediţiei pe Ahernar. Ceilalţi membri ai comisiei îşi înscriseră iniţialele pe o tăbliţă de bronz cu portretele şi numele lor şi i-o înmânară lui Erg Noor. Apoi îşi luară rămas bun şi se retraseră. Spre navă înainta acum mulţimea celor veniţi s-o petreacă. Toţi se aliniară în faţa echipajului „Lebădei”, lăsând rudele şi prietenii exploratorilor să se adune po mica platformă rămasă liberă, a liftului. Operatorii cinematografici filmau fiecare gest al celor cc plecau, ultimă amintire lăsată planetei natale.
Erg Noor zări de departe pe Veda şi, vârând certificatul de bronz în lata lui centură de astronaut, se apropie cu grabă de tânăra femeie.
— Ce bine că ai venii, Veda!
— Puteam oare să fac altfel?
— Tu reprezinţi pentru mine simbolul Pământului şi al tinereţii mele trecute.
— Ai cu tine pentru totdeauna tinereţea Nizei.
— Nu pot spune că n-am şi regrete. Ar însemna să mint. În primul rând îmi pare rău de Niza, de tovarăşii mei, de altfel chiar şi de mine… Prea este mare pierilerea! De când m-am întors ultima oară, parcă am îndrăgit planeta noastră într-un fel nou, mai simplu, dar mai puternic, mai cert…
— Şi totuşi pleci, Erg!?
— Nu pot altfel. Dacă n-aş întreprinde drumul ăsta mi s-ar părea că aş pierde nu numai Cosmosul, ci şi Pământul.
— Cu cât iubeşti mai mult, cu atât este mai greu să fii eroic, nu-i aşa, Erg?
— M-ai înţeles întotdeauna, Veda! Iat-o şi pe Niza! Fata cu părul învăpăiat, slăbită şi semănând cu un băieţaş, se apropie de ei şi se opri, umbrindu-şi cu genele-i lungi ochii:
— Este mai greu decât aş fi crezut. Sînteţi cu toţii… buni, senini… frumoşi… Nu-i uşor să pleci pentru totdeauna, să te smulgi, trăind, de lângă Pământul atât de drag…
Glasul astronavigatoarei se frânse. Veda o atrase spre sine, rostindu-i în şoaptă câteva cuvinte mângâioase, aşa cum ştiu s-o facă numai femeile.
— Mai avem nouă minute până la închiderea trapelor, spuse încet Erg Noor, fără să-şi ia ochii de la Veda.
— Ce mult…. exclamă naiv Niza, cu o voce tristă.
Veda, Erg, Dar Veter, Mwen Mas şi ceilalţi care veniseră să asiste la plecarea navei simţiră cu desperare şi uimire că nu-şi găsesc cuvintele. N-aveau cum să-şi exprime sentimentele pe care le stârnea în inima lor această faptă eroică săvârşită în numele unei îndepărtate posterităţi. Atât cei care plecau cât şi cei veniţi să-i petreacă înţeleseră că orice vorbe sunt de prisos.
Ce urări, glume ori făgăduieli ar fi putut să afle ecoul cuvenit în sufletul oamenilor care părăseau pe veci Pământul, pornind către genunile Cosmosului?
Cel de-al doilea sistem de semnalizare se dovedea imperfect, cedând locul celui de-al treilea. Numai privirile adânci, ce reflectau elanurile pătimaşe, atât de greu traductibile în cuvinte, îşi grăiau prin tăcerea încordată ori se opreau avide asupra întinderii pustii din EI Homra.
— Haideţi! glasul lui Erg Noor, ce-şi regăsise sonoritatea metalică, îi făcu să tresară, ca un bici. începură să se grăbească.
Fără să-şi mai ascundă lacrimile, Veda o strânse la pieptul ei pe Niza. Cele două femei rămaseră astfel câteva clipe obraz lângă obraz, cu ochii închişi, în timp ce bărbaţii îşi luau bun rămas prin strângeri de mână. Ascensorul urcase opt membri ai echipajului înspre trapa ovală u navei, care se căsca neagră. Erg Noor o luă pe Niza de mină şi-i şopti ceva la ureche. Imbujo-rându-se, lânăra fală sc smuci şi se avântă spre astronavă, înainte de a trece însă de pragul liftului, se mai întoarse o dală şi în ochii imenşi ai Ciarei, pe chipul căreia se aşternuse o neobişnuită paloare.
— Pot să te sănii, Ciara? întrebă cu glas limpede Niza.
Fără a-i răspunde, Ciara Nandi se repezi emoţionată spre platformă, cuprinse cu braţul tremurător gâtul astronavigatoarei, apoi tot asa de tăcută, sări jos şi se depărta repede.
Erg Noor şi Niza se suiră laolaltă.
Cei rămaşi jos aşteptau intr-o linişte gravă: o clipă, pe scara luminată a „Lebedei” se opriră două siluete — un bărbat înalt şi o fală firavă, ca să primească ultimele salutări ale Pământului.
Veda Kong îşi încleşta atât de tare degetele, încât Dar Veter auzi cum Ie troznesc încheieturile.
Erg Noor şi Niza dispăruseră. Din deschizătura cea întunecată ieşi o placă ovală, de aceeaşi culoare cenuşie ca şi restul carcasei, lnca o clipă, şi nici chiar privirea cea mai ageră n-ar fi putut să mai distingă urmele deschizăturii, văzută adineauri în flancul rotund al colosalei nave.
Aşezată vertical pe suportii ei depărtaţi, „Lebăda” părea să aibă in liniile ei ret a uman. Poate că impresia aceasta o crea sfera provei, terminată printr-un coif ascuţit şi prevăzută cu faruri care clipeau ca nişte ochi; sau, poate, dispozitivele pentru spinteca rea spaţiului aflate in partea centrală şi care semănau cu umerarii unei armuri de cavaler medieval. Astronava se înălţa parcă aidoma unui titan cu picioarele larg împlântate în pământ şi care, de la înălţimea sa, privea cu trufie peste capetele mulţimii de oameni.
Sirenele semnalizatoare sloboziră deodată un urlet ameninţător, anunţând că totul este gata. Ca prin farmec, alături de navă răsăriră platforme autopropulsate, încăpătoare, pe care se suiră mulţi dintre cei veniţi să asiste la decolare. Trepiedele aparatelor T.V.F. şi ale proiectoarelor porniră târâş în toate direcţiile, fixînd totuşi necontenit asupra „Lebedei” razele şi gurile lor. Masiva siluetă cenuşie a cosmonavei se întunecă, pierzându-şi parcă din volum. La prova ei, se aprinseră stranii lumini roşii, semnalizând apropierea plecării. Vibraţiile motoarelor puternice se comunicau solului dur: „Lebăda” începu să se întoarcă pe suporţii săi, luând direcţia decolării. Publicul 6e depărta acum tot mai mult spre linia de securitate, care se zărea fosforescentă prin negură. Oamenii coborau în grabă, iar platformele porneau imediat îndărăt să-i transporte pe cei râmaşi.
— Şi n-o să ne mai vadă de loc? N-o să ne mai vadă nici măcar cerul? întrebă Ciara pe Mwen Mas aplecat către ea.
— Nu! Cel mult prin stereotelescop…
Sub carena astronavei se aprinseră lumini verzi. Farul radiofonic, aflat pe turnul clădirii centrale, începu a se învârti cu o viteză turbată, trimiţând în toate părţile semnalul stabilit pentru decolare.
— Astronava primeşte semnalul de plecare! se auzi un glas metalic vibrând cu atâta putere, încât Ciara tresări şi se strânse cu teamă lingă Mwen Mas. Cei rămaşi înăuntrul perimetrului să ridice mâinile! Ridicaţi mâinile, altminteri muriţi! Ridicaţi mâinile, altminteri muriţi!… repeta automatul, In timp ce proiectoarele lui parcurgeau fâşii din clmp, căutându-i pe cei care ar fi rămas întimplător în cuprinsul ariei de securitate.
Negăsind pe nimeni, proiectoarele se stinseră. Vocea robotului porunci din nou, după cum i se păru Ciarei, parcă şi mai frenetic decât întâia oară:
— După semnalul dat de clopot, întoarccţi-vă îndată cu spatele spre astronavă şi închideţi ochii! Nu-i deschideţi până la semnalul următor! Întoarceţi-vă cu spatele şi închideţi ochii! repeta într-una, ameninţător, automatul.
— Mi-e frică! spuse în şoaptă Veda însoţitorului ei.
Veter desprinse calm, din centura lui două măşti cu ochelari absolut negri; pe una o dădu Vedei, iar pe cealaltă şi-o puse el. Nu apucă bine să-şi închidă catarama, când clopotul cel mare porni să sune, trepidând amarnic sub acoperişul aparatelor de semnalizare.
Deodată se opri brusc. În liniştea lăsată, doar greierii se auzeau ţârâind: lor nu le păsa de nimic.
Apoi nava scoase un urlet strident şi-şi stinse luminile. Hăulitul ei sfâşietor, care te răscolea până în străfundul fiinţei, răsună peste câmpia întunecată, o dată, de două, de trei, de patru ori. Cei mai sensibili dintre cei prezenţi avură impresia că strigă însăşi nava, cuprinsă de durerea despărţirii.
Urletul sirenei se curmă tot atât de brusc cum începuse. În jurul navei zbucni acum un zid de flăcări neînchipuit de vii. Timp de o clipă, pe lume păru că nu mai există nimic, în afara focului acesta cosmic. Apoi peretele de flăcări se prefăcu într-o trâmbă imensă, care se alungea şi se transforma într-o dâră orbitor de luminoasă. Clopotul prinse a suna pentru a doua oară. Intorcîndu-se, oamenii nu mai văzură decât câmpia pustie şi întunecată, pe care mai ardea doar o uriaşă pată de sol incandescent. O mare stea strălucea în zări: era „Lebăda” care se depărta.
Mulţimea porni încet spre electrobuze, întorcîndu-se când şi când, ca să se uite la cer sau la câmpul de decolare, ce devenise dintr-o dată surprinzător de mort, de parcă aici s-ar fi renăscut legendara hammadă, El Homra, urgia caravanelor din vechime.
În partea de sud a orizontului, luciră stelele atât de familiare pâmântenilor, şi toate privirile se îndreptară spre locul unde răsărise Ahernar, luminos şi albăstriu. Acolo avea să ajungă „Lebăda” după optzeci şi patru de ani de călătorie cu nouă sute de milioane de kilometri pe oră. Pentru cei rămaşi erau optzeci şi patru de ani, iar pentru „Lebăda” numai patruzeci şi şapte. Poate că acolo aveau să creeze o lume nouă, negrăit de frumoasă şi plină de bucurii, sub razele verzi ale stelei de zirconiu…
Veter şi Veda Kong îi ajunseră din urmă pe Ciara şi pe Mwen Mas, care umblau alături. Africanul răspundea tocmai tinerei fete.
— Nu. Această despărţire nu mă face să sufăr. Ceea ce simt astăzi e o imensă mândrie, deşi umbrită de oarecare tristeţe. Sînt mândru pentru noi, cei care ne avântăm tot mai departe de planeta noastră şi ne contopim tot mai perfect cu Cosmosul. Sînt atins de o fugară tristeţe, pentru că Pământul nostru drag îmi pare din cale afară de mic… De mult, foarte de mult, pieile-roşii din America Centrală au lăsat o inscripţie din care răzbate deopotrivă şi mândria şi tristeţea. Această inscripţie am comunicat-o lui Erg Noor; el va împodobi cu ea biblio-teca-laborator a „Lebedei”.
Africanul se întoarse, băgă de seamă că este ascultat şi de prietenii lui care se apropiaseră între timp şi urmă cu glas tare:
— „Tu, cel care îţi vei arăta pe aici, mai târziu, faţa! Dacă mintea ta gândeşte, vei întreba: cine suntem noi? Cine suntem noi? întreabă zorile, întreabă codrul, întreabă valul, întreabă furtuna, întreabă dragostea! întreabă pământul suferinţei şi pământul iubirii! Cine suntem noi? Pământul!
— Şi eu aşişderea, cu toată fiinţa mea, sunt al pământului acesta! adăugă Mwen Mas.
Ren Kpz gonea inspreei, gâfâind. Il înconjurară pe fizician, care le împărtăşi pe scurt uluitoarea veste: primul contact al gândirii celor două gigantice insule stelare.
Aş fi vrut atât de mult să revin înainte de decolare, adăugă mâhnit Ren Boz, să-i comunic această ştire lui Erg Noor: ei a înţeles de la început că spiralodiscul reprezintă o astronavă venită dintr-o lume foarte îndepărtată şi cu totul străină. Tot atunci a observat că această navă ciudată trebuie să fi călătorit prin Cosmos un timp extraordinar de lung.
— Oare el n-o să afle niciodată că spiralodiscul său vine din depărtări atât de monstruoase ale Universului, de pe o altă galaxie, tocmai din Nebuloasa Andromeda? întrebă Veda. Ce păcat că n-a putut şi el să audă comunicarea de astăzi!
— O va afla! spuse hotărât Dar Veter. Vom cere Consiliului autorizaţia să cheltuim energia unui mesaj prin intermediul satelitului 36. „Lebăda” mai rămâne accesibilă chemării noastre timp de nouăsprezece ore!
Septembrie 1955 — septembrie 1956.
Diafragme care redau tonurile înalte ale vocii omenesti si cu ajutorul carora se înlatura orice diferenta între vocea reala si sonoritatea aparatului de transmisie (Notiune fantastica — N.A.)
Dispozitive de încercat rezistenta unui obiect la tensiune sau la tractiune (n.r.)