Conferința de presă fusese lungă și cam monotonă. Surprinși de plecarea precipitată a „Albatrosului”, reporterii răsfoiseră în grabă vechile colecții de ziare în căutarea unor întrebări mai neobișnuite pentru interviul din după-amiaza aceleiași zile. E adevărat că entuziasmul confraților lor din generația trecută le-ar fi putut oferi destule resurse. Cum avuseseră însă toți aceeași idee, întrebările semănau ca două picături de apă.
Un englez uscățiv, care-și scutura mereu cîte un fir imaginar de praf de pe reverele hainei, se străduise să găsească ceva mai original:
— Cum veți face cu spălatul zilnic? Îmi închipui că rezervele de apă abia vă vor ajunge pentru alimentație…
— Domnul Harris poate să fie liniștit, răspunsese Matei Cincu. Dușul electromagnetic ne va ajuta să ne înfățișăm în chip civilizat marțieniîor.
— Dușul electromagnetic?…
— Exact. La un anumit număr de vibrații pe secundă, toate impuritățile dispar.
Și cum Harris părea neconvins, Virgil îi vîrîse sub nas mîinile sale strălucind de curățenie:
— Asta e efectul dușului de dimineață. Mai tare ca orice săpun englezesc!..
Mustrat mai mult din ochi de profesorul Stoia. Virgil se ținuse deoparte în timpul celui de al doilea „incident” al conferinței de presă. In drum spre Viena însă răbufnise:
— Teribil imberbul, dom-le! Ce tupeu!.. Aș putea să jur că se ocupă de „Colțul pescarului amator” și că l-au trimis pe el, ceilalți fiind în vacanță!..
„Imberbul”, un tînăr reporter al unui obscur zisr franțuzesc, se apucase să polemizeze cu Șerban Stoia în problema rachetelor fotonice.<sup>[1]</sup> Reluînd argumente vechi de mai bine de douăzeci de ani, susținuse că „astfel de încercări sînt periculoase” și că „savanții ar face mai bine să se ocupe de perfecționarea rachetelor clasice”.
„Cataracta”, murmurase profesorul Stoia, potrivindu-și ochelarii. Și cum ziariștii voiau să afle cu orice preț semnificația acestui cuvînt, le spusese cu un surîs ironic în colțul gurii:
— Acum o sută de ani, un confrate al stimatului meu oponent vizita Expoziția universală. Pe-atunci făceau mare vîlvă lămpile cu incandescență. Ei bine, știți ce-a scris jurnalistul? Vă redau textul cuvînt cu cuvînt — merită să fie memorat: „Este neapărat necesar să ne opunem dezvoltării invenției, care va fi primul izvor al multor neplăceri, ca, de pildă, cataracta; dimpotrivă, avem tot interesul să sprijinim singurul sistem de iluminat pus la punct, iluminatul cu gaz…”
Imberbul se făcuse nevăzut, în rîsetele celor din sală. Iar Moroianu, profitînd de această clipă de destindere, le strecurase colegilor care stăteau lîngă el, la masă:
— Ce-ar fi să ne repezim pînă la Viena? In seara asta e premiera spectacolului cibernetic<sup>[2]</sup> american. Posturile lor de televiziune îl laudă grozav…
— Ai reținut bilete pentru „Transeuropean”? îl întrebase Matei, sceptic.
— Bilete?… Mă jignești! Direcția rachetodromului ține patru locuri la dispoziția „biruitorilor cosmosului”!
— Direcția sau… directoarea? intervenise Virgil.
— Ia lasă-te de prostii!
Dar, în spatele acestei supărări prea zgomotoase, se ghicea mulțumirea bărbatului căruia i se recunosc succesele sentimentale.
Pereții se întunecară treptat, vestind apropiata începere a spectacolului. Matei vedea dintr-o parii coama ieonină și profilul energic ai lui Moroianu. Inginerul stătea neclintit, privind drept înainte, spre cortina care nu se ridicase încă. Nu răspunse la o întrebare directa, și Matei îi atinse brațul ca să-l facă atent. Sub stofa moale, mușchii încordați tremurau.
— Grigore, ce-i cu tine?
Moroianu tresări:
— Cum?… A, nimic… Mă gîndeam la ceva.
Stînjenit fără rost, Matei era gata să închege o discuție neutră. Îl salvă însă foșnetul greu al cortinei. Apoi uită și de Moroianu și de ceilalți. Rămase singur în fața spectacolului straniu de pe scenă.
Pe un schelet de oțel, atîrnau foi subțiri de aur, argint și platină. La început, această alcătuire metalică lucea nemișcată în lumina difuză a sălii. Deodată se aprinse un reflector undeva, în siînga. Trezite parcă de raza lui puternică, foile porniră să vibreze mărunt, îovindu-se una de alta, și întregul schelet se aplecă într-acolo cu un freamăt aspru…
Scena era împănată de reflectoare care se aprindeau și se stingeau fără nici o ordine aparentă. Iar în mijloc, sunîndu-și foile, scheletul dansa frenetic, încercînd zadarnic să-și potolească la un singur izvor setea de lumină.
— E un tiuc bine pus la punct, murmură Virgil. Celule fotoelectrice…
Era aut de ireal totul, încît Virgil simți nevoia să spună ceva ca să-și audă glasul:
— Interesant, nu?…
— Ce-i „interesant”? îl repezi Șerban Stoia rid?cîndu-se de pe scaun. O aiureală!..
— Chiar așa, încuviință Matei. Asta ne tifebuie nouă pentru relaxare?…
Moroianu nu încercă să se dezvinovățească pentru ideea lui nefericită. Poate nici nu auzise vorbele celorlalți. Cutremurîndu-se, cu chipul crispat, se ridică brusc și ieși din lojă. După un scurt moment de ezitare, colegii săi îi urmară pilda. În acea ultimă seară petrecută pe pămînt, trebuiau să rămînă împreună cu orice preț.
Moroianu îi aștepta la capătul culoarului, trăgînd nervos dintr-o țigară cu miros de miere proaspătă. Șerban Sțoia i-o luă dintre degete și o azvîrli în scrumiera prinsă în perete. Inginerul nu protestă. Avea însă o figură atît de acră, încît Virgil propuse fără să stea mult pe gînduri:
— Ce-ar fi să mergem în Prater?…
Căruciorul-rachetă porni să coboare pe panta mult înclinată a toboganului. Fața nemișcată a lacului artificial îi venea fulgerător în întîmpinare. Matei se craraponă de speteaza scaunului din față. Acum!.. Oglinda verzuie se sparse în mii de cioburi. Confinuînd să lunece pe șinele de metal, căruciorul despica straturile fluide cu botul său ascuțit. Prin pereții străvezii, pasagerii admirai? evoluțiile grațioase ale peștilor tropicali. Așezați pe sțîncile elastice de pe fund, îndrăgostiții le făceau semne prietenești, surîzînd în spatele măștilor globulare. Mai departe, într-un colț rezervat lor, copiii se jucau de-a prinselea, încălecați pe mici velomotoare subacvatice…
Înainte de a intra în barul automat, Șerban Stoia privi peste umăr lacul în care se scunfunda un alt cărucior-rachetă.
— De fiecare dată mi se taie răsuflarea, mărturisi el. O fi semn de bătrînețe…
Virgil protestă:
— Da’ de unde! Aș vrea să am eu o inimă că a dumitaîe! Ceas, nu alta!..
Moroianu le aruncă o privire plictisită ș? intră în bar. Cînd îl ajunseră din urmă se așezase deja la o masă cubică în mijlocul căreia lucea claviatura distribuitorului automat.
— Ce bem? întrebă Matei.
— Am auzit că s-a lansat un nou suc-cocktail: căpșuni, ananas și lapte de cocos, spuse Virgil.
— Te rog să mă slăbești cu dulcegăriile tale! se burzului Moroianu. În seara asta vreau un pahar de „propergol”.
Și, o dată cu ultimul cuvînt, apăsă furios pe una din clape. Trapa se deschise și un flacon de materie plastică își făcu apariția pe masă. Alcoolul dinăuntru ave? o splendidă nuanță violetă.
— Un singur pahar, Grigore, spuse încet Șerban Stoia. Mîine noapte pornim.
Astronava stătea culcată pe rampa de lansare ca un monstru adormit sub pîlpîirile îndepărtate ale stelelor. Trupul ei zvelt, îmbinare de linii prelungi și rotunjite, lăsa să se ghicească forța uriașă ascunsă în măruntaiele de metal.
Matei era pătruns de un sentiment încercat și altădată, pe care — dacă n-ar fi fost teama de ironiile tovarășilor săi — l-ar fi mărturisit mîngîind ușor, cu vîrful degetelor, carcasa lucitoare. Se stăpîni însă și urcă încet scărița mobilă, îmbrățișînd cu o ultimă privire cerul opalin, clădirile cosmodromului, rachetele poșiale și de pasageri… Într-o străfulgerare înțelese că părăsea toate aceste lucruri și altele încă mai apropiate pentru multă vreme — poate pentru totdeauna. Trăise pînă atunci mirajul neîntrerupt al marii plecări. Probele din ce în ce mai grele la care fuseseră supuși, miile de pagini acoperite cu scheme, formule și ecuații — totul se topea în imaginea „Albatrosului” țîșniad spre cer ca înțr-o erupție de flăcări portocalii. Și acum, cînd clipa despărțirii sosise, ochii săi îi întîrziau asupra frumuseților peste care lunecaseră cu indiferență…
Megafoanele își lansară din nou chemarea imperioasă: „Părăsiți împrejurimile rampei de lansare! Ultimul electrocar se retrage peste 5 minute!” Vrînd parcă să dea mai multă greutate cuvintelor, fasciculele de lumină ale reflectoarelor încetară să mai măture terenul, concentrîndu-se asupra grupului dominat de statura înaltă a lui Moroianu. Erau acolo reporteri care nu se îndurau să-și părăsească „prada”, admiratoare cu brațele încărcate de flori…