Pricina supărării nu-i era necunoscută lai Matei. Cu toată ora tîrzie fixată pentru decolare — aproape de miezul nopții — sute de oameni veniseră să-i conducă. Dar Moroianu se arătase nemulțumit:
— Acum cîteva ceasuri ar fi fost mii…
— Ai dreptate, spusese calm Șerban Stoia. Numai că atunci n-am fi putut folosi adausul de viteză al mișcării Pămîntului în jurul axei sale…
— Și trei sute m/sec nu-ș chiar de lepădat, adăugase Matei.
— Asta o știu din școala elementară! aruncase Moroianu, jignit.
…Matei ridică din umeri: „O să-i treacă… Avem destul timp pentru asia…” și se pregăti să intre, la rîndul său, în cabină.
De departe, din adîncul mării de aur a holdelor coapte, veni o adiere abia simțită. Matei o sorbi ca pe un ultim mesaj al bătrînei planete și păși peste prag, încerclnd să-și oprească tremurul buzelor.
Ușile se închiseseră ermetic, rupînd brutal contactul direct cu lumea din afară. Intr-o liniște nefirească, asîronauții începură să se pregătească de pornire. Ajutîndu-se unul pe altul, își înfășurară în jurul trupului bandajul pentru micșorarea efectului accelerației. Era o panglică lată de crilon, un material plastic care devenea din ce în ce mai rezistent pe măsură ce creștea tensiunea exercitată asupra lui, repartizînd-o în chip egal pe toată suprafața elastică.
În sfîrșit, punîndu-și căștile radiofonice și Iaringofoanele, se întinseră pe fotoliile-pat. Deasupra ușii se aprinse un bec roșu. În căști se auzi o voce înăbușită de emoție: „Atențiune! Cuplez motorul!” La postul de pilotaj, Virgil Negrea apăsă pe butonul cu inscripția „Pilotul automat” și se lăsă pe spate, închizînd ochii.
Într-una din încăperile cosmodromului, un om urmărea secundarul uriaș al ceasului prins în perele. Mîna lui se apropie de o manetă, șovăi o f rin tură de secundă și o împinse, cu o mișcare bruscă, spre triunghiul fosforescent al „pornirii”.
Motoarele „Albatrosului” tușiră o dată scurt, apoi văzduhul se umplu de un vaier adine, cutremurător. Patru coloane de fum susțineau parcă aparatul cere urca spre zenit. Vaierul crescu tot mai înalt și mai subțire, îniîrzimd o clipă Ia granița ullrasonică, apoi se stinse.
Înfășurat în bandaj, Matei era neputincios ca o crisalidă închisă în temnița ei de mătase. Brațele, picioarele, corpul întreg îi gemea sub povara crescîndă a accelerației. Fiecare inspirație îi cerea un efort dureros.
Cadranele de deasupra lui pluteau într-un văl tulbure de ceață. Își spuse, întîi, că e fumul unui incendiu care mocnește în pîntecul astronavei. Vru să strige, dar nici un sunet nu-i ieșea din gura larg deschisă. Nu era în stare nici să-și miște ochii în orbite.
Își pierduse aproape cunoștința, cînd vibrația uriașului proiectil își schimbă ritmul, și strivitoarea presiune începu să se micșoreze. Peste cîteva minute, motorul tăcu. Încă amețit, Matei auzi vocea pilotului:
— Tovarășe Stoia!
— …
— Tovarășe Stoia! Profesore! De ce nu răspunzi?
Șerban Stoia rîse încet — un rîs fără vlagă, ca un ecou depărtat:
— Te-ai speriat, Virgil? Abia m-am dezmeticit…
— Cum te simți? Să viu la dumneata?
— Nu, nu! Ai destulă bătaie de cap cu „roboții” dumitale. Grigore și Matei sînt mai aproape…
— Dar tac amîndoi!..
Matei izbuti să sfărîme cercul de gheață care-i sirinsese gîtlejul.
— Astronomul e la post, spuse el. Să vedem ce-i cu Grigore.
Virgil răsuflă ușurat:
— Dacă ți-ai revenit și tu, nu mă mai tem pentru Grigore. Adu-ți aminte ce țanțoș era la „zidul curajului”<sup>[3]</sup>!..
Pe pămînt, în timpul probelor speciale, Moroianu se arătase a fi cel mai rezistent la creșterea bruscă a vitezei. Natura îl înzestrase, de altfel, cu un corp de ailet și cu o sănătate de fier.
Acum zăcea nemișcat. Fruntea îi era acoperită de broboane mari de sudoare și fața îi încremenise într-o expresie de negrăită spaimă. Matei crezu o clipă că Moroianu a murit. Neavînd la îndemînă un obiect tăios, alergă la postul de pilotaj și smulse un bisturiu din trusa medicală. Intorcîndu-se lîngă trupul inert, tăie cu mișcări febrile crusta elastică de crilon și-și lipi urechea de pieptul inginerului. Inima bătea — abia auzit — ca pîlpîitul aripilor unui fluture, dar bătea!..
Pe la mijlocul secolului trecut, unii își închipuiau navele cosmice ca pe un soi de labirinturi înțesate cu ecrane, lămpi, cadrane, butoane și manete multiforme și multicolore. Văpaia timpului i-a mistuit de ’mult pe acești visători, demni de tot respectul nostru. Dar dacă ar fi să renască din propria lor cenușă, ar privi desigur cu multă uimire astronavele noastre, a căror principală caracteristică este simplitatea.
„Albatrosul” nu făcea excepție de la această regulă generală. (Unii dintre cititori l-au văzut, poate, expus la Muzeul astronautic din București.) La postul de pilotaj se aflau panoul comenzilor automate și al instrumentelor de calcul, ecranul radarului… Și cam atît. Rolul pilotului era mai mult de a supraveghea bunul mers al aparatelor. Măiestria lui avea să se arate mai tîrziu, în timpul operațiilor complicate ale „amarti zării”, cînd aprecierea complexului de factori interni și externi nu putea fi lăsată doar pe seama creierului electronic.
Cu toate acestea, nici pilotul și nici ceilalți membri ai expediției nu-și omorau zilele într-un „dolce far niente”. Spațiul restrîns neîngăduind îmbarcarea tuturor specialiștilor necesari, echipajul fusese nevoit să-și însușească într-un timp record cunoștințe care ar fi necesitat ani de studiu. În chip firesc, învățătura continua și pe astronavă. Matei, de pildă, candidat în științe astronomice, își completa cunoștințele de botanică — în special despre flora polară și cea din pustiuri, care se dezvoltă în condiții oarecum asemănătoare celor de pe Marte. Înainte de a deveni specialist în comunicații fără fir, Moroianu urmase medicina, în virtutea acestui fapt i se încredințase sarcina de a supraveghea starea sănătății colegilor săi. Iar profesorul Șerban Stoia, o somitate în domeniul construcției de aero și astronave, își umpluse rafturile dulapului din perete cu tratate de mineralogie, asupra cărora stătea aplecat zile întregi.
Necesitățile imperioase ale viețuirii în comun ceruseră și altfel de specializare. Înainte de a părăsi Pămîntul, hotărîseră că mesele zilnice vor fi pregătite de fiecare, prin rotație. Urmaseră chiar un curs rapid și sumar de artă culinară. Dar orice artă presupune măcar și o fărîmă de talent, și eșecurile tovarășilor săi îl convinseră pe Matei să-și asume funcția de bucătar unic.
Alimentele — mai bine zis un anumit fel de alimente — nu lipseau. În magaziile astronavei se aflau conserve, iradiate cu raze gama ca să-și păstreze timp îndelungat calitățile nutritive. Erau acolo grămezi de cutii pline cu tablete vitaminate, proteină sintetică și concentrate ale diferitelor substanțe necesare organismului. Iar bucătarul unic se străduia să alcătuiască meniuri cît mai variate, cu toate că sortimentul redus aii de materii prime nu-i prea îngăduia să-și dea frîu liber fanteziei… Începuseră să se obișnuiască cu monotonia vieții sedentare, din care îi smulse o întîsaplare tragică. Bar să nu anticipăm.
„Șah!” — rosti Matei cu o voce nesigură, speriat parcă da perspectiva neașteptată a victoriei. Și cum era înzestrat cu o bună doză de autoironie, se asemui acelui amator de șah din Vasiuki, căruia nu-i venea să creadă că l-a învins pe „marele maestru” Ostap Bender<sup>[4]</sup>.
Moroianu așteptase mutarea cu ochii ațintiți în goi, gîndindu-se la cine știe ce lucruri care n-aveau iiici o legătură cu partida de șah. Pe fața lui mare, acoperită pînă sub ochi de barba nerasă de o săptămînă, nu se puteau citi decît oboseală și indiferență. Privindu-l mai stăruitor, Matei băgă de seamă că părul inginerului, frumosul lui păr negru, lucind odinioară ca un coif de cărbune, începuse să-și piardă reîiexe’e, căpătînd o nuanță ternă, cenușie.
„Șah!” — repetă Matei, ridicînd glasul. Moroianu tresări și își întoarsa privirea asupra tabîei cu pătrățele bicolore, pe care piesele erau prinse ca niște gîza în insectar. Nu-i trebui mult să înțeleagă că matul era inevitabil. Strînse fără vlagă mîna Iui Matei și începu să desfacă centura de xiien care-l ținea legat de fotoliu. Apoi vîsli prin aer spre ușă. Cînd o deschise cu o mică smucitură, o revistă cu coperta viu colorat! ieși din buzunarul larg al combinezonului, său albastru. Nu mai auzi strigătul lui Matei, și ușa masivă pocni scurt în urma lui.
Kevista oscila nehotărită deasupra podelei. Privind-o, Matei se gîrsdea fără entuziasm la victoria lui. I se părea că înirîngerea lui Moroianu — prima înfrlngere de cînd jucau împreună — are o semnificație ciudată și îngrijorătoare.
Grigore Moroianu urcase vertiginos treptele consacrării oficiale, cucerind într-un an titlul de maestruru. Lăudîndu-i tenacitatea și prudența, specialistii pronosticau un viiior strălucit. Un gazetar entuziast scrisese chiar că dacă marțienii joacă șah („Și niște fiinre inteligente trebuie să joace șah, indiferent de origine. a lor planetară”), atunci pămînienii vor fi reprezentați cu cinste.
Fără să aibă cunoștințele teoretice și forța de joc, Matei îi ținuse adesea piept în orele libere ale programului de pregătire astronautică. Izbutise să-i smulr i două, trei remize și ar fi fost fericit dacă malițios: de Virgil Negrea n-ar fi susținut că Moroianu îi dăruise aceste mici satisfacții ca să nu-i taie cheful. „Doar tu ai să-i fii singurul partener pînă s-o întîjni cu marțienii…” — spunea Virgil, făcîndu-i cu ochiul lui Șerban Stoia.
Pe astronavă, lucrurile se schimbaseră într-un mod surprinzător. Moroianu cîștiga duelul deschiderilor, datorită acelui reflex pe care-! dă cunoașterea temeinică a tuturor variantelor principale, se pierdea în jocul de mijloc și era silit să se întrebuințeze serios ca să termine Ia egalitate. Iar acum…
Matei se uită Ia ceasul prins în perete și se ridică. Venise vremea să-l înlocuiască pe Virgil Negrea Ia postul de comandă. Se opri o clipă asupra revistei căzute din buzunarul lui Moroianu. Era un număr vechi închinat asîronauticii. Plutea leneș, desfăcută la mijloc — pesemne acolo isnde foile fuseseră cercetate mai mult. Matei o luă cu gîndul de a o înapoia inginerului și nu se putu stăpîni să nu citească un pasaj subliniat cu roșu: „…o astfel de navigație, în domenii atît de deosebite de cele hărăzite existenței noastre normale, ar constitui o înstrăinare atît de nemăsurată, încît putem să ne întrebăm dacă moralul și rațiunea celor angajați într-o asemenea aventură nu s-ar prăbuși într-un abis de spaimă și de amărăciune”…
— „…un abis de spaimă și amărăciune…”, murmură Șerban Stoia, pe gînduri. Oare s-a prăbușit Moroianu? Sau se află la marginea prăpăstiei?…
Virgil interveni cu brutalitate:
— Să lăsăm filozofiile pentru altă dată!.. Acum trebuie luate măsuri grabnice — altfel va fi prea tîrziu!
Tăcură, înfiorați, amintindu-și lucruri cărora nu Ie dăduseră destulă importanță. Căci purtarea lui Moroianu ar fi trebuit să-i neliniștească mai de mult.
După cum se știe, echipajul „Albatrosului” era alcătuit din voluntari, socotiți drept cei mai buni din zecile de oameni care ceruseră să plece în prima expediție romînească pe Marte. Ar fi fost deci de așteptat ca fiecare să pună întreaga lui emoție în slujba reușitei expediției. Dar Moroianu — specialist în comunicații fără fir — își îndeplinea obligațiile în silă, căutînd să termine cît mai repede și să se refugieze în cabina lui, unde se trîntea pe pat, cu fața la perete și stătea ore întregi într-o ciudată amorțire.
Profesorul Stoia căută o explicație:
— Poate că suportă mai greu ca noi căderea liberă.
Lipsa gravitației îi afecta în bună măsură, cu tot antrenamentul dinaintea marii plecări. E adevărat că zburaseră de cîteva ori la mare înălțime, pe o traiectorie parabolică astfel calculată încît forța de inerție să contrabalanseze forța gravitației. Dar între aceste ședințe, care durau cinci-șase secunde, și săptămmile petrecute pe astronavă era o deosebire uriașă. În primele zile, de pildă, astronauții își pierduseră capacitatea de orientare în spațiu. „Sus” și „jos” deveniseră două noțiuni fără corespondență în realitate. Agitînd inestetic și inutil brațele și picioarele, trăiau senzațiile pe care le mai încerci doar în vis cînd plutești deasupra acoperișurilor în chip de om-pasăre. Iar somnul le era tulburat de coșmaruri pururi necunoscute celor ce se mulțumesc să urmărească în ziare pasionantele asalturi către limitele sistemului nostru solar.