Oraşul stătea precum un giuvaer strălucitor pe pieptul deşertului. Cîndva cunoscuse tot felul de schimbări şi transformări, însă acum Timpul trecea pe lîngă el fără să-l atingă. Nopţile şi zilele goneau peste chipul pustiului, dar pe străzile Diasparului era veşnic după-amiază, iar seara nu pogora nicicînd. Nopţile lungi ale iernii puteau bruma nisipul, îngheţînd ultimele picături din aerul rarefiat al Pămîntului ―totuşi oraşul nu cunoştea nici arşiţa, nici gerul. Nu avea nici un contact cu lumea din exteriorul lui; era un univers închis în sine.
Oamenii clădiseră şi pînă atunci oraşe, dar niciodată unul ca acesta. Unele duraseră veacuri, altele milenii, înainte ca timpul să le şteargă pînă şi numele. Singur Diaspar sfidase Eternitatea, apărîndu-se împotriva eroziunii lente a epocilor, împotriva năruirii şi a ruginei.
De la ridicarea lui, oceanele Pămîntului dispăruseră, iar deşertul cuprinsese întregul glob. Vîntul şi ploaia prefăcuseră în pulbere ultimii munţi, iar planeta se dovedise prea istovită să nască alţii. Oraşului îi era indiferent; Pămîntul însuşi se putea descompune, Diaspar avea să continue să-i protejeze pe urmaşii făuritorilor săi, purtîndu-i, pe ei şi avuţiile lor, în siguranţă pe fluviul Timpului.
Populaţia oraşului uitase multe, dar nu ştia că le uitase. Se integra în mediu tot atît de perfect cît şi acesta se potrivea cu ea ― deoarece aşa fuseseră gîndiţi: unul pentru celălalt. Nu o interesa ce se găseşte dincolo de zidurile oraşului, era ceva ce fusese alungat din minţile locuitorilor. Diaspar reprezenta tot ceea ce exista, tot ceea ce le trebuia, tot ceea ce puteau să-şi imagineze. Pentru ei nu însemna nimic faptul că, odată, Omul stăpînise stelele.
Totuşi, uneori, miturile străvechi se înălţau din străfunduri pentru a-i bîntui, şi atunci se foiau neliniştiţi, amintindu-şi legendele Imperiului, vremea cînd Diaspar era tînăr şi îşi trăgea sîngele vieţii din negustorie cu sistemele multor sori. Locuitorii oraşului nu doreau întoarcerea acelor zile de demult; se mulţumeau cu nesfîrşită lor toamnă. Gloria Imperiului aparţinea trecutului şi-i putea rămîne acestuia ― căci ei îşi aminteau sfîrşitul, iar la gîndul Invadatorilor parcă însuşi gerul spaţiului le pătrundea în oase.
Atunci se întorceau cu şi mai multă bucurie spre viaţa şi căldura oraşului, spre lunga eră de aur cu începutul ei deja uitat, şi al cărei sfîrşit părea încă teribil de îndepărtat. Şi alţi oameni visaseră o asemenea epocă, dar singuri contemporanii Diasparului o dobîndiseră.
Trăiseră în acelaşi oraş, călcaseră pe aceleaşi miraculos de neschimbate străzi, în vreme ce pe lîngă ei se scursese mai mult de un miliard de ani.