Alystra constatase că era extrem de uşor să-i urmărească pe Alvin şi pe Khedron, fără ca aceştia să-şi dea seama. Păreau extrem de grăbiţi ― lucru în sine neobişnuit ― şi nu priveau deloc în urmă. Era un joc amuzant urmărirea aceea pe căile mobile, ascunsul în spatele oamenilor, fără a-i scăpa pe cei doi din vedere. Mai tîrziu, ţelul lor devenise evident; cînd părăsiră străzile şi intrară în parc, fu limpede că mergeau la Mausoleul lui Yarlan Zey. Parcul nu avea alte clădiri, iar oameni atît de grăbiţi precum Alvin şi Khedron nu puteau fi interesaţi de peisaj.
Deoarece pe ultimele sute de metri pînă la Mausoleu nu avea unde să se ascundă, Alystra aşteptă dispariţia celor doi printre umbrele blocurilor de marmură. Apoi, imediat după ce îi pierdu din vedere, se grăbi în susul pantei acoperite cu iarbă. Era absolut sigură că se putea piti în spatele unei coloane, pînă avea să afle ce intenţionau Alvin şi Khedron; după aceea, n-aveau decît s-o descopere.
Mausoleul era alcătuit din două cercuri concentrice de coloane, adăpostind un atrium interior. Coloanele mascau întreg spaţiul central, cu excepţia unui sector. Alystra evită să se apropie din direcţia respectivă şi pătrunse în Mausoleu pe una din intrările laterale. Depăşi prudentă primul cerc, nu zări pe nimeni, şi se furişă spre cel de-al doilea. Printre coloane îl zărea pe Yarlan Zey privind către intrarea principală, peste parcul pe care-l construise, spre oraşul străjuit de el de atîta vreme.
Dar în toată pustietatea din marmură nu se mai afla nimeni. Mausoleul era gol.
În acel moment, Alvin şi Khedron se găseau la treizeci de metri sub pămînt, într-o cutie cubică ai cărei pereţi păreau să gonească permanent în sus. Aceea constituia singura indicaţie a deplasării; nu simţeau nici cea mai mică vibraţie care să dovedească rapida lor afundare, coborîrea spre o ţintă nici acum bănuită pe de-a-ntregul.
Fusese absurd de uşor, căci drumul era deja pregătit. (De cine? se întrebase Alvin. De Computerul Central? Ori de însuşi Yarlan Zey, atunci cînd transformase oraşul?) Displayul le arătase puţul vertical, plonjînd în adînc, însă nu-i urmaseră parcursul integral, deoarece imaginea dispăruse. Alvin înţelesese că monitorul nu deţinea, şi probabil nici nu deţinuse vreodată, informaţiile solicitate.
De abia formulase gîndul respectiv şi ecranul se iluminase din nou. Pe el apăruse un mesaj scurt, în limbajul simplificat, utilizat de maşini în comunicările cu oamenii din clipa în care obţinuseră egalitatea intelectuală:
AŞEZAŢI–VĂ ACOLO UNDE PRIVEŞTE STATUIA ― ŞI NU UITAŢI:
DIASPARUL N-A ARĂTAT ÎNTOTDEAUNA AŞA.
Ultimele cinci cuvinte erau scrise cu litere mai mari, iar înţelesul întregului mesaj deveni imediat limpede tînărului. Parolele mentale codificate fuseseră utilizate de foarte multă vreme pentru deschiderea unor uşi, sau acţionarea unor automate. Iar «staţi acolo unde priveşte statuia» ― era chiar prea simplu.
― Mă întreb cîţi au citit mesajul ăsta? reflectă gînditor.
― Paisprezece, după cîte ştiu eu, replică Khedron. Şi e posibil să mai fi fost şi alţii.
Nu-şi detalie răspunsul enigmatic, iar Alvin era prea grăbit să-i ceară explicaţii.
Nu aveau cum să fie absolut siguri că mecanismele vor răspunde impulsului declanşator. Cînd ajunseră la Mausoleu, nu le trebui decît o secundă ca să descopere singura dală din pardoseală asupra căreia era aţintită privirea statuii lui Yarlan Zey. Într-adevăr, doar la prima vedere considerai că ea se uită spre oraş. Dacă te aşezai drept în faţa statuii, vedeai că ochii îi erau aplecaţi, iar surîsul evaziv se adresa unui punct aflat imediat lîngă intrarea în Mausoleu. Odată secretul aflat, nu mai rămăsese nici o îndoială. Alvin se deplasă pe dala adiacentă şi constată că Yarlan Zey nu-l mai privea.
Reveni lîngă Khedron şi repetă mental cuvintele pe care Bufonul le rostise cu glas tare: «Diaspar n-a arătat întotdeauna aşa». Imediat, de parcă nici nu trecuseră milioane de ani de la ultima lor funcţionare, aparatele ce aşteptaseră răbdătoare reacţionară. Dala de piatră începu să coboare lin în adîncuri.
Deasupra, pătratul albastru dispăru aproape imediat. Puţul se închisese; nu exista pericolul accidentării unui neatent. Pentru o clipă, Alvin se întrebă dacă o altă dală se materializase, s-o înlocuiască pe cea care îi purta, apoi hotărî că nu. Dala originală continua să fie la locul ei, iar cea de sub tălpile lor exista probabil doar pentru infinitezimale fracţiuni de secundă, recreîndu-se permanent tot mai jos, pentru a oferi iluzia unei coborîri continue.
Nici unul nu vorbi în vreme ce pereţii goneau tăcuţi pe lîngă ei. Khedron se lupta din nou cu propria sa conştiinţă, gîndindu-se dacă nu cumva de această dată mersese prea departe. Nu-şi imagina destinaţia, dacă aveau într-adevăr o destinaţie. Pentru întîia oară în viaţă, începea să priceapă înţelesul real al cuvîntului «frică».
Alvin însă nu se temea. Era prea surescitat. Aceeaşi senzaţie o încercase în Turnul lui Loranne, cînd privise deşertul necălcat de om şi văzuse stelele acoperind cerul nopţii. Atunci doar întrevăzuse necunoscutul, acum înainta spre el.
Mişcarea pereţilor încetă. Pe una din laturile straniului paralelipiped se ivi o pată luminoasă, care crescu, devenind o uşă. Trecură prin ea, parcurseră un coridor scurt… şi ajunseră într-o gigantică sală circulară, ai cărei pereţi se ridicau pînă la o sută de metri, formînd o boltă.
Coloana prin interiorul căreia coborîseră părea mult prea subţire să susţină milioanele de tone de piatră de deasupra. De fapt nu părea de loc parte integrantă a sălii, ci lăsa impresia unei adăugiri ulterioare. Urmărind privirea lui Alvin, Khedron ajunse la aceeaşi concluzie. Vorbi oarecum sacadat, nerăbdător să spună ceva, orice:
― Coloana n-ar fi satisfăcut întregul trafic de aici, pe timpul cînd Diasparul îşi deschidea porţile lumii. Acesta se desfăşura prin tunelurile de acolo; le recunoşti?
Tînărul privi pereţii sălii, aflaţi la peste o sută de metri depărtare. La intervale egale se zăreau douăsprezece guri de tunel, orientate radial, aidoma căilor mobile de la suprafaţă. Observă că tunelurile urcau lin, şi recunoscu familiara culoare cenuşie a căilor mobile. Erau însă doar cioturile retezate ale uriaşelor şosele. Misteriosul material care le însufleţea era în prezent încremenit. Prin amenajarea parcului, butucul sistemului de căi mobile fusese îngropat, dar niciodată distrus.
Alvin porni către cel mai apropiat tunel. Făcuse doar cîţiva paşi cînd realiză că se întîmpla ceva cu pardoseala de sub tălpi. Devenea transparentă. Alţi cîţiva metri şi avu impresia că şedea suspendat în văzduh, fără nici un suport vizibil. Se opri şi scrută neantul de dedesubt.
― Khedron! Vino să te uiţi!
Bărbatul i se alătură şi priviră nedumeriţi. De-abia vizibilă, la o adîncime nedefinită, se întindea o hartă gigantică ― o uriaşă reţea de linii convergînd spre un punct situat sub coloana centrală. Pentru o clipă o cercetară în tăcere, apoi Khedron spuse:
― Îţi dai seama ce este?
― Cred că da, răspunse Alvin. Este harta sistemului de transport, iar cerculeţele acelea trebuie să fie oraşe ale Pămîntului. Văd nişte denumiri lîngă ele, dar sînt prea neclare să le pot citi.
― Cîndva trebuie să fi existat un mijloc de iluminare, opină preocupat Bufonul.
Fixase cu ochii liniile de dedesubt, urmărindu-le spre exteriorul sălii.
― Eram sigur! exclamă brusc. Vezi că razele converg către tunelurile mici?
Alvin observase nenumăratele tuneluri mai mici, descendente, aflate alături de arcadele căilor mobile. Khedron reluă fără să mai aştepte un răspuns:
― E greu de imaginat un sistem mai simplu. Oamenii coborau pe căi, îşi alegeau următoarea destinaţie, apoi urmau traseul corespunzător de pe hartă.
― Dar ce s-a întîmplat cu ele?
Khedron tăcu, cercetînd cu privirea tunelurile care coborau. Erau în număr de treizeci sau patruzeci, şi absolut identice. Doar denumirile de pe hartă ar fi permis identificarea lor, iar denumirile acelea erau acum indescifrabile.
Alvin se îndepărtase, ocolind coloana centrală. Deodată, glasul i se auzi uşor înăbuşit, distorsionat de ecou.
― Ce este? întrebă Khedron, nedorind să se deplaseze, deoarece era pe cale să desluşească unul din grupurile de litere. Totuşi vocea tînărului suna insistent, aşa încît i se alătură.
Jos se zărea cealaltă jumătate a uriaşei hărţi, cu reţeaua sclipind slab, orientată spre punctele cardinale. Aici însă nu era la fel de înceţoşată, iar una dintre linii ― şi numai una ― era strălucitor luminată. Parcă nu avea nici o legătură cu restul sistemului şi indica, aidoma unei săgeţi sclipitoare, unul dintre tunelurile descendente. Aproape de capăt, linia intersecta un cerc de lumină aurie, pe care scria un singur cuvînt: LYS. Asta era tot.
Cei doi rămaseră tăcuţi mult timp, privind simbolul respectiv. Pentru Khedron reprezenta o provocare, pe care o ştia de netrecut ― şi chiar prefera să nu o fi întîlnit. Dar pentru Alvin sugera împlinirea viselor. Deşi Lys nu însemna nimic pentru el, plimba cuvîntul prin gură, degustîndu-i sonoritatea ca pe o aromă exotică. Sîngele îi pulsa vine, iar obrajii îi erau îmbujoraţi ca de febră. Examina sala, încercînd să şi-o imagineze cum arătase în vremurile de demult, cînd transportul aerian fusese abandonat, dar oraşele Pămîntului păstrau încă legăturile dintre ele. Se gîndea la nenumăratele milioane de ani pe parcursul cărora traficul se reducea treptat, iar luminile de pe hartă se stingeau una cîte una, pînă cînd mai rămăsese doar acea singură linie. Oare de cît timp sclipea acolo, alături de vecinele ei întunecate, aşteptînd să călăuzească paşi care nu mai soseau?
Yarlan Zey sigilase căile mobile şi izolase Diasparul. Faptul se petrecuse probabil cu un milion de ani în urmă. Chiar de atunci, contactul cu Lys trebuie să fi fost pierdut. Părea imposibil să fi rezistat; poate că, în fapt, harta nu mai însemna nimic.
Într-un tîrziu, Khedron îi întrerupse visarea. Tulburat şi nervos, siguranţa de sine îi dispăruse complet.
― Nu cred că trebuie să mergem mai departe. S-ar putea să fie periculos dacă… dacă nu ne pregătim.
Recomandării nu-i lipsea înţelepciunea, dar tînărul recunoscuse unda de spaimă din glasul celuilalt. Dacă n-ar fi simţit-o poate că i-ar fi dat ascultare, însă aşa, o prea acută conştiinţă a propriei sale valori, combinată cu dispreţul faţă de ezitările Bufonului, îl împinseră înainte. I se părea stupid să ajungă aşa departe şi să renunţe, cînd ţinta se găsea în faţa ochilor.
― Eu intru în tunel, anunţă hotărît, parcă provocîndu-l pe Khedron să-l oprească. Vreau să văd unde conduce.
Porni imediat, iar după o scurtă ezitare, Bufonul îl urmă în lungul săgeţii de lumină de sub picioare.
În tunel simţiră smucitură familiară a cîmpului peristaltic şi imediat fură purtaţi fără cel mai mic efort în adîncuri. Călătoria nu dură nici un minut. Cînd cîmpul îi eliberă, se găseau la capătul unei săli lungi şi înguste, de forma unei jumătăţi de cilindru. În celălalt capăt se pierdeau în depărtare alte două tuneluri, slab iluminate.
Membrii oricărei civilizaţii din Epoca Zorilor ar fi socotit locul familiar, totuşi pentru Alvin şi Khedron aici se găsea un fragment din altă lume. Scopul aparatului lung şi aerodinamic, aşezat aidoma unui proiectil la intrarea în primul din tuneluri era evident, ceea ce nu-i diminua ciudăţenia. Partea superioară era transparentă şi, privind înăuntru, Alvin zări şiruri de fotolii. Nu se vedea nici o uşă. Aparatul plutea cam la o jumătate de metru deasupra unei şine metalice, dispărînd în tunel. La cîţiva metri mai departe, o a doua şină pătrundea în celălalt tunel, însă deasupra ei nu se afla nici un vehicul. Alvin ştiu, cu o siguranţă absolută, că undeva dedesubtul necunoscutului şi îndepărtatului Lys, o maşină aştepta într-o încăpere identică.
Khedron începu să vorbească, puţin precipitat:
― Ce sistem ciudat! Transportă numai o sută de călători o dată, deci nu se aşteptau la un aflux foarte mare. Şi de ce s-au chinuit să se îngroape în Pămînt, cînd cerurile erau încă libere? Poate că Invadatorii nu le-au permis nici măcar să zboare, deşi îmi vine greu s-o cred. Sau au construit locul acesta în timpul perioadei de tranziţie, atunci cînd oamenii continuau să călătorească, dar nu mai doreau să o facă în spaţiu? Mergeau de la un oraş la altul fără să vadă stelele şi cerul.
Rîse nervos:
― De un lucru sînt sigur, Alvin. Lys semăna mult cu Diaspar. În esenţă, toate oraşele trebuie să fi fost la fel. Nu-i de mirare că au fost abandonate şi că s-au contopit în Diaspar. Ce rost avea existenţa altora?
Alvin abia îl auzea. Examina preocupat vehiculul, încercînd să descopere o uşă. Dacă era acţionată de un cod mental ori verbal, n-ar fi reuşit niciodată s-o deschidă, rămînînd cu o enigmă obsedanta pentru întreg restul vieţii.
Deschiderea silenţioasă a uşii îl luă prin surprindere. Nu auzise nici un sunet, nici cel mai mic avertisment. O porţiune a carcasei dispăru pur şi simplu, iar minunatul interior apăru înaintea tînărului.
Sosise momentul hotărîtor. Dacă dorea, mai putea încă să se retragă. Dacă păşea prin uşă, ştia ce avea să se întîmple, dar nu şi unde anume avea să ajungă. N-avea să-şi mai controleze propriul destin, ci s-ar fi abandonat unor forţe total necunoscute.
Nici măcar nu şovăi. Se temea să nu întîrzie, bănuind că dacă aştepta prea mult, momentul nu s-ar mai fi repetat niciodată ― sau, dacă ar fi făcut-o, curajul să nu-i mai fie pe măsura dorinţei de cunoaştere. Khedron deschise gura, gata să protesteze, însă înainte de-a apuca să rostească vreun cuvînt, Alvin trecu pragul. Se răsuci către Bufon, rămas dincolo de dreptunghiul abia vizibil a! uşii. Pentru o clipă domni o tăcere stranie, în vreme ce fiecare îl aştepta pe celălalt să vorbească.
Decizia nu le aparţinu. O scurtă fulgerare transparentă şi carcasa se închise la loc. Alvin înălţă mîna în semn de rămas bun, iar cilindrul începu să se mişte. Înainte de a pătrunde în tunel, se deplasa deja mai rapid decît un om în alergare.
Existase o vreme cînd zilnic, milioane de oameni făcuseră asemenea călătorii, în vehicule similare în esenţă, efectuînd naveta între casă şi servici. De atunci, Omul explorase Universul şi revenise iarăşi pe Pămînt; cucerise un imperiu şi-l pierduse. În prezent o astfel de călătorie se repeta într-un vehicul în care nenumăraţi indivizi lipsiţi de gustul aventurii s-ar fi simţit ca acasă.
Şi urma să fie cea mai importantă călătorie făcută de o fiinţă umană în ultimul miliard de ani.
Alystra cercetase de zece ori Mausoleul, deşi o singură dată ar fi fost suficient, deoarece nu exista nici un loc care să constituie o ascunzătoare. După neaşteptata surpriză iniţială, se întrebase dacă nu cumva ceea ce urmărise ca prin parc fuseseră în fapt proiecţiile lui Alvin şi Khedron. N-ar fi avut însă sens. Proiecţiile se puteau materializa oriunde. Nici o persoană normală nu şi-ar fi «plimbat» proiecţia cale de trei kilometri, ca să ajungă ia destinaţie după o jumătate de oră, atunci cînd putea ajunge acolo instantaneu. Nu, îi urmărise pe realii Alvin şi Khedron intrînd în Mausoleu.
Atunci, undeva trebuia să se găsească o intrare secretă. Aşteptîndu-i să reapară, avea să încerce s-o găsească.
Întîmplător, nu observă apariţia lui Khedron, căci în momentul aceia examina o coloană din spatele statuii. Auzi paşi, se întoarse şi îl văzu singur.
― Unde-i Alvin? strigă fata.
Bufonul nu-i răspunse imediat. Părea zăpăcit şi şovăielnic, iar Alystra fu nevoită să repete întrebarea înainte ca el s-o bage în seamă. Nu păru cîtuşi de puţin surprins s-o întîlnească acolo.
― Nu ştiu unde este, răspunse în cele din urmă. Pot să-ţi spun doar că e în drum spre Lys. Acum ştii la fel de mult ca mine.
Nu era înţelept să iei în serios vorbele Bufonului, dar Alystrei nu-i trebuiau alte dovezi să înţeleagă că el nu juca un rol în clipele acelea. Îi spusese adevărul… chiar dacă nu-l pricepea.