Oricît încercase Alystra, nu putuse să obţină alte informaţii de la Khedron. Bufonul îşi revenise repede din şocul iniţial şi din spaima care-l deteminase să fugă la suprafaţă, atunci cînd rămăsese singur în subterana Mausoleului. Totodată se simţea ruşinat de laşitatea lui, şi se întreba dacă va avea vreodată curajul să revină în sala căilor mobile, în mijlocul reţelei de tuneluri radiind spre lume. Deşi considera că Alvin acţionase pripit, dacă nu chiar imprudent, nu credea cu adevărat că pe tînăr îl ameninţa vreo primejdie. Avea să se întoarcă cînd va crede de cuviinţă. Khedron era absolut convins, sau… aproape convins; avea şi anumite reţineri ce-l făceau să simtă nevoia de a fi prudent. Hotărîse că, deocamdată, cel mai inteligent lucru era să spună puţin şi să lase impresia că totul reprezentase în fapt una din glumele sale.
Din nefericire, în clipa întîlnirii cu Alystra, nu izbutise să-şi ascundă emoţia Fata zărise spaima întipărită limpede în ochii lui şi o interpretase imediat ca pe consecinţa unui pericol în care se găsea Alvin. Asigurările lui Khedron fuseseră inutile, iar ea se înfuriase tot mai tare în vreme ce se îndreptau spre ieşirea parcului. La început dorise să rămînă în Mausoleu şi să-l aştepte pe, Alvin să se întoarcă, fie şi în acelaşi mod misterios în care dispăruse. Khedron reuşise s-o convingă că ar fi însemnat o pierdere de timp. Răsuflase uşurat cînd fata îl urmase în oraş. Exista o şansă ca Alvin să revină aproape imediat, iar Bufonul nu dorea ca şi alţii să cunoască secretul lui Yarlan Zey.
Pe drum, Khedron realizase că tactica lui eşuase, şi că scăpase complet situaţia din mînă. Era prima dată cînd i se întîmpla aşa ceva: să nu se simtă capabil să rezolve o problemă, care în plus părea destul de gravă. Treptat, teama imediată şi iraţională fu înlocuită cu o alarmă profundă, de-acum ferm înrădăcinată. Pînă în acel moment, Khedron nu se gîndise prea mult la consecinţele acţiunilor sale. Propriile interese şi o empatie superficială, dar reală faţă de Alvin, reprezentaseră motive suficiente pentru ce întreprinsese. Cu toate că îi oferise lui Alvin ajutor şi încurajări, nu crezuse nici o clipă că ceea ce se petrecuse s-ar fi putut întîmpla cu adevărat.
În ciuda uriaşei diferenţe de vîrstă şi de experienţă dintre ei, voinţa lui Alvin fusese întotdeauna mai puternică. Era prea tîrziu ca să mai îndrepte situaţia; Khedron simţea că evenimentele îl purtau spre un deznodămînt complet în afara controlului său.
În această lumină, nu era drept ca Alystra să-l considere geniul rău al lui Alvin şi să-l acuze de cele întîmplate. Fata nu era răzbunătoare, dar era neliniştită şi parţial, neliniştea ei se revărsa asupra Bufonului. Iar dacă vreo acţiune de a ei i-ar fi pricinuit necazuri lui Khedron, Alystra n-ar fi încercat în prezent nici cel mai mic regret.
Cînd ajunseră la uriaşa cale circulară din jurul parcului, se despărţiră într-o tăcere împietrită. Privind-o pe Alystra dispărînd în depărtare, Khedron se întrebă obosit ce planuri îi treceau fetei prin minte.
Deocamdată putea fi sigur de un singur lucru. Următoarea perioadă de timp n-avea să se plîngă de plictis.
Alystra acţionă iute şi inteligent. Nu-şi pierdu vremea să ia legătura cu Eriston şi Etania; părinţilor lui Alvin le lipsea adevărata personalitate; pentru ei simţea o oarecare afecţiune, dar nu respect. Ei ar fi argumentat mult şi inutil, ca în cele din urmă să facă ce făcea Alystra acum.
Jeserac o ascultă fără să-şi exteriorizeze în vreun fel simţămintele. Îşi ascunse bine îngrijorarea ― atît de bine, încît fata fu chiar dezamăgită. Ei uneia i se părea că niciodată nu se mai petrecuse ceva atît de extraordinar şi de important, dar calmul lui Jeserac îi retezase elanul. După ce termină, bărbatul o chestionă pe îndelete şi-i sugeră, în mod indirect, că putea comite o greşeală. Ce motiv o determina să creadă că Alvin părăsise cu adevărat oraşul? Poate că totul fusese o glumă pe seama ei. Implicarea lui Khedron conferea probabilitate ipotezei. Poate că exact în clipa aceea, ascuns undeva în Diaspar, Alvin rîdea pe înfundate.
Singurul lucru pozitiv obţinut de la Jeserac fusese promisiunea că el se va interesa, căutînd-o apoi în ziua următoare. Jeserac o sfătui ca între timp să nu-şi facă griji şi că ar fi fost bine dacă n-ar mai fi povestit nimănui nimic. Nu era necesar să provoace o problemă generală în legătură cu un incident ce avea, probabil, să se clarifice în cîteva ore.
Alystra îl părăsi pe tutore cu un uşor sentiment de frustrare. Ar fi fost însă mult mai mulţumită dacă ar fi ştiut ce întreprinsese acesta imediat după plecarea ei.
Jeserac avea prieteni în Consiliu. În lunga lui viaţă, el însuşi se numărase printre membrii Consiliului şi, dacă ghinionul nu-l ocolea, putea să fie iarăşi. Îi căută pe trei dintre prietenii săi mai influenţi şi, cu prudenţă, le stîrni interesul istorisind ceea ce aflase. În calitate de tutore al lui Alvin, era perfect conştient de poziţia sa foarte delicată şi dorea să se pună la adăpost. Deocamdată, cu cît erau mai puţini cei ce ştiau de întîmplare, cu atît mai bine.
De îndată se căzu de acord ca în primul rînd să fie contactat Khedron, căruia să i se ceară explicaţii. Excelentul lor plan avea un singur neajuns. Khedron îl anticipase şi acum era de negăsit.
Dacă exista vreo ambiguitate referitoare la poziţia lui Alvin, gazdele sale se dovedeau extrem de atente să nu i-o amintească. Era liber să meargă oriunde dorea în Airlee, micuţa aşezare condusă de Seranis ― deşi termenul de «conducere» nu era cel mai nimerit pentru a descrie rolul ci în comunitate. Alvin avea uneori impresia că femeia aceea era un soi de dictator înţelept, însă alteori i se părea că îi lipsea orice putere. Deocamdată, tînărul nu izbutise cîtuşi de puţin să priceapă sistemul social al Lysului, fie datorită simplităţii, fie din contra, datorită unei complexităţi ale cărei ramificaţii îi scăpau cu desăvîrşire, tot ceea ce descoperise se rezuma la faptul că Lys se compunea din numeroase aşezări, între care Airlee constituia un exemplu tipic. Şi totuşi, dintr-un alt punct de vedere, nu existau exemple tipice; Alvin fusese asigurat că fiecare aşezare se străduia să se deosebească cît mai mult de vecinele ei. Totul era extrem de confuz.
Deşi adăpostea mai puţin de o mie de oameni, Airlee era un loc al surprizelor. Aproape că nu exista aspect al vieţii care să nu difere de cel corespunzător din Diaspar. Diferenţele mergeau pînă la chestiuni fundamentale, precum comunicarea. În Lys numai copiii foloseau vocea, adulţii vorbeau foarte rar şi, după o vreme, Alvin înţelese că o făceau numai din politeţe faţă de el. Era o experienţă stranie şi iritantă să te simţi învăluit într-o plasă uriaşă de cuvinte plutind tăcute şi insesizabile, dar după un timp tînărul se obişnui. Dată fiind inutilitatea cuvîntului vorbit, supravieţuirea limbajului o găsea surprinzătoare. Abia mai tîrziu descoperi că locuitorilor Lysului le plăceau foarte mult cîntecele şi, dealtfel, orice formă de muzică. Fără acel stimulent, era extrem de plauzibil să fi devenit muţi cu foarte multă vreme în urmă.
Gazdele sale se arătau permanent ocupate, prinse cu treburi şi cu rezolvări de probleme, de obicei de neînţeles pentru Alvin. Atunci cînd înţelegea ce făceau, mare parte a activităţii lor îi părea fără rost. De pildă, majoritatea alimentelor se obţineau pe cale naturală, şi nu sintetizate conform tehnologiilor dezvoltate cu ere în urmă. Cînd remarcase acest fapt, i se explicase cu răbdare că locuitorilor Lysului le plăcea să privească plantele dezvoltîndu-se, să urmărească efectele unor experimente genetice complicate, să obţină gusturi şi arome tot mai rafinate. Airlee, spre exemplu, era faimoasă pentru fructele sale, însă cînd tînărul gustă din ele nu le consideră mai gustoase decît cele obţinute în Diaspar prin simpla mişcare a unui deget.
La început se întrebă dacă cei din Lys nu cumva uitaseră, ori poate că nici nu dispuseseră vreodată de forţele şi aparatele care pentru el erau normale şi pe care se baza viaţa lui în Diaspar. Curînd descoperi că motivul nefolosirii lor era altul. Uneltele şi ştiinţa existau, dar se utilizau doar în caz de absolută nevoie. Exemplul cel mai grăitor îl oferea sistemul de transport, dacă putea fi denumit astfel. Pe distanţe scurte oamenii mergeau pe jos şi asta părea să le facă plăcere. Cînd se grăbeau, sau trebuiau să deplaseze greutăţi, foloseau animale, în mod evident crescute în acest scop. Era vorba de un animal scund, cu şase picioare, foarte docil şi puternic, însă lipsit de inteligenţă. O altă specie o reprezentau animalele de curse, cu patru picioare, însă folosind cînd alergau numai musculoasele membre posterioare. Puteau traversa Lysul în doar cîteva ore, cu un călăreţ instalat într-o şa pivotantă. Nimic nu l-ar fi convins pe Alvin să rişte o asemenea cursă, chiar dacă printre tineri reprezenta un sport foarte popular. Armăsarii lor, selecţionaţi cu grijă, erau aristocraţii lumii animale, şi erau conştienţi de poziţie. Deţineau un vocabular destul de bogat şi Alvin îi auzea adesea discutînd între ei, lăudîndu-se cu trecute sau viitoare succese, încercă să fie prietenos aruncînd cîteva cuvinte, însă ei pretinseră că nu-l înţeleg, iar la insistenţele sale se îndepărtară, tropotind demni şi superiori.
Aceste două rase de animale se dovedeau suficiente pentru muncile obişnuite, oferind proprietarilor satisfacţii de neobţinut din partea unor creaţii mecanice. Totuşi, pentru viteze foarte mari sau greutăţi deosebite, se utilizau fără ezitare maşinile.
Cu toate că lumea animală a Lysului îi oferise lui Alvin o mulţime de surprize interesante, cel mai mult continuau să-l fascineze extremele locuitorilor. Copiii şi bătrînii… ambele categorii la fel de uimitoare şi la fel de pasionante. Cel mai bătrîn om din Airlee de-abia atinsese al doilea veac, şi mai avea de trăit doar cîţiva ani. Cînd el avea să ajungă la vîrsta aceea, gîndise Alvin, trupul nu i-ar fi cunoscut nici o schimbare, în vreme ce bătrînul, lipsit de perspectiva un lanţ de existenţe viitoare, îşi va fi epuizat total resursele fizice. Avea părul complet alb, iar faţa incredibil de brăzdată de riduri. Părea să-şi petreacă întregul timp la soare, sau plimbîndu-se încet, schimbînd saluturi insonore cu cei întîlniţi. Din cîte îşi dădea seama Alvin, era mulţumit şi nu cerea mai mult de la viaţă, deloc tulburat de apropiatul sfîrşit.
Această filozofie de viaţă diferea atît de mult de cea din Diaspar, încît îi depăşea înţelegerea. De ce să accepţi moartea cînd aveai posibilitatea să trăieşti o mie de ani, iar apoi să sari înainte prin milenii, pentru a începe iarăşi într-o lume pe care tu însuţi o ajutaseşi să capete formă? Era decis să capete răspunsul Lysienilor la această întrebare, de îndată ce s-ar fi ivit şansa să discute deschis despre viaţă şi moarte. Îi venea greu să creadă că în Lys se făcuse de bună voie o astfel de alegere, conştienţi de alternativa vieţii infinite ― Diaspar.
O parte a răspunsului o găsi printre copii, fiinţele mici tot atît de necunoscute lui ca oricare din animalele Lysului. Le privi joaca, iar în cele din urmă fu chiar acceptat ca prieten. Uneori lăsau impresia că nu semănau cîtuşi de puţin cu oamenii; motivaţiile, logica, pînă şi limbajul lor păreau complet străine. Îi privea uimit pe adulţi, întrebîndu-se cum era posibil ca ei să fi evoluat din acele extraordinare creaturi, ce-şi petreceau cea mai mare parte a timpului într-o lume proprie, fără legături cu Lysul celor mari.
Şi totuşi, copiii deşteptaseră în inima lui un sentiment necunoscut pînă atunci. Cînd ― lucru care se întîmpla uneori ― izbucneau în lacrimi de frustrare sau de disperare, micile lor drame i se păreau mai teribile decît lunga retragere a Omului, după pierderea Imperiului Galactic. Dacă aceasta din urmă constituia ceva mult prea uriaş şi îndepărtat pentru a fi pe deplin înţeles, plînsetul unui copil îţi sfîşia în schimb inima.
Alvin întîlnise iubirea în Diaspar, şi iată că acum învăţa ceva la fel de preţios, fără de care iubirea în sine nu şi-ar fi putut atinge niciodată împlinirea. Învăţa sensul tandreţii.
Dacă Alvin studia Lysul, şi Lysul îl studia pe el, deloc nemulţumit de cele descoperite. Se găsea de numai trei zile în Airlee, cînd Seranis îi propuse să viziteze împrejurimile. Tînărul acceptă fără ezitare ― cu singura condiţie de a nu fi obligat să călărească unul din animalele de cursă.
― Te asigur, rosti Seranis cu un neaşteptat licăr de umor, că nimeni nu intenţionează să-şi rişte unul din preţioasele animale. Dar fiindcă e vorba de un caz excepţional, voi aranja să ai un mijloc de transport unde să te simţi confortabil. Te va însoţi Hilvar şi bineînţeles că vei merge oriunde doreşti.
Alvin se întrebă dacă ultima afirmaţie era totuşi adevărată. Presupunea că s-ar fi ridicat obiecţii dacă ar fi încercat să se întoarcă pe colina de unde coborîse în Lys. Deocamdată însă nu-şi făcea griji şi nu se grăbea să revină în Diaspar. De fapt, nici nu se gîndise la întoarcere după prima întîlnire cu Seranis. Viaţa continua să fie pentru el atît de inedită şi de fascinantă, încît se mulţumea să trăiască intens prezentul.
Aprecia gestul lui Seranis care-l desemnase pe fiul ei drept călăuză, deşi fără îndoială, Hilvar primise instrucţiuni precise pentru evitarea oricăror neplăceri. Alvin avusese nevoie de timp ca să se obişnuiască cu Hilvar, dintr-un motiv pe care nu i l-ar fi putut mărturisi fără să-i rănească orgoliul. Perfecţiunea se generalizase în Diaspar, încît frumuseţea fizică îşi pierduse valoarea; era tot aşa de obişnuită ca şi aerul pe care-l respirau. În Lys situaţia se prezenta altminteri, iar epitetul cel mai puţin răutăcios aplicabil lui Hilvar era cel de «obişnuit». După normele lui Alvin, tînărul era de-a dreptul urît, şi o vreme îl evitase în mod deliberat. Dacă Hilvar realizase acest lucru, nu o arătase în nici un fel, şi nu peste mult prietenia lui sinceră sfărîmase bariera dintre ei. Avea să vină un timp cînd Alvin urma să se obişnuiască într-atît cu zîmbetul larg şi strîmb al lui Hilvar, cu forţa şi blîndeţea lui, încît nu ar fi crezut că-l considera respingător vreodată şi nici n-ar fi dorit să-l vadă altfel. Acela n-ar mai fi fost Hilvar, ci un altul.
Plecară din Airlee imediat după răsăritul zorilor, într-un vehicul mic, denumit de către Hilvar maşină de teren, şi care aparent funcţiona pe acelaşi principiu cu vehiculul subteran dintre Lys şi Diaspar. Plutea în aer la cîţiva centimetri deasupra solului, şi cu toate că nu se zărea nici o urmă de şină de ghidaj, Hilvar îi spusese că străbătea numai traseele prestabilite. Toate aşezările dispuneau de legături asemănătoare, însă în decursul şederii sale în Lys, Alvin nu mai observase o altă maşină.
Era evident că Hilvar investise mult efort în pregătirea expediţiei şi că o aştepta cu aceeaşi nerăbdare ca şi Alvin. Plănuise itinerariul ţinînd seama de propriile sale interese; istoria naturală constituia pasiunea sa cea mare şi spera să găsească noi specii de insecte în regiunile relativ nepopulate ale Lysului pe care urmau să le viziteze. Intenţiona să ajungă cu maşina cît mai spre sud posibil, iar restul drumului să-l facă pe jos. Fără să-şi dea seama ce însemna aceasta, Alvin nu ridică nici o obiecţie.
Aveau şi un tovarăş de drum ― Krif, cel mai spectaculos dintre animalele lui Hilvar. În repaos, cele şase aripi transparente ale lui Krif se pliau în lungul trupului, care scînteia prin ele precum un sceptru bătut în pietre preţioase. Dacă îl deranja ceva, se înălţa în văzduh ca un fulger multicolor, cu un fîlfîit de-abia auzit de aripi invizibile. Deşi uriaşa insectă venea cînd era strigată şi putea ― uneori ― să îndeplinească ordine simple, era aproape complet lipsită de inteligenţa. Avea în schimb o personalitate bine definită şi, din cine ştie ce motiv, se arăta extrem de suspicioasă faţă de Alvin, făcînd ca sporadicele sale tentative de a-i cîştiga încrederea să eşueze cu regularitate.
Pentru Alvin, drumul prin Lys se învecina cu visul. Tăcut, aidoma unui spectru, vehiculul luneca peste cîmpii întinse, croindu-şi drum prin păduri, fără a se abate de la ghidajul invizibil. Înaintau cam de zece ori mai repede decît un om mergînd pe jos. Rareori cineva se grăbea aşa în Lys.
Străbătură mai multe aşezări, unele mai întinse decît Airlee, dar majoritatea asemănătoare. Pe Alvin îl interesau subtilele, însă semnificativele diferenţe în vestimentaţie, şi chiar în privinţa aspectului fizic, apărînd pe măsura trecerii de la o comunitate ia alta.
Civilizaţia Lysului era alcătuită din sute de culturi distincte, fiecare contribuind cu ceva aparte la dezvoltarea generală. Vehiculul ie era ticsit cu cei mai faimos produs din Airlee, nişte pere micuţe, galbene, primite cu recunoştinţă ori de cîte ori Hilvar le oferea. Tînărul se oprea adesea să discute cu prieteni, prezentîndu-le un Alvin impresionat de politeţea tuturor, manifestată prin folosirea limbajului oral în clipa în care aflau cine este el. Probabil că adesea le venea destul de greu. Totuşi, din cîte îşi dădea el seama, rezistau ispitei de-a reveni la telepatie şi nu se simţise niciodată exclus din discuţie.
Cel mai lung popas îl făcură într-un sătuc, aproape ascuns într-o mare de iarbă înaltă şi galbena, ridicată cu mult peste înălţimea lor şi unduind în briză ca o vietate. Înaintînd prin ea, fură permanent întrecuţi de valurile de fire ce se îndoiau deasupra. La început, Alvin găsi fenomenul destul de neplăcut, căci nutrea impresia stranie că iarba se apleca să-l privească mai de-aproape, dar după un timp descoperi în mişcarea aceea perpetuă o senzaţie odihnitoare.
Nu după multă vreme înţelese de ce se opriseră tocmai acolo. Printre cei ce îi aşteptau se găsea o fată oacheşă şi sfioasă pe care, prezentînd-o, Hilvar o numi Nyara. Era limpede că erau fericiţi să se revadă, iar Alvin le invidie bucuria deschisă. Hilvar se străduia să împace obligaţiile de ghid cu dorinţa de a rămîne singur cu Nyara. Alvin îl scoase din impas, pornind de unul singur să exploreze satul. Nu erau multe de văzut, însă încercă să-şi prelungească la maximum plimbarea.
La pornire avea să aibă pregătite multe întrebări pe care cu greu aştepta să i le pună lui Hilvar. Nu-şi imagina cum arata dragostea într-o societate telepatică şi după o scurtă perioadă de discreţie politicoasă, abordă subiectul. Hilvar păru destul de dispus să-l lămurească, chiar dacă Alvin bănuia că-l întrerupsese dintr-o prelungita şi tandra despărţire mentală.
În Lys, dragostea începea adesea prin contact mental. Puteau să treacă luni sau ani pînă la întîlnirea fizică a celor doi îndrăgostiţi. Astfel că, explica Hilvar, nu existau nici un fel de impresii false sau minciuni. Doi oameni ale căror minţi se deschideau voluntar una către cealaltă nu aveau secrete. Dacă vreunul ar fi încercat să ascundă ceva, partenerul ar fi ştiut imediat.
Doar cei maturi şi echilibraţi îşi permiteau o astfel de onestitate. Numai o iubire bazată pe un altruism absolut supravieţuia. Alvin înţelegea foarte bine că o asemenea iubire era mai profundă şi mai bogată decît orice ar fi cunoscut concitadinii săi. De fapt, îi şi era dificil să creadă că o astfel de comuniune exista cu adevărat.
Şi totuşi, Hilvar îl asigură că da, iar cînd Alvin insistă în a cere explicaţii, devenise gînditor, pierdut în propriile reverii. Erau lucruri imposibil de comunicat; pur şi simplu, le ştiai ori nu. Alvin constată cu amărăciune că el n-avea să izbutească niciodată să atingă acel nivel sublim de înţelegere între persoane, din care oamenii aceştia făcuseră însuşi fundamentul vieţii.
Ieşind din savana care se sfîrşea brusc, de parcă fusese trasă o linie dincolo de care iarba nu mai avea dreptul să crească, văzură că în faţa lor se întindea un şir de dealuri scunde, împădurite. Avanpostul principalelor metereze din apărarea Lysului, explică Hilvar. Munţii adevăraţi începeau mai departe, dar pentru Alvin chiar şi acele deluşoare trezeau respect şi veneraţie.
Se opriră într-o vale îngustă, încă scăldată de căldura ţi lumina soarelui de după-amiază. Hilvar îl privi pe Alvin cu ochii cinstiţi ai celui ce nu are nimic de ascuns.
― De aici pornim pe jos, rosti vesel, începînd să scoată echipamentul din vehicul. Maşina n-are cum să meargă mai departe.
Alvin privi dealurile, apoi scaunul confortabil unde şezuse pînă atunci.
― Nu putem ocoli? întrebă fără mari speranţe.
― Ba da. Dar noi nu o vom face. Vom sui în vîrf; acolo e mai interesant. Voi trece maşina pe automat iar ea ne va aştepta la coborîre, pe cealaltă parte.
Ca să nu abandoneze fără luptă, Alvin făcu o ultimă încercare:
― În curînd se întunecă. Nu vom reuşi să acoperim întreaga distanţă pînă la apusul soarelui.
― Exact, încuviinţă Hilvar, sortînd pachetele cu o viteză incredibilă. Vom petrece noaptea sus şi drumul îl vom sfîrşi mîine.
Alvin se recunoscu înfrînt.
Echipamentul pe care-l purtau era voluminos, dar avea o greutate mică. Fusese introdus în containere cu polarizatoare de gravitaţie, cerîndu-ţi să învingi doar inerţia masei. Atît timp cît mergea în linie dreaptă, Alvin nici nu realiza că poartă vreo povară. Dar manevrarea containerelor necesita o oarecare îndemînare, deoarece la orice schimbare de direcţie, pachetul părea să capete o personalitate cu păreri proprii bine definite, insistînd cu încăpăţînare să se menţină pe drumul iniţial.
Cînd Hilvar termină de fixat curelele şi se declară mulţumit, porniră încet în susul văii. Alvin privi cu regret la maşina care dispăru rapid din vedere; se întreba cîte ore aveau să se scurgă pînă să se tolănească din nou în scaunul ei confortabil.»
Cu toată lipsa de entuziasm, urcuşul se dovedi plăcut, cu soarele încălzindu-le spinările, peisajul schimbîndu-se într-una. Exista şi o potecă, aproape pierdută în iarbă, dispărînd din loc în loc, dar pe care Hilvar părea capabil s-o urmărească fără greş, chiar atunci cînd tovarăşul său nu mai zărea nici o urmă. Îl întrebă pe Hilvar cine anume făcuse poteca şi află că pe dealurile respective trăiau multe animale mici ― unele solitare, altele în comunităţi primitive ce imitau multe din caracteristicile primitive ale civilizaţiei umane. Cîteva descoperiseră, sau fuseseră învăţate să folosească uneltele şi focul. Lui Alvin nici nu-i trecu prin minte că astfel de creaturi ar fi putut să fie altfel decît prietenoase; atît el cît şi Hilvar considerau faptul de la sine înţeles… Multe epoci trecuseră de cînd ceva sau cineva de pe Pămînt se arătase capabil să ameninţe supremaţia Omului.
Urcau de o jumătate de oră, cînd Alvin remarcă pentru prima dată un murmur slab. Nu-i detecta sursa, deoarece nu venea dintr-o direcţie anume. Era un murmur neîntrerupt, sporind treptat în intensitate pe măsură ce valea se lărgea. L-ar fi întrebat pe Hilvar ce anume era, dar considera mai important să-şi cruţe răsuflarea.
Alvin era perfect sănătos; niciodată în viaţa lui nu fusese bolnav. Şi totuşi, integritatea fizică, oricît de importantă şi necesară în general, nu era suficientă acum. Alvin poseda musculatura, dar nu şi antrenamentul. Paşii uşori ai lui Hilvar, elanul lui lipsit de efort ce-l ducea ca prin farmec în susul fiecărei pante îl umpleau pe Alvin de invidie… şi de hotărîrea de a nu ceda, atîta vreme cît încă mai putea păşi. De fapt, ştia cu certitudine că însoţitorul său îl punea la încercare, dar nu se simţea jignit. O întrecere prietenească, pe care o aprobase în mod tacit, deşi oboseala i se strecura încet-încet în picioare.
După ce parcurseră două treimi din urcuş, lui Hilvar i se făcu milă şi poposiră o vreme, rezemaţi de o stîncă, cu chipurile îndreptate în sus, lăsînd razele soarelui să le usuce trupurile. Uruitul variabil devenise în prezent foarte puternic. Deşi Alvin îl întrebă, Hilvar refuză să-i dea explicaţii. Nu dorea să-i strice surpriza, se justificase el.
Se grăbeau să ajungă pe culme înainte de apus. Din fericire, urcuşul era lin şi lipsit de obstacole. Arbuştii acoperind poalele dealului se răriseră, parcă obosiţi şi ei de lupta cu înălţimea. Pe ultimele sute de metri creştea numai o iarbă scurtă şi sîrmoasă, plăcută pentru tălpi. Cînd vîrful le apăru în faţă, Hilvar găsi în el alte energii, nebănuite şi începu să alerge. Alvin decise să ignore provocarea, dar în realitate nu avea de ales. Se mulţumi să avanseze încet, în acelaşi ritm, iar cînd îl ajunse în sfîrşit pe Hilvar, se prăbuşi epuizat şi satisfăcut.
Abia după ce-şi recăpătă suflul, izbuti să aprecieze panorama întinsă dedesubt, să descopere originea vuietului permanent ce umplea văzduhul. Înainte, terenul cobora brusc de pe creastă ― atît de brusc încît se transforma într-un perete vertical. Desprinzîndu-se de pe acel perete, o uriaşă panglică de apă cădea curbîndu-se în spaţiu, fărămiţîndu-se pe Stîncile aflate la trei sute de metri mai jos. Apa se pierdea într-o ceaţă tremurătoare de stropi minusculi, iar din adîncuri se înălţa un tunet continuu, reverberîndu-se în ecouri prelungi pe dealurile învecinate.
Cea mai mare parte a cascadei era umbrită; totuşi, razele de soare ce ocoleau muntele mai luminau încă ţinutul de jos, acordînd peisajului o notă finală, plină de farmec. Acolo, vibrînd într-o splendoare efemeră, deasupra bazei cascadei, se arcuia ultimul curcubeu de pe Pămînt.
Hilvar descrise un cerc larg cu braţul înspre orizont.
― De aici, strigă el pentru a se face auzit peste urletul cascadei, vezi întregul Lys.
Şi Alvin îl crezu. Spre nord se întindeau kilometri după kilometri de păduri, întrerupte ici-colo de poieni, păşuni, străbătute de firele şerpuite a peste o sută de rîuri. Ascunsă undeva în imensitatea aceea se găsea Airlee, dar era imposibil să încerce să o găsească cu privirea. Tînărului i se păru că recunoaşte lacul care mărginea drumul către Lys, însă se putea ca ochii să-i fi jucat o festă. Mai spre nord, copacii şi luminişurile se contopeau într-un covor verde-pestriţ, încreţit pe alocuri de şiruri de dealuri. Iar mai departe, la limita cîmpului vizual, munţii din bariera de apărare a Lysului de pustiu se întindeau ca nişte nori îndepărtaţi.
Spre est şi vest priveliştea era asemănătoare, însă spre sud munţii păreau să se ridice la numai cîţiva kilometri. Alvin îi distingea foarte clar, şi îşi dădea seama că erau mult mai înalţi decît deluşorul unde se afla el. Între munţi şi dealuri se întindea un ţinut mai sălbatic decît cel pe care de abia îl străbătuseră. Într-un mod greu de definit, părea pustiu şi sterp, de parcă Omul nu mai trăia acolo de mulţi, de foarte mulţi ani.
Hilvar răspunse întrebării nerostite:
― Cîndva şi partea aceea era locuită. Nu ştiu de ce a fost abandonată, dar poate că într-o bună zi ne vom întoarce. Acum doar animale mai trăiesc acolo.
Adevărat, nicăieri nu se zărea vreun semn de viaţă omenească ― nici o poiană defrişată, ori albie îndiguită care să amintească de prezenţa omului. Într-un singur loc se vedea o urmă a unei trecute existenţe: la mulţi kilometri depărtare, o ruină albă, solitară, se înălţa deasupra pădurii precum un colţ rupt într-o gură de fiară. În rest, pretutindeni natura îşi proclamase nestînjenită dominaţia.
Soarele cobora înapoia zidurilor vestice ale Lysului. Pentru un moment de neuitat, munţii îndepărtaţi părură să ardă cu flăcări aurii, apoi ţinutul păzit de ei fu repede acoperit de întuneric. Se lăsase noaptea.
― Ar fi trebuit să facem treaba asta mai devreme, rosti Hilvar, practic ca întotdeauna, în vreme ce-şi despacheta lucrurile. În cinci minute va fi întuneric beznă… şi va fi frig.
Pe iarbă se iviră mai multe obiecte ciudate. Un trepied zvelt extinse o tijă verticală, cu o protuberantă de forma unei pere în vîrf. Hilvar aşteptă pînă ce para se înălţă deasupra lor, apoi dădu o comandă mentală pe care fireşte, Alvin n-o intercepta. Imediat, împrejurimile fură scăldate în lumină, iar bezna se retrase. Para emana nu doar lumină ci şi căldură, aşa că Alvin simţea o radiaţie blîndă pătrunzîndu-i în tot corpul şi încălzindu-l.
Ţinînd într-o mînă trepiedul şi în cealaltă o raniţă, Hilvar coborî panta, urmat de către Alvin, care se străduia din răsputeri să se menţină în cercul luminos. În cele din urmă, Hilvar se opri într-o depresiune micuţă, la cîteva sute de metri sub creasta dealului şi începu să instaleze restul echipamentului.
Mai întîi se ivi o emisferă largă dintr-un material rigid, aproape invizibil, cuprinzîndu-i de jur împrejur şi protejîndu-i de briza rece ce începuse să sufle odată cu lăsarea nopţii. Emisfera izvora dintr-o cutie paralelipipedică, pe care Hilvar o aşezase pe sol, uitînd complet de ea, ba chiar acoperind-o cu restul bagajelor. Poate că aceeaşi cutiuţă le oferise paturile confortabile, transparente, în care Alvin se întinse fericit. Asistase pentru prima dată la materializarea mobilierului în Lys, unde locuinţele îi păreau teribil de înghesuite datorită obiectelor prezente acolo în permanenţă, în loc de a fi stocate atît de eficient în bănci de memorie.
Tot întîia oară în Lys servi Alvin mîncare sintetică, cînd Hilvar scoase cina dintr-un recipient special. Printr-un orificiu situat în partea superioară a cupolei, convertizorul aspira permanent aerul, preluîndu-şi materiile prime din care îşi realiza zilnicul miracol. Alvin prefera hrana sintetică. Modul de preparare al celei naturale îl şocase ca extrem de neigienic, în opinia sa. În plus, cu aceste convertizoare ştiai întotdeauna ce mănînci.
Se pregătiră de masă, în vreme ce întunericul sporea în jurul lor şi stelele răsăreau. Cînd sfîrşiră, în exteriorul cortului era complet beznă, iar Alvin putea zări pe perimetrul cercului de lumină forme nedesluşite, locuitori ai pădurii ieşind din vizuini. Uneori vedea reflexiile luminii în ochi ce îl fixau, însă creaturile nu se apropiau atît cît să le distingă clar înfăţişarea.
Era linişte; Alvin se simţea extrem de mulţumit. O vreme, întinşi pe paturi, tinerii discutaseră despre cele văzute, despre misterele ce-i fascinau pe amîndoi, despre multiplele diferenţe dintre culturile lor. Pe Hilvar îl interesau Circuitele de Eternitate, răspunzătoare de scoaterea Diasparului în afara timpului, şi Alvin constată că îi venea foarte greu să răspundă la unele întrebări.
― Ce nu înţeleg, este cum s-au asigurat constructorii Diasparului că circuitele de memorie nu se vor strica niciodată, spunea Hilvar. Mi-ai spus că informaţiile care definesc oraşul şi locuitorii lui sînt stocate în cristale, sub forma unor configuraţii de sarcini electrice. De acord ― cristalele vor dura veşnic, dar ce se întîmplă cu circuitele asociate? Nu există niciodată avarii de nici un fel?
― I-am pus lui Khedron aceeaşi întrebare şi mi-a răspuns că Băncile Memoriei sînt construite în triplu exemplar. Oricare dintre cele trei poate menţine oraşul, iar dacă se i întîmplă ceva uneia din ele, celelalte două o repară automat. Daune permanente s-ar înregistra numai dacă la două bănci ar surveni simultan aceeaşi defecţiune. Şansele unui asemenea eveniment sînt infime.
― Dar cum se menţine relaţia dintre configuraţia stocată în unităţile de memorie şi structura reală a oraşului? Între plan, aşa cum este el, şi ceea ce descrie?
Alvin fu depăşit. Ştia că răspunsul implica cunoaşterea diverselor tehnologii de organizare a spaţiului şi formelor în sine ― dar nu putea explica modul care ordona un atom în poziţia definită de nişte date stocate altundeva.
Brusc inspirat, indică spre cupola invizibilă ce-i apăra de frigul nopţii.
― Dacă-mi vei spune cum face cutiuţa pe care stai tu cortul acesta, atunci îţi voi explica şi eu cum funcţionează
Circuitele de Eternitate.
Hilvar izbucni în rîs.
― Mi se pare corect. Dacă vrei cu adevărat să ştii, trebuie să-l întrebi pe unul din experţii noştri în teoria cîmpurilor. Eu unul nu-s în stare să îţi zic.
Răspunsul îl puse pe gînduri pe Alvin. Deci în Lys continuau să se afle oameni capabili de a înţelege funcţionarea maşinilor; nu acelaşi lucru s-ar fi putut spune despre Diaspar.
Mai discutară o vreme, apoi Hilvar încheie:
― Sînt obosit. Nu te culci?
Alvin îşi frecă picioarele istovite.
― Aş vrea, dar nu sînt sigur că pot să dorm. Mi se pare un obicei foarte ciudat.
― E mai mult decît un simplu obicei. Mi s-a spus că pe vremuri a reprezentat o necesitate vitală pentru toate fiinţele omeneşti. Noi continuăm şi astăzi să dormim cel puţin o dată pe zi, chiar dacă numai cîteva ceasuri. În acest interval, corpul se odihneşte şi mintea la fel. În Diaspar nimeni nu doarme niciodată?
― Doar extrem de rar. Jeserac, tutorele meu, a făcut-o o dată sau de două ori, însă în urma unor eforturi mentale de excepţie. Un trup şi o activitate normală n-au nevoie de asemenea perioade de odihnă; am renunţat la ele cu milioane de ani în urmă.
Chiar în vreme ce rostea cuvintele acelea ce sunau a laudă, reacţia propriului corp îl dezicea. Simţea o oboseala nemaicunoscută pînă atunci; părea că radiază din pulpe şi din coapse, răspîndindu-se în întregul trup. Senzaţia în sine nu era neplăcută… dimpotrivă. Hilvar îl privea cu un surîs amuzat şi Alvin nu avu vreme să se întrebe dacă nu cumva tovarăşul lui îşi exercitase asupră-i vreuna din puterile mentale. Dacă era aşa, Alvin nu protestă cîtuşi de puţin.
Lumina revărsata din lampa de deasupra păli treptat, însă căldura degajată nu se micşoră. Înaintea ultimei pîlpîiri, mintea pe jumătate adormită a lui Alvin remarcă un amănunt curios ce trebuia clarificat a doua zi.
Hilvar se dezbrăcase, permiţîndu-i lui Alvin să realizeze cît de mult se depărtaseră cele două ramuri ale speciei umane. În privinţa proporţiilor corpului existau deosebiri minore, dar diferenţe fundamentale apăreau pentru organele genitale, la dinţi, la unghii şi în cazul pilozităţii corporale. Iar ceea ce-l nedumerea cel mai mult o reprezenta strania adîncitură de pe stomacul lui Hilvar.
După cîteva zile, cînd îşi amintise de subiect, explicaţiile durară destul de mult. Pînă la a izbuti să clarifice funcţia ombilicului, Hilvar fusese nevoii să rostească mai multe mii de cuvinte şi să deseneze şase-şapte diagrame.
Şi amîndoi, el şi Alvin, făcuseră un important pas înainte spre înţelegerea civilizaţiei fiecăruia din ei.