Cînd Alvin se deşteptă, era miezul nopţii. Ăl trezise ceva, poate un foşnet strecurat în mintea lui, în ciuda nesfîrşitului vuiet al cascadei. Se sculă în capul oaselor şi încercă să străpungă bezna cu privirea, în vreme ce, cu răsuflarea oprită, asculta tunetul apei şi zgomotele slabe şi furişe ale animalelor nocturne.
Nu distingea nimic. Lumina stelelor era prea slabă să dezvăluie ceva din ţinutul întins la cîteva sute de metri dedesubt şi doar o linie frîntă mai întunecoasă, eclipsînd aştrii, amintea de munţii dinspre sud.
Îl auzi pe Hilvar foindu-se, apoi deşteptîndu-se şi el.
― Ce s-a întîmplat? întrebă acesta în şoaptă.
― Mi s-a părut că aud un zgomot.
― Ce fel de zgomot?
― Nu ştiu, poate a fost o închipuire…
Cele două perechi de ochi scrutară iarăşi noaptea. Apoi Hilvar prinse braţul lui Alvin.
― Acolo! şuieră el.
Departe, spre sud, strălucea un punct luminos, prea jos deasupra orizontului ca să fie o stea. Era ceva orbitor de alb, tivit cu violet, şi chiar în vreme ce-i priveau, strălucirea începu să-i crească pînă ce nu mai putu fi privit. După aceea explodă ― ca şi cum un fulger izbise undeva, sub marginea lumii. Pentru o clipă, munţii şi ţinutul înconjurat de ei fură scăldaţi într-o lumină dizolvînd întunericul nopţii. După un răstimp interminabil, răsună şi ecoul unei explozii îndepărtate, iar o adiere neaşteptată foşni printre ramurile pădurii. Se domoli repede, iar stelele alungate reapărură pe cer, una cîte una.
Pentru a doua oară în viaţa lui, pe Alvin îl încercă teama. Nu într-un mod atît de personal şi iminent ca în sala căilor mobile, pe vremea cînd luase hotărîrea de a ajunge în Lys. Era mai mult decît frică, se apropia de respect şi copleşire; privea faţa Necunoscutului şi simţise că acolo, în spatele munţilor, se afla ceva pe care el trebuia neapărat să-l vadă.
― Ce-a fost asta? şopti într-un sfîrşit.
Urmă o pauză atît de lungă, încît repetă întrebarea.
― Încerc să aflu, răspunse Hilvar şi tăcu. Alvin înţelese ce făcea; nu-i mai întrerupse căutarea silenţioasă.
Destul de repede, prietenul său suspină dezamăgit:
― Dorm cu toţii, nu mi-a răspuns nimeni. Ori aşteptăm pînă mîine dimineaţă, ori trezesc pe cineva. Dar n-aş vrea s-o fac decît dacă-i foarte important.
Alvin îşi puse întrebarea ce anume considera Hilvar ca fiind important. Tocmai voia să sugereze, pe un ton uşor sarcastic, că fenomenul la care asistaseră justifica pe deplin întreruperea somnului oricui, însă înainte de a rosti vreun cuvînt, însoţitorul lui continuă pe un ton ce aducea a scuză.
― Mi-am amintit… A trecut mult de cînd nu am mai fost pe aici şi nu eram tocmai sigur de poziţia noastră. Trebuie să fi fost Shalmirane.
― Shalmirane?! Există încă?
― Da, aproape că uitasem. Cîndva, Seranis mi-a spus că fortăreaţa se găseşte în munţii aceştia. Bineînţeles, o ruină, dar e posibil ca cineva să mai locuiască acolo.
Shalmirane! Pentru cele două civilizaţii, atît de diferite în privinţa culturii şi a istoriei, numele poseda rezonanţe mitice. În toată istoria Pămîntului nu existase episod mai măreţ decît cel al apărării lui Shalmirane împotriva unui duşman care cucerise întreg Universul. Deşi adevărul se pierduse pe vecie în ceţurile învăluind Epocile Zorilor, legendele nu fuseseră nicicînd uitate şi aveau să dureze tot atît cît Omul.
Vocea lui Hilvar răsună din nou în întuneric:
― Cei din sud ne-ar putea spune mai multe. Am cîţiva prieteni acolo, mîine dimineaţă îi voi întreba.
Alvin abia îl auzi. Se scufundase în propriile sale gînduri, străduindu-se să-şi amintească tot ce auzise vreodată despre Shalmirane. În fapt, nu prea mult. După epocile scurse de atunci, nimeni nu mai distingea adevărul de mit. Cert rămînea doar faptul că Bătălia de la Shalmirane marcase sfîrşitul cuceririlor Omului şi începutul lungului declin.
În munţii aceia, gîndea tînărul, se ascundea poate răspunsul la întrebările lui chinuitoare.
― Cît ar dura să ajungem la fortăreaţă? întrebă el.
― N-am fost niciodată acolo, însă e mult mai departe decît am intenţionat să mergem. Nu cred că ne-ar ajunge o singură zi.
― Nu putem folosi maşina?
― Nu, nu poate traversa munţii.
Alvin căzu pe gînduri. Era obosit, tălpile îl usturau, iar muşchii gambelor îl dureau după efortul neobişnuit. Amînarea explorării îl ispitea, dar exista posibilitatea ca o altă ocazie să nu se mai ivească niciodată.
Sub lumina palidă a stelelor care-şi pierduseră puterea, nu puţine din ele stinse de la înălţarea fortăreţei, tînărul se luptă cu sine însuşi şi, în cele din urmă se hotărî. Nu se schimbase nimic. Munţii continuau să vegheze ţinutul adormit, însă o răscruce se apăruse, ca să dispară după aceea imediat în istorie. Specia umană înainta, se pare, spre un viitor nou şi straniu.
Cei doi prieteni nu mai dormiră, iar la cele dintîi licăriri ale zorilor ridicară tabăra. Iarba se acoperise de rouă. Pe Alvin îl uimeau nestematele scînteietoare ce împodobeau verdeaţa din natură. Mersul prin iarba umedă îl fermeca. Privind îndărăt, în susul dealului, îşi zărea umbra întinzîndu-i-se în urmă ― o dîră întunecată peste panta sclipitoare.
Cînd ajunseră la marginea pădurii, soarele urcase deja deasupra peretului estic al Lysului. Aici, Natura redevenise stăpîna. Chiar şi Hilvar părea pierdut printre arborii uriaşi care blocau lumina solară, proiectînd pe sol umbre gigantice. Din fericire, rîul născut din cascadă curgea spre sud, într-o linie prea dreaptă ca să fie naturală; înaintînd de-a lungul lui evitau hăţişurile dese. Cea mai lungă parte a drumului, Hilvar se strădui să-l domolească pe Krif; acesta dispărea la răstimpuri în junglă, ori luneca nebuneşte peste luciul apei. Pînă şi Alvin, pentru care totul continua să fie extrem de nou, simţea că pădurea exercita o fascinaţie aparte, altminteri decît micuţele şi sistematizatele păduri din nord. Puţini arbori erau identici; majoritatea se găseau pe diferite trepte de transformare, iar de-a lungul timpului unii reveniseră la formele iniţiale, naturale. În mod evident, mulţi dintre ei nu-şi aveau originea pe Pămînt şi, probabil, nici în Sistemul Solar. Ridicîndu-se aidoma unor santinele deasupra copacilor mai mici, giganţii sequoia ajungeau la peste o sută de metri înălţime. Cîndva fuseseră consideraţi cele mai străvechi vieţuitoare de pe Terra, fiind mai bătrîne decît Omul.
Rîul se lărgise; din cînd în cînd se desfăcea în salbe de lacuri, unde se aflau insule minuscule. Pe suprafaţa apei alergau în toate direcţiile insecte, mici creaturi multicolore, în ciuda poruncilor lui Hilvar, Krif ţîşnise să se alăture îndepărtatelor rude; dispăruse brusc într-un nor de aripi sclipitoare, stîrnind o sumedenie de bîzîituri nervoase. După o clipă, norul se destrămase, iar Krif gonise înapoi mai repede decît putea fi urmărit cu ochiul liber. Rămăsese apoi lîngă Hilvar, fără să mai încerce o altă escapadă.
Către seară începură să se întrevadă munţii. Rîul, călăuza lor credincioasă, curgea leneş apropiindu-se de finalul călătoriei. Era limpede că înainte de amurg n-aveau cum ajunge la picioarele masivului; cu mult mai devreme, pădurea devenise atît de întunecată încît îngreuna enorm orice înaintare. Arborii gigantici se pierduseră în umbre şi un vînt rece scutura frunzişul. Cei doi se pregătiră să înnopteze lîngă un uriaş sequoia roşu, al cărui vîrf era încă luminat de soare.
Cînd acesta asfinţi, lumina mai dăinuia pe undele mişcătoare. Exploratorii ― căci aşa se considerau acum ― rămăseseră în penumbra amurgului, privind rîul şi meditînd la cele văzute. În mod neaşteptat, Alvin simţi cuprinzîndu-l din nou delicioasa toropeală încercată cu o noapte înainte şi se abandonă somnului. Poate că odihna nu era necesară în viaţa lipsită de eforturi a Diasparului, însă aici era binevenită. Adormi, pe buze cu întrebarea cine trecuse ultima dată pe acolo şi cu cît timp în urmă…
Soarele se înălţase sus pe cer cînd ei ajunseră înaintea zidurilor muntoase ale Lysului. În faţă terenul urca abrupt, în valuri de stîncă stearpă. Aici rîul se sfîrşea la fel de spectaculos pe cît începuse; solul i se deschidea în cale şi el se prăbuşea cu urlet, dispărînd din vedere. Alvin încercă să-şi închipuie grotele subterane pe unde şerpuia înainte de a ieşi iarăşi la lumina zilei. Poate că oceanele pierdute ale Terrei continuau să se agite adînc în bezna eternă, iar fluviul bătrîn simţea chemarea lor.
Pentru un moment, Hilvar privi vîrtejul şi ţinutul sălbatec întins dincolo de el. Apoi indică o trecătoare, abia vizibilă printre dealuri.
― Shalmirane se găseşte în direcţia aceea.
Alvin nu-l întrebă de unde ştia; presupunea că mintea lui Hilvar intrase în legătură cu cea a unui prieten aflat la mulţi kilometri depărtare, şi că informaţia respectivă îi fusese transmisă în tăcere.
Nu dură mult pînă ajunseră în trecătoare. După ce o străbătură se pomeniră pe un platou ciudat, cu pante line. Pe Alvin nu-l mai încerca oboseala şi nici teama ― doar o nerăbdare încordată, sentimentul apropierii aventurii. Nu-şi dădea seama ce ar fi putut să descopere acolo, însă nu se îndoia că era vorba de ceva neobişnuit şi important.
Lîngă vîrf, natura terenului se modifică brusc. Pantele de la bază fuseseră din rocă vulcanică, poroasă, adunată pe alocuri în grămezi mari. Spre vîrf, solul era alcătuit dintr-o suprafaţă dură, sticloasă şi periculos de alunecoasă, de parcă Stîncile se topiseră cîndva, scurgîndu-se în josul muntelui.
Buza platoului se afla foarte aproape. Hilvar o atinse primul, iar după cîteva clipe Alvin se opri, amuţit, alături. Şedeau nu pe marginea unui platou, cum se aşteptaseră, ci pe marginea unui crater gigantic, adînc de aproximativ un kilometru şi cu un diametrul de alţi cinci. În faţa lor, terenul cobora abrupt, mai lin spre fund şi apoi se înălţa iarăşi, tot mai aproape de verticală, către marginea diametral opusă. Partea centrală a craterului conţinea un lac circular, a cărui suprafaţă tremura înfiorată din adîncuri.
Deşi plasată direct în bătaia razelor solare, întreaga depresiune era complet neagră. Alvin şi Hilvar nici măcar nu ghiceau natura substanţei pereţilor, dar părea roca unei lumi ce nu cunoscuse niciodată ziua. Sub picioarele lor, ocolind întregul crater, se întindea o bandă metalică neîntreruptă, lată de aproape o sută de metri, fără cea mai mică urmă de coroziune.
Obişnuindu-se cu acel peisaj nepămîntean, cei doi prieteni realizară că întunecimea craterului nu era atît de absolută pe cît crezuseră ei. Ici-colo, atît de rapid că nu se sesizau decît indirect, mici sclipiri luminoase scînteiau în pereţii de abanos. Apăreau aleator, dispărînd imediat după aceea, aidoma reflexiilor stelelor pe valurile mării.
― Minunat! exclamă Alvin. Dar ce anume e?
― Mie îmi pare un soi de reflector.
― E prea negru!
―-Numai pentru ochii noştri, nu uita. Nu ştim ce fel de radiaţii se utilizau atunci.
― Parcă nu-mi vine să cred că asta-i totul. Unde-i fortăreaţa?
Hilvar indică lacul.
― Uită-te atent.
Alvin scrută suprafaţa tremurătoare a apei, încercînd să desluşească tainele ascunse dedesubt. La început nu zări nimic, apoi distinse o reţea vagă de lumini şi umbre, în zonele mai puţin adînci de pe margini. Izbuti să urmărească configuraţia respectivă pînă spre centrul lacului, unde adîncurile adăposteau probabil alte mistere.
Undele întunecate acoperiseră fortăreaţa. Acolo jos se găseau ruinele unor clădiri cîndva măreţe, năruite de timp. Nu fuseseră însă toate înecate, deoarece tînărul remarcă mormane de bolovani, blocuri uriaşe ce alcătuiseră cîndva ziduri masive, în partea cealaltă a craterului. Apa clipocea lîngă ele, dar nu se ridicase îndeajuns pentru a-şi definitiva victoria.
― Să ocolim lacul, şopti Hilvar de parcă proporţiile dezolării i-ar fi înfiorat sufletul. Poate descoperim ceva în ruinele acelea.
Pe parcursul primelor sute de metri, pereţii craterului se dovediră atît de abrupţi şi netezi încît cu greu îşi păstrau poziţia verticală, dar cînd ajunseră la zonele mai line fură în stare să umble fără dificultate. În apropiere de mal, abanosul lucios al suprafeţei era ascuns de un strat subţire de ţărînă, suflată de vînturile din Lys de-a lungul vremurilor.
La vreo patru sute de metri depărtare, blocuri uriaşe de stîncă se îngrămădeau unele peste altele, aidoma unor cuburi gigantice. Aici se mai putea încă identifica o porţiune dintr-un zid masiv; ceva mai încolo două obeliscuri sculptate străjuiau o intrare, odinioară plină de măreţie. Pretutindeni creşteau licheni şi plante tîrîtoare, copăcei închirciţi, iar vîntul sufla încet în jurul lor.
Alvin şi Hilvar se apropiară de ruinele lui Shalmirane. Împotriva acelor ziduri, a energiilor adăpostite de ele, fulgeraseră şi tunaseră şi fuseseră înfrînte forţe capabile să nimicească o lume. Cîndva, cerurile paşnice fuseseră brăzdate de focuri smulse din inimile sorilor, iar munţii Lysului tremuraseră aidoma unor fiinţe vii sub furia stăpînilor lor.
Nimeni nu reuşise vreodată să cucerească fortăreaţa. Dar acum invincibila cetăţuie cedase ― capturată şi distrusă de lujerele răbdătoare ale iederii, de generaţiile de viermi orbi, de apele încet crescătoare ale lacului.
Copleşiţi de măreţia ei, cei doi tovarăşi păşiră tăcuţi spre colosala ruină. Intrară în umbra unui portal spart şi pătrunseră într-un canion, unde stînca muntelui se despica în două. Înainte se afla lacul şi în scurt timp apa clipoceau la picioarele lor. Unde micuţe, înalte de numai cîţiva centimetri, se spărgeau de malul îngust.
Hilvar rupse primul tăcerea. În glasul lui răsuna o notă de nesiguranţă ce-l determină pe Alvin să îl privească surprins.
― Nu-nţeleg, rosti încet. Dacă vîntul nu ajunge pînă aici, ce anume produce valurile astea? Apa ar trebui să fie nemişcată.
Înainte ca prietenul să îi răspundă, Hilvar se trînti la pămînt, întoarse capul pe o parte, şi-şi afundă urechea dreaptă în apă. Alvin se întrebă ce spera să descopere într-o asemenea poziţie, apoi îşi dădu seama că Hilvar asculta. Şovăind ― pentru că undele negre nu păreau deloc îmbietoare ― îl imită.
Şocul răcelii dură numai o secundă; după aceea auzi slab, dar distinct, un bubuit ritmic şi continuu. Parcă jos, în străfundurile apelor, pulsa o inimă gigantică.
Scuturîndu-şi apa din păr, tinerii se priviră tăcuţi. Nici unul n-ar fi spus cu glas tare ceea ce gîndea… că lacul era viu!
― Ar fi mai bine dacă am cerceta ruinele, fără să ne apropiem de lac, spuse în cele din urmă Hilvar.
― Crezi că e ceva acolo? întrebă Alvin arătînd enigmaticele vălurele care continuau să i se spargă la picioare. Să fie oare periculos?
―― Nimic din ceea ce posedă un creier inteligent nu e periculos.
(Adevărat? socoti Alvin. Dar Invadatorii?)
― Nu pot detecta nici un fel de gînduri şi totuşi am senzaţia că nu sîntem singuri. Foarte ciudat.
Reveniră încet spre ruinele fortăreţei, fiecare purtînd în minte zgomotul subacvatic, înfundat şi permanent. Alvin avea impresia că ciudăţeniile sporiseră şi că, în ciuda eforturilor, se îndepărta tot mai mult de desluşirea adevărurilor pe care le căuta.
Nu părea probabil ca ruinele să le dezvăluie ceva, totuşi scotociră atenţi printre grămezile de resturi şi maldărele uriaşe de bolovani. Poate că acolo se afla cimitirul de maşini ― acele maşini care funcţionaseră cu atîta vreme în urmă, inutile astăzi dacă s-ar fi întors Invadatorii. De ce nu mai reveniseră însă niciodată? Însă asta era o altă problemă şi Alvin avea suficiente enigme care-şi aşteptau rezolvarea. Nu trebuia să mai caute altele în plus.
La cîţiva metri de lac, descoperiră printre ruine un spaţiu liber. Fusese năpădit de buruieni, dar o căldură teribilă le pîrjolise şi la apropierea celor doi se fărîmară în cenuşă, lipindu-se de încălţările lor. În mijloc se găsea un trepied metalic, ferm ancorat în sol, susţinînd un cerc uşor înclinat axial, astfel încît era aţintit asupra unui punct situat cam la jumătatea distanţei dintre orizont şi zenit. La prima vedere cercul păru gol, apoi, cînd Alvin privi mai atent, văzu că în interiorul lui se găsea o ceaţă fină, înşelătoare pentru ochi, pîlpîind undeva la marginea spectrului vizibil: licărul energiei. Din acest aparat, era convins, ţîşnise explozia de lumină ce-i ademenise în vechiul Shalmirane.
Nu îndrăzniră să se apropie, păstrînd prudenţi o distanţă sigură. O descoperire importantă, socoti Alvin. Mai rămînea de aflat cine şi în ce scop instalase aparatul. Cercul era clar înclinat spre spaţiu. Oare fulgerul văzut de ei fusese un semnal? Ipoteza dădea naştere unor implicaţii care le tăiau răsuflarea.
― Alvin, rosti brusc Hilvar cu voce calmă, dar apăsată. Avem musafiri.
Tînărul se răsuci pe călcîie şi se trezi privind un triunghi de ochi lipsiţi de pleoape. Cel puţin, aceasta a fost prima lui impresie. În spatele ochilor zări după aceea silueta robotului, mică şi complexă. Plutea în văzduh cam la un metru deasupra solului şi nu semăna cu nici un altul văzut pînă atunci de Alvin.
După ce depăşi surpriza, redeveni stăpîn pe sine. Întreaga viaţă comandase maşinilor, iar faptul că aceasta nu-i era familiară nu constituia un impediment. La urma urmei, nu văzuse mai mult decît cîteva procente din roboţii care-i satisfăceau solicitările zilnice în Diaspar.
― Poţi vorbi? întrebă.
Tăcere.
― Te dirijează cineva?
Iarăşi tăcere.
― Pleacă. Apropie-te. Ridică-te. Coboară.
Nici una din comenzile mentale convenţionale nu produse efect. Robotul rămînea inactiv, parcă dispreţuitor. Rezultau imediat două posibilităţi: fie era prea limitat pentru a înţelege comenzile, fie din contra, îl caracteriza un grad înalt de inteligenţă, posedînd capacităţi proprii de voinţă şi alegere. În acest din urmă caz, trebuia tratat ca pe un egal. Şi încă putea fi subestimat, dar robotul nu i-ar fi purtat resentimente; orgoliul nu fusese inclus printre viciile maşinilor.
Hilvar nu se abţinu să nu rîdă de confuzia evidentă a prietenului său. Era gata să-i propună să preia el sarcina stabilirii legăturii, cînd vorbele i se topiră pe buze. Tăcerea din jurul lui Shalmirane fu destrămată de un zgomot ameninţător, imposibil de interpretat greşit ― pleoscăitul unui corp uriaş, şiroind de apă.
Pentru a doua oară de la plecarea din Diaspar, Alvin îşi dori să fie acasă. Apoi realiză că nu aceasta era starea potrivită pentru a întîmpină aventura, şi înaintă încet, dar hotărît, spre lac.
Creatura care ieşea din apa întunecată părea o parodie monstruoasă a robotului, alcătuită însă din materie organică. Dispunerea similară a ochilor nu putea fi o coincidenţă, întrucît fusese reprodusă în mare şi configuraţia tentaculelor, a membrelor poliarticulate. Acolo însă asemănările încetau. Robotul nu avea dantelăria de aripioare delicate ce băteau permanent apa, nenumăratele picioare butucănoase pe care fiinţa avansa spre mal şi nici supapele de aspiraţie, sau orice ar fi fost ele, şuierînd zgomotos în aerul rarefiat.
Trupul creaturii rămăsese sub unde; doar primii trei metri îi scoase în mediul evident nefamiliar. Lungimea totală părea să fie de vreo cincisprezece metri, dar şi cineva lipsit de cunoştinţe de biologie ar fi remarcat aspectul general de improvizaţie al monstrului, construcţia neglijentă, de parcă elementele constitutive ar fi fost executate grosolan şi asamblate în grabă, atunci cînd nevoia se ivise.
În pofida dimensiunilor animalului şi a temerilor iniţiale, după ce îl studiară cu atenţie, Alvin şi Hilvar nu se mai simţiră îngrijoraţi. Creatura era în mod limpede stîngace; pur şi simplu nu putea fi considerată o ameninţare serioasă, chiar dacă ar fi existat motive să fie privită astfel. Omul îşi învinsese de multă vreme spaima copilărească datorată unui aspecte neobişnuite. Teama respectivă nu reuşise să supravieţuiască primului contact cu o civilizaţie extraterestră prietenoasă.
― Lasă-mă pe mine, şopti Hilvar. Mă pricep la animale.
― Dar nu-i un animal, replică tot în şoaptă Alvin. Sînt sigur că este o fiinţă inteligentă şi că robotul ăla e proprietatea sa.
― Este posibil să fie şi invers. Oricum, e extrem de ciudat. Nu detectez nici urmă de gînd. Hei… dar ce se-ntîmplă?
Monstrul nu se clintise din loc. Era în continuare ridicat pe jumătate la malul apei, poziţie menţinută printr-un efort ce părea considerabil. Însă în centrul triunghiului format de ochii lui începuse să apară un fel de membrană semitransparentă ― o membrană care pulsa şi tremura, emiţînd sunete grave, aidoma unor bubuituri rezonante formînd cuvinte ininteligibile. Devenise evident că fiinţa încerca să le vorbească.
Încercarea aceea disperată de comunicare emoţiona. Timp de cîteva minute, creatura se chinui zadarnic, apoi brusc, lăsă impresia că îşi înţelesese greşeala. Membrana pulsatorie se contractă, iar sunetele crescură în înălţime cu cîteva octave, intrînd în spectrul de frecvenţă al vorbirii umane. Începură să se audă frînturi distincte de cuvinte, intercalate între mormăieli de neînţeles. Fiinţa îşi reamintea un vocabular ştiut cîndva, cu multă vreme în urmă, dar pe care nu-l mai utilizase de atunci.
Hilvar interveni:
― Acum te înţelegem, spuse el, pronunţînd clar şi răspicat. Te putem ajuta? Ţi-am văzut semnalul. Venim din Lys.
La auzul numelui «Lys», fiinţa păru că-şi pierde vioiciunea, ca dezamăgită.
― Lys, repetă ea. Nu putea rosti corect litera «s», astfel încît se auzea «Lyd». Mereu din Lys. Niciodată nu vine altcineva. Noi îi chemăm pe Cei Mari, însă ei nu ne aud.
― Cine sînt Cei Mari? întrebă Alvin, aplecîndu-se înainte cu interes. Aripioarele delicate fremătară spre cer.
― Cei Mari, de pe planetele zilei veşnice. Ei vor veni. Stăpînul ne-a promis.
Răspunsul nu lămurea deloc misterul, dar înainte ca Alvin să continue, Hilvar vorbi. Întrebările sale erau atît de răbdătoare, pline de înţelegere şi în acelaşi timp pătrunzătoare, încît Alvin nu îl întrerupse, în pofida nerăbdării. Nu recunoştea superioritatea inteligenţei lui Hilvar, însă nu exista îndoială că abilitatea acestuia de a trata cu animalele se extindea asupra uluitoarei creaturi. Mai mult, ea chiar părea să-l agreeze. Vorbirea îi deveni tot mai clară, iar dacă la început se limitase la propoziţii scurte şi directe, mai apoi răspunsurile ei cîştigară în complexitate, oferind informaţii suplimentare.
Alvin nu simţi scurgerea timpului în vreme ce Hilvar reconstituia o poveste incredibilă. Nu puteau, desigur, să descopere întregul adevăr; rămînea loc pentru nenumărate ipoteze şi argumentări. Pe măsură ce răspundea întrebărilor, înfăţişarea fiinţei începu să se modifice. Se retrase înapoi în lac, picioarele butucănoase care o sprijiniseră dispărură, contopindu-se cu restul trupului. Brusc se petrecu o transformare şi mai extraordinară. Cei trei ochi uriaşi se închiseră, se contractară în nişte puncte, dispărînd complet. Fiinţa părea să vadă tot ce dorea, neavînd nevoie de organe vizuale.
Alte schimbări mai subtile aveau loc permanent, iar în final deasupra apei rămase doar diafragma vibratoare cu ajutorul căreia vorbea. Fără îndoială, şi ea urma să se topească în masa amorfă de protoplasma, cînd rolul ei avea să înceteze.
Lui Alvin îi venea greu să creadă că inteligenţa exista într-o formă atît de instabilă. Dar surpriza cea mare nu sosise încă… Deşi originea extraterestră a fiinţei era evidentă, trecu destul pînă ce Hilvar, în pofida vastelor cunoştinţe de biologie, să-şi dea seama de tipul de organism pe care-l aveau înainte: nu o singură entitate. Dealtfel în permanenţă spusese «noi» referindu-se la sine. Nu era altceva decît o colonie de creaturi independente, organizate într-un întreg şi controlată de forţe necunoscute.
Animale oarecum similare ― de pildă meduzele ― existaseră cîndva din abundenţă în oceanele Pămîntului. Unele de dimensiuni uriaşe, purtîndu-şi pe lungimi de douăzeci-treizeci de metri corpurile transparente şi jungla de tentacule vezicante. Însă nici unul dintre ele nu posedase scînteia inteligenţei şi nu depăşise reacţiile reflexe în faţa unor stimuli simpli.
Însă în acest caz inteligenţa nu putea fi pusă sub semnul îndoielii, chiar dacă părea să se găsească într-un proces de decădere. Alvin urma să-şi amintească mereu nepămînteasca întîlnire, pe Hilvar potrivind laolaltă, fără grabă, fragmentele istoriei Stăpînului. Polipul proteic îşi căuta cuvintele de mult uitate, lacul întunecat mîngîia ruinele din Shalmirane, iar robotul trioptic îi fixa cu ochi neclintiţi.