Stăpînul sosise pe Pămînt în haosul Secolelor de Tranziţie, pe vremea cînd Imperiul Galactic se fărîmiţa, dar căile stelare de comunicaţie nu fuseseră încă complet tăiate. Era de origine umană, chiar dacă planeta natală i se rotea în jurul unuia din cei Şapte Sori. Tînăr fiind, se văzuse silit să-şi părăsească lumea de baştină. Amintirea ei îl urmărise întreaga viaţă. Expulzarea şi-o punea pe seama unor duşmani neîndurători, însă în realitate la mijloc se găsea o maladie incurabilă pe care, dintre toate speciile inteligente ale Universului, numai Homo Sapiens părea s-o aibă: mania credinţei.
În decursul primei părţi din istoria sa, omenirea produsese o succesiune nesfîrşită de profeţi, prooroci, mesii şi evanghelişti, care-şi convinseseră adepţii că secretele Cosmosului le erau dezvăluite numai lor. Unii izbutiseră să întemeieze religii ce supravieţuiseră generaţii, influenţînd miliarde de oameni. Alţii fuseseră uitaţi încă înainte de a muri.
Dezvoltarea ştiinţelor, ce cu regularitate monotonă respingeau teoriile profeţilor şi produceau miracole neegalate de aceştia, distrusese în final religia. Nu şi uimirea, nici veneraţia sau smerenia încercate de cele mai multe fiinţe inteligente atunci cînd contemplau Universul din jur. În schimb slăbise, iar apoi desfiinţase complet numeroasele credinţe, fiecare proclamîndu-şi arogantă calitatea de unic deţinător al adevărului suprem, condamnînd ca false rivalele şi predecesoarele ei.
Totuşi, deşi din momentul în care omenirea atinsese un nivel elementar de civilizaţie ele nu mai deţinuseră nici o putere reală, culte izolate continuaseră să apară de-a lungul epocilor. Oricît de fantastice le-ar fi fost doctrinele, reuşeau întotdeauna să-şi atragă discipoli. Înfloriseră în special în decursul perioadelor de confuzie şi de dezordine, şi nu era cîtuşi de puţin surprinzător că Secolele de Tranziţie cunoscuseră o adevărată explozie de iraţionalism. Atunci cînd realitatea deprima, oamenii încercau să se amăgească cu mituri…
Expulzat de pe planeta natală, cel numit Stăpînul nu plecase totuşi cu mîna goală. Cei Şapte Sori reprezentaseră centrul puterii şi cunoştinţelor galactice, iar el avusese prieteni influenţi. Părăsise planeta într-o navă micuţă şi iute, clasată printre cele mai rapide construite vreodată. Luase cu el un alt produs de ultimă oră al ştiinţei ― robotul ce-i fixa cu privirea în chiar acel moment pe Alvin şi pe Hilvar.
Nimeni nu reuşise să cunoască capacităţile şi funcţiunile acestei maşini. Într-o oarecare măsură, ea devenise un alter-ego al Stăpînului şi probabil că în lipsa ei, religia Celor Mari s-ar fi prăbuşit după moartea fondatorului. Rătăciseră împreună printre roiurile stelare, schimbînd permanent direcţia, pînă ce ajunseseră, în cele din urmă, dar cu certitudine nu întîmplător, pe planeta de unde porniseră strămoşii Stăpînului.
Despre acea saga a lor se scriseseră biblioteci întregi, fiecare volum inspirînd la rîndul lui o mulţime de comentarii pînă cînd, printr-un soi de reacţie în lanţ, cărţile originale se pierduseră sub munţi de exegeze şi de adnotări. Stăpînul poposise pe multe planete, şi îşi făcuse discipoli din rîndul multor specii.
Personalitatea sa trebuie să fi fost extrem de puternică dacă izbutise să-i convingă atît pe umani, cît şi pe non-umani, mai cu scamă deoarece nu exista nici urmă de dubiu că printre adepţii unei religii cu o audienţa atît de largă se număraseră şi indivizi deosebit de înzestraţi. Probabil că Stăpînul avusese cel mai mare succes ― fiind în acelaşi timp ultimul ― dintre toţi proorocii omenirii. Nici unul din predecesorii săi nu cîştigase atîţia discipoli şi nu-şi răspîndise învăţăturile peste giganticele hăuri ale spaţiului şi timpului. Care anume fuseseră aceste învăţături, Alvin şi Hilvar nu aflară nici măcar cu aproximaţie. Polipul uriaş se strădui din răsputeri să le repete, însă majoritatea cuvintelor erau lipsite de sens, predici întregi erau reproduse într-o manieră mecanică şi rapidă, încît deveneau extrem de dificil de urmărit. După o vreme, Hilvar fu nevoit să abată discuţia de la aspectul teologic, pentru a se concentra asupra unor evenimente concrete.
Însoţit de un grup dintre cei mai fideli discipoli, Stăpînul venise pe Pămînt în zilele premergătoare dispariţiei oraşelor, cînd Portul Diaspar se deschidea încă stelelor. Sosiseră probabil în nave de diferite tipuri; polipii, de pildă, călătoriseră într-un vas umplut cu fluid din oceanul lor de baştină. Nu se mai ştia dacă acest cult al lor fusese primii bine pe Terra. Cel puţin nu întîlnise o opoziţie violentă, iar după ce peregrinaseră un timp, se stabiliseră în pădurile din munţii Lysului.
La sfîrşitul lungii sale vieţi, gîndurile Stăpînului reveniseră iarăşi la planeta de unde fusese alungat. Le ceruse prietenilor să-l scoată afară sub cerul liber, să privească aştrii Aşteptase, cu puterile părăsindu-l treptat, pînă ce zărise, răsăritul celor Şapte Sori, iar spre final bolborosise mai multe lucruri ce aveau să inspire alte biblioteci de comentarii. Vorbise din nou despre Cei Mari, ce părăsiseră acum Universul materiei şi al spaţiului, dar care urmau cu siguranţă să revină într-o bună zi. Îşi însărcinase discipolii să rămînă acolo pentru a-i întîmpină, atunci cînd aveau să se întoarcă. Au fost ultimele lui cuvinte inteligibile. Nu a mai recunoscut pe nimeni dintre cei din jur, însă înainte de a-şi da ultima suflare şoptise o frază care traversase epocile, obsedînd minţile tuturor celor ce o auziseră: E minunat să priveşti umbrele colorate pe plantele lumii eterne. Apoi murise.
După dispariţia sa, mulţi adepţi plecaseră. Totuşi, destui rămaseră credincioşi învăţăturilor, pe care le prelucraseră cu migală de-a lungul timpului. La început au crezut că Cei Mari, indiferent cine ar fi fost ei, vor apare în curînd, dar speranţa li se destrămă odată cu scurgerea secolelor. Aici relatarea fiinţei devenea foarte confuză, adevărul şi legenda se contopeau, fără a mai putea fi separate. Alvin îşi imagina doar vag generaţiile de fanatici aşteptînd un eveniment măreţ, neînţeles, care urma să se petreacă într-un moment necunoscut din viitor.
Cei Mari nu au apărut niciodată. Treptat puterea sectei slăbi, pe măsură ce moartea sau deziluziile îi răpuneau pe membrii ei. Primii dispăruţi au fost discipolii umani, cu viaţa cea mai scurtă. Ca o supremă ironie, ultimul adept al profetului om îl reprezenta o creatură fundamental deosebită.
Uriaşul polip era astăzi ultimul discipol al Stăpînului, dintr-un motiv extrem de simplu. El era nemuritor. Miliardele de celule individuale din care era alcătuit trupul său mureau, dar înainte de asta se reproduceau. La anumite intervale, monstrul se dezintegra în celulele componente, ce se divizau după aceea dacă mediul le-o permitea. În decursul acestei faze, polipul nu mai exista ca entitate inteligentă, conştientă. În acest punct lui Alvin îi veni automat în minte modul în care locuitorii Diasparului petreceau milenii de repaos în Băncile Memoriei.
La momentul potrivit, o misterioasă forţă biologică readucea laolaltă componentele risipite, iar polipul începea un nou ciclu existenţial. Revenea la conştiinţa de sine, îşi amintea vieţile anterioare, deşi adesea imperfect, căci accidentele deteriorau celulele delicate ale memoriei.
Poate că nici o altă formă de viaţă nu şi-ar fi menţinut atît de mult credinţa într-o religie uitată de un miliard de ani. Într-un fel, polipul era victima neajutorată a propriei naturi biologice. Datorită nemuririi, nu se schimba şi era silit să repete de-a pururi acelaşi tipar invariabil.
În ultimele ei faze, religia Celor Mari se identificase cu venerarea celor Şapte Sori. Cînd Cei Mari refuzaseră să se ivească, se încercase o comunicare cu sistemul lor stelar. Apoi semnalele respective se transformaseră într-un ritual lipsit de sens, întreţinut în prezent doar de o creatură incapabilă să înveţe şi de un robot incapabil să uite.
Cînd nespus de bătrîna voce se stinse în aerul nemişcat, Alvin se simţi copleşit de milă. Ce devotament zadarnic, cîtă loialitate irosită inutil, în vreme ce sori şi planete se năşteau şi mureau…
N-ar fi crezut niciodată o asemenea poveste dacă nu ar fi avut dovezile înaintea ochilor. Şi mai mult decît oricît îl întrista dimensiunea ignoranţei sale. Un crîmpei din trecut fusese luminat pentru o clipă, dar acum bezna îl învăluise iarăşi.
Istoria Universului era probabil un ghem de asemenea fire încîlcite, şi nimeni nu putea spune care dintre ele importau şi care nu. Povestea uluitoare a Stăpînului şi a Celor Mari semănase cu oricare alta din nenumăratele legende ce supravieţuiseră, într-un fel sau altul, Civilizaţiei Zorilor. Totuşi, existenţa polipului şi a tăcutului robot făcea imposibil ca Alvin să ia totul drept o fabulă avînd ca temă autoamăgirea, înălţată pe un fundament de nebunie.
Care era legătura, se întrebă el, dintre cele două entităţi, atît de diferite din toate punctele de vedere şi care, cu toate acestea, menţinuseră peste eoni o tovărăşie extraordinară? Cumva, intuia că dintre ei robotul era mai important. Fusese însoţitorul Stăpînului şi trebuia să-i cunoască secretele.
Alvin se uită spre automatul enigmatic rămas neclintit. De ce nu vorbea? Ce gînduri treceau prin complicata şi poate străina lui minte? Deşi, dacă fusese conceput pentru a-l sluji pe Stăpîn, cu certitudine mintea lui nu era pe de-a-ntregul străină celei umane, fiind neapărat capabilă să răspundă comenzilor. Gîndindu-se la tainele deţinute de acel robot enervant de tăcut, simţea o curiozitate atît de mare, încît se învecina cu lăcomia. Nu era cinstit ca asemenea cunoştinţe să-i fie ascunse; acolo se aflau poate minuni depăşind pînă şi nivelul Computerului Central din Diaspar.
― De ce nu vrea să ne vorbească robotul vostru? întrebă polipul, cînd Hilvar îşi termină epuizat întrebările.
Răspunsul fu cel aşteptat.
― Stăpînul l-a oprit să vorbească altfel decît cu glasul său, iar de atunci vocea lui a amuţit.
― Dar pe voi vă asculta?
― Da. Stăpînul l-a lăsat în grija noastră. Vedem prin ochii lui oriunde merge. Supraveghează maşinile care întreţin lacul şi-i păstrează apa curată. Dar e mai corect să-l numim partener, nu servitor.
Alvin căzu pe gînduri. În minte începea să i se înfiripe o idee, deocamdată vagă, doar pe jumătate formată. Poate că îl inspirase pur şi simplu tentaţia cunoaşterii şi a puterii. Oricum, nici privind retrospectiv nu avea să-şi definească cu limpezime cauzele ce-l îndemnaseră să acţioneze. Probabil egoiste la bază, ele implicau şi un anume sentiment de milă. I-ar fi plăcut să curme aşteptarea inutilă a creaturii, să o elibereze de sub greutatea fantasticului destin. Nu era sigur ce s-ar fi putut face cu polipul, în schimb robotului i se putea vindeca nebunia, dezgropînd în acelaşi timp nepreţuitele cunoştinţe păstrate de memorii.
― Sînteţi convinşi, rost el încet, vorbind polipului dar adresîndu-se de fapt maşinii, că rămînînd aici îndepliniţi dorinţa Stăpînului? El voia ca lumea să-i cunoască învăţătura. Ea s-a pierdut, iar voi vă ascundeţi aici în Shalmirane. Noi înşine v-am descoperit doar printr-o întîmplare. Poate că sînt mulţi cei care doresc să descopere doctrina Celor Mari.
Hilvar îl privi atent, neînţelegîndu-i intenţiile. Polipul părea agitat, iar pulsaţiile regulate ale organului său de vorbire întîrziară cîteva clipe. Apoi răspunse, cu un glas scăpat de sub control:
― Am discutat mulţi ani această problemă, dar nu putem pleca din Shalmirane. Lumea trebuie să vină la noi, indiferent cît ar dura.
― Am o idee mai bună, interveni energic Alvin. Este adevărat că voi trebuie să rămîneţi în lac, însă nu văd motivul pentru care tovarăşul vostru nu ne-ar însoţi pe noi. Se poate întoarce oricînd doreşte, sau oricînd aveţi nevoie de el. De la moartea Stăpînului lucrurile s-au schimbat… lucruri pe care, trebuie să le cunoaşteţi şi pe care nu le veţi înţelege niciodată dacă veţi rămîne aici.
Robotul nu se clinti. Tulburat de agonia indeciziei, polipul se afundă complet sub suprafaţa lacului timp de cîteva minute. Poate că discuta neauzit cu partenerul său. În cîteva rînduri vru să se ridice înapoi, dar parcă reflectînd mai bine, se cufundase iarăşi. Hilvar profită de ocazie:
― Aş vrea să ştiu ce încerci să faci, şopti cu o voce pe jumătate amuzată, pe jumătate serioasă. Sau nu ştii nici tu?
― Sînt convins că-ţi pare rău de sărmanele creaturi. Nu crezi că ar fi frumos să le ajutăm?
― Ba da, totuşi acum te cunosc destul de bine ca să fiu aproape sigur că altruismul nu constituie una din trăsăturile tale dominante. Trebuie să existe şi un alt motiv.
Alvin surîse amar. Chiar dacă Hilvar nu-i citise gîndurile ― şi nu avea nici un motiv să creadă c-o făcuse ― putea, neîndoielnic, să-i descifreze caracterul.
― Poporul tău are puteri mentale remarcabile, replică în încercarea de a deplasa discuţia pe un teren mai puţin periculos. Părerea mea este că veţi fi în stare să faceţi ceva pentru robot, chiar dacă pentru polip nu. Vorbea foarte încet, să nu fie auzit. Prudenţa părea însă deplasată; robotul nu-i acorda atenţie.
Din fericire, înainte ca Hilvar să-şi reia întrebările, polipul reapăru la suprafaţă. În ultimele minute se micşorase mult şi se mişca haotic. In timp ce îl priveau, din corpul transparent, complex, se desprinse o porţiune, dispersîndu-se după aceea în nenumărate fragmente mici, ce se împrăştiară cu iuţeală. Fiinţa se destrăma sub ochii lor.
Cînd vorbi, glasul îi era schimbat, dificil de înţeles:
― Începe următorul ciclu, bolborosi într-o şoaptă fluierată. Nu-l aşteptam aşa de repede… rămas cîteva minute… stimul prea puternic… nu mă pot menţine mult…
Alvin şi Hilvar îl fixau cu fascinaţie îngrozită. Deşi procesul la care asistau era natural, nu era plăcut să urmăreşti convulsiile finale ale unei creaturi inteligente. Îi încerca de asemenea un sentiment vag de vinovăţie: iraţional, căci momentul declanşării unui nou ciclu nu avea mare importanţă, însă pricepuseră că efortul exagerat şi agitaţia cauzate de prezenţa lor erau răspunzătoare de metamorfoza prematură.
Alvin realiză că trebuia să acţioneze repede, altminteri risca să piardă şansa aceea ― nu numai pentru cîţiva ani, ci poate pentru secole.
― Ce aţi hotărît? Robotul vine cu noi?
Urmă o pauză chinuitoare, în care polipul se străduia să-şi controleze trupul pe cale de descompunere. Diafragma tremură, dar nu emise nici un sunet. Apoi, ca într-un disperat gest de rămas bun, îşi flutură slab aripioarele delicate şi le lăsă să cadă în apă, unde ele se desprinseră imediat. După cîteva minute, transfomarea se sfîrşise. Din polip nu mai rămăsese nici un fragment cu dimensiuni mai mari de un centimetru. Apa era plină de bucăţele mici, verzui, ce păreau să posede o viaţă şi o mobilitate proprie, dispărînd rapid în imensitatea lacului.
Vălurelele de la suprafaţă conteniseră, iar Alvin înţelese că zgomotul monoton din adîncuri încetase. Lacul era din nou mort. Dar într-o bună zi, forţele necunoscute care în trecut nu dăduseră niciodată greş în a-şi îndeplini sarcinile, urmau să acţioneze iarăşi, determinînd polipul să renască. Fenomen ciudat şi extraordinar, însă era el cu mult mai straniu decît organizarea trupului omenesc, el însuşi o vastă colonie de celule vii, distincte, organizate pe tipuri şi în interdependenţă unele faţă de celelalte?
Nu pierdu timpul cu asemenea speculaţii. Îl apăsa obsesia eşecului, deşi scopul nu şi-l definise niciodată. Ratase o ocazie rarisimă, ce putea să nu se mai ivească. Privi trist spre lac şi abia după o vreme mintea lui percepu cuvintele şoptite de Hilvar la ureche:
― Cred că ai reuşit să îl convingi.
Se răsuci iute pe călcîie. Robotul, pînă atunci retras, plutind fără să se apropie la mai puţin de şapte metri, se deplasase silenţios şi se afla acum cam la un metru deasupra capului său. Ochii nemişcaţi, cu unghi larg de vedere, nu ofereau nici o indicaţie asupra direcţiei de interes. Probabil că distingea perfect întreaga emisferă dinainte, dar Alvin nu se îndoia că el însuşi se găsea în centrul atenţiei maşinii.
Aceasta aştepta următoarea mişcare a tînărului. Într-o anumită măsură se găsea sub controlul lui Alvin. Putea să-l urmeze în Lys, chiar şi în Diaspar… dacă nu se răzgîndea. Deocamdată, Alvin îi era un stăpîn de probă.