Întoarcerea în Airlee le luă aproape trei zile ― în parte, deoarece Alvin nu avea interes să se grăbească. Explorarea Lysului ocupa în prezent locul doi, plasîndu-se după proiectul mult mai important şi mai ispititor de a intra în contact cu inteligenţa artificială care-i devenise tovarăş de drum.
Bănuia că robotul încerca să-l folosească în scopurile lui personale, probabil pentru un soi de justiţie romantică. Asupra lor nu era însă sigur, căci robotul continua cu încăpăţînare să tacă. Din raţiuni necunoscute ― poate din teama de a nu-i dezvălui prea multe din secrete Stăpînul introdusese blocaje extrem de eficiente pe circuitele de vorbire, iar tentativele lui Alvin de a le înlătura eşuaseră. Chiar şi interpelările indirecte, de genul «dacă nu spui nimic, iau tăcerea drept răspuns afirmativ», dăduseră greş; robotul era prea inteligent pentru a fi păcălit cu atîta uşurinţă.
Din alte puncte de vedere se arăta mai dornic de cooperare. Asculta orice comenzi ce nu-i cereau să vorbească sau să dezvăluie informaţii. După o vreme, Alvin descoperi că îl putea controla prin gînduri, ca pe roboţii Diasparului. Reprezenta un mare pas înainte, iar ceva mai tîrziu, creatura ― era greu s-o consideri o simplă maşinărie ― îşi coborî puţin baricadele, permiţîndu-i să privească prin ochii ei. Se părea că nu obiecta împotriva unor asemenea forme pasive de comunicare, însă respingea orice alte încercări de apropiere. Pe Hilvar îl ignora total; nu-i asculta nici o comandă, baricadîndu-şi mintea împotriva investigaţiilor acestuia. La început Alvin fusese dezamăgit, deoarece sperase ca puterile mentale ale lui Hilvar să-i permită forţarea tezaurului de amintiri ascunse. Abia mai tîrziu înţelesese avantajul de a avea un servitor ce nu mai asculta de nimeni altul.
Singurul membru al expediţiei care obiecta vehement împotriva prezenţei robotului era Krif. Poate îşi imagina că are de-a face cu un soi de rival, ori dezaproba, din principiu, orice obiect zburător lipsit de aripi. În cîteva rînduri, pe cînd rămăsese nesupravegheat, încercase nişte atacuri directe. Robotul îl enervase însă şi mai mult, ignorîndu-l cu desăvîrşire. În cele din urmă, Hilvar izbutise să îl potolească, iar pe durata restului călătoriei păru resemnat. Amîndoi însoţeau vehiculul lunecînd silenţios prin păduri şi cîmpuri, fiecare menţinîndu-se pe partea stăpînului propriu, prefăcîndu-se că nu iau în seamă unul existenţa celuilalt.
În Airlee, Seranis îi aştepta. Alvin ştia că e imposibil să-i surprinzi pe oamenii aceia; minţile lor, conectate laolaltă, îi ţineau la curent cu tot ceea ce se desfăşura în ţinut. Era curios să afle cum reacţionaseră ci la vestei aventurii din Shalmirane.
Seranis arăta mult mai îngrijorată şi mai nesigură decît o văzuse el pînă atunci, şi tînărul îşi reaminti de alegerea pe care trebuia să o facă. În vîltoarea ultimelor zile uitase de ea; nu-i plăcea să-şi irosească energia făcîndu-şi griji cu viitorul, dar iată că viitorul bătea acum la uşa lui. Trebuia să decidă unde în cele două lumi dorea să trăiască.
Cînd Seranis începu să-i vorbească, în glasul ei suna neliniştea. Brusc, Alvin avu impresia că planurile Lysului în privinţa sa se modificaseră. Ce se întîmplase în decursul absenţei lui? Oare dăduseră greş cei ce plecaseră în Diaspar să acţioneze asupra mintii lui Khedron?
― Alvin, începu femeia, sînt multe lucruri pe care nu ţi le-am spus pînă astăzi, dar pe care trebuie să le cunoşti ca ne înţelegi.
Cunoşti unul din motivele izolării civilizaţiilor noastre. Teama de Invadatori, umbra aceea întunecată din străfundurile fiecărei fiinţe omeneşti, a făcut ca neamul tău să întoarcă spatele lumii şi să se piardă în propriile lui vise. Aici, în Lys, teama n-a fost niciodată atît de mare, chiar dacă noi sîntem cei care am suportat povara atacului final.
Dar izolarea mai are un motiv.
Cu mult în urmă, Alvin, oamenii au început să caute nemurirea, iar în cele din urmă au descoperit-o. Au uitat însă că lumea care aboleşte moartea, trebuie să abolească de asemeni viaţa. Extinderea nelimitată a vieţii mulţumeşte individul, dar duce la stagnare. Astfel că noi am sacrificat nemurirea, în timp ce Diasparul continuă să urmărească acest deziderat fatal. Din această cauză s-au despărţit popoarele noastre… şi tot de aceea nu trebuie să se mai întîlnească niciodată.
Deşi cuvintele nu constituiau o surpriză, şocul lor nu fu cu nimic diminuat. Alvin refuza să admită eşecul planurilor sale, aşa cum erau ele, închegate doar pe jumătate. Doar o parte a creierului său o mai asculta pe Seranis. Înţelegea şi reţinea cuvintele ei, în vreme ce cu o altă parte a minţii pornise să refacă drumul către Diaspar, încercînd să-şi imagineze obstacolele ce-i putea fi ridicate în cale.
Nefericirea lui Seranis era vizibilă. Glasul ei aproape că ruga, iar Alvin pricepu că nu i se adresa numai lui, ci şi fiului ei. Era probabil conştientă de afecţiunea născută între cei doi tineri pe parcursul zilelor petrecute împreună. Hilvar îşi fixa mama cu atenţie şi Alvin avu impresia că privirea lui trăda nu numai îngrijorare, ci şi o umbră de acuzare.
― Nu vrem să te obligăm să faci ceva împotriva voinţei tale, dar credem că îţi dai seama la ce ar conduce reîntîlnirea culturilor noastre. Între ele există o diferenţă tot atît de uriaşă cît distanţa ce separa Pămîntul de străvechile sale colonii. Gîndeşte-te la un singur aspect, Alvin. Tu şi Hilvar aveţi aproape aceeaşi vîrstă… dar şi el, şi eu vom fi morţi de secole, în vreme ce tu vei rămîne mereu tînăr. Şi asta e doar prima din seria infinită a vieţilor tale!
În încăpere se aşternu tăcerea, o tăcere atît de profundă încît Alvin auzea strigătele ciudate, tînguitoare, ale unor animale necunoscute, undeva de pe cîmpie. În final, articulă aproape şoptit:
― Ce vreţi să fac?
― Speram să fim în stare să îţi oferim să alegi între a rămîne în Lys şi a te întoarce în Diaspar, însă acum alternativa a devenit imposibilă. S-au întîmplat prea multe pentru a te mai lăsa să decizi singur. Chiar în puţinul timp petrecut aici, influenţa ta a fost extrem de tulburătoare. Nu, nu-ţi reproşăm nimic, sînt convinsă că nu doreai să faci rău. Totuşi, ar fi fost mai bine să laşi fiinţele întîlnite în Shalmirane să-şi urmeze propriul destin.
În ceea ce priveşte Diasparul… Seranis schiţă un gest de iritare. Prea mulţi ştiu unde ai plecat. Noi sîntem vinovaţi că nu am acţionat la timp. În plus, bărbatul care te-a ajutat să descoperi Lysul a dispărut; nici Consiliul vostru, nici agenţii noştri nu-l găsesc, deci el rămîne un potenţial pericol pentru siguranţa noastră. Poate că eşti surprins că îţi zic aceste lucruri, însă nu îmi asum nici un risc. Mă tem că nu mai există decît o singură soluţie: trebuie să te trimitem înapoi în Diaspar cu un set de memorii false. Amintirile respective au fost construite cu grijă şi cînd te vei întoarce acasă nu îţi vei mai aminti nimic despre noi. Vei crede că ai trecut printr-o serie de aventuri presărate de primejdii, dar destul de puţin ieşite din comun, undeva prin nişte tuneluri subterane întunecate, unde tavanul se năruia în permanenţă. Ai rezistat hrănindu-te cu buruieni şi bînd apă din izvoare găsite pe alocuri. Întotdeauna vei fi convins că acesta e adevărul, iar cei din Diaspar îţi vor accepta versiunea. Posibilii exploratori nu vor mai fi ispitiţi să caute; vor crede şi ei că ştiu totul despre Lys.
Seranis tăcu. II privi scrutător, cu ochi îngrijoraţi.
― Ne pare foarte rău că e nevoie de aşa ceva; te rugăm să ne ierţi, atîta vreme cît ne ţii minte. Probabil nu eşti de acord cu verdictul nostru, însă noi cunoaştem lucruri neştiute de tine. Cel puţin nu vei regreta, căci vei crede că ai descoperit tot ce era de descoperit.
Alvin îşi puse întrebarea dacă femeia spunea adevărul. Nu era deloc sigur că s-ar fi întors la rutina cotidiană a Diasparului, chiar dacă s-ar fi amăgit cu gîndul că dincolo de zidurile oraşului nu se află nimic interesant. Dar oricum, nu intenţiona să-şi verifice supoziţia.
― Cînd doriţi să mă… supuneţi tratamentului?
― Imediat; totul e pregătit. Deschide-ţi mintea, aşa cum ai mai procedat. Nu vei mai simţi nimic pînă în clipa cînd te vei trezi înapoi în Diaspar.
Tînărul tăcu o vreme, apoi rosti încet:
― Aş vrea să-mi iau rămas bun de la Hilvar.
― Înţeleg. Vă las singuri. Mă voi întoarce atunci cînd vei fi pregătit.
Coborî scările, lăsîndu-i pe cei doi tineri pe terasă.
Alvin nu se adresă imediat prietenului său; îl încerca o tristeţe copleşitoare şi în acelaşi timp o hotărîre de neclintit de a nu permite distrugerea speranţelor sale. Privi din nou aşezarea unde cunoscuse un anume etalon al fericirii şi pe care s-ar fi putut să nu o mai revadă dacă susţinătorii lui Seranis îşi impuneau punctul de vedere. Maşina de teren rămăsese sub un arbust stufos, iar robotul plutea răbdător deasupra ei. Cîţiva copii se adunaseră în jur să examineze bizarul musafir. Nici un adult nu părea cîtuşi de puţin interesat de el.
― Hilvar, îmi pare teribil de rău.
― Şi mie, răspunse Hilvar cu vocea înecată de emoţie. Speram că vei rămîne aici.
― Crezi că ce vrea Seranis să facă e bine?
― Nu o judeca prea aspru. Ea face doar ce i se cere. Deşi nu-i răspunsese la întrebare, Alvin nu avu inima să o repete. N-ar fi fost corect să abuzeze de loialitatea prietenului său.
― Atunci spune-mi, reluă el, cum m-ar opri ai tăi dacă aş încerca să plec cu amintirile nealterate?
― Foarte uşor. Ţi-ar prelua controlul minţii şi te-ar sili să te întorci.
Alvin aşteptase un astfel de răspuns şi nu se descuraja. Ar fi vrut să i se destăinuie lui Hilvar, în mod vizibil tulburat de iminenta lor despărţire, dar nu îndrăznea să-şi asume nici cel mai mic risc. Atent, verificînd fiece detaliu, parcurse cu ochii minţii singurul drum capabil să-l ducă înapoi în Diaspar, aşa cum dorea el.
Rămînea un risc de neocolit, pe care trebuia să îl înfrunte. Dacă Seranis îşi încălca promisiunea pătrunzîndu-i imediat în minte, toate pregătirile sale ar fi fost zadarnice.
Întinse mîna lui Hilvar, care i-o strînse puternic, în tăcere.
― Să coborîm, rosti Alvin. Înainte de plecare vreau să mai văd cîţiva locuitori ai aşezării.
Hilvar îl urmă în răcoarea liniştită a clădirii. În hol şi pe inelul de sticlă multicoloră din jurul casei. Acolo îi aştepta Seranis, calmă şi decisă. Ştia că Alvin încerca să-i ascundă ceva şi recapitulă măsurile de prevedere luate. Tot aşa cum un atlet îşi încălzeşte muşchii înainte de efort, femeia rememora comenzile ce i-ar fi putut fi necesare în caz de rezistenţă mentală.
― Eşti gata, Alvin?
― Aproape, răspunse tînărul. Tonul glasului o determină să-l fixeze cu atenţie.
― Atunci cel mai bine ar fi să-ţi goleşti mintea, cum ai procedat prima dată. Nu vei simţi nimic.
Alvin se răsuci spre Hilvar şi-i şopti iute, ca Seranis să nu audă:
― La revedere, Hilvar. Nu te teme… Mă voi întoarce.
După care reveni spre Seranis.
― Nu mă supără ceea ce doriţi să faceţi. Fără îndoială, astăzi consideraţi că e soluţia cea mai bună, dar eu cred că nu aveţi dreptate. Diaspar şi Lys nu trebuie să rămînă de-a pururi separate; poate că într-o zi vor avea disperată nevoie unul de celălalt. Tocmai de aceea voi pleca de aici cu ceea ce am învăţat… Nu cred că mă puteţi opri.
Nu mai aşteptă nici un moment şi bine făcu. Seranis nu se clinti, însă tînărul simţi cum corpul îi scapă de sub control. Puterea care-i paralizase voinţa era cu mult mai intensă decît se aşteptase, şi imediat realiză că numeroase alte minţi o secondau pe femeie. Lipsit de control, porni spre casă ca un automat. Vreme de un groaznic moment crezu că planul îi eşuase.
Atunci văzu o străfulgerare de oţel şi cristal. Braţe metalice îl cuprinseră cu iuţeală. Trupul lui se luptă cu ele, aşa cum prevăzuse că avea s-o facă, dar strădaniile străine lui se iroseau în van. Solul i dispăru de sub tălpi şi o secundă zări chipul lui Hilvar, încremenit de surpriză, surîzînd nătîng. Robotul îl purta la vreo patru metri deasupra Pămîntului, mult mai repede decît ar fi alergat un om. Dură o singură clipă ca Seranis să-i priceapă şiretlicul; zvîrcolirile tînărului încetară cînd ea abandonă controlul. Totuşi, coaliţia Lysienilor nu fusese încă înfrîntă. Se întîmplă ceea ce Alvin anticipase şi se străduise să prevină.
În mintea lui luptau două entităţi separate, cu porniri contradictorii; una din ele se adresa robotului, implorîndu-l să-l coboare pe sol. Adevăratul Alvin aştepta cu sufletul la gură, împotrivindu-se prea puţin unor forţe pe care ştia că nu-i e dat să spere să le învingă. Riscase, necunoscînd dacă straniul său aliat avea să-i asculte comenzile atît de complicate. Indiferent de urmări, îi spusese robotului, nu trebuia să se supună altor porunci ale sale pînă ce nu ajungea în siguranţă în Diaspar. Acelea fuseseră ordinele. Dacă le respecta, însemna că Alvin îşi hotărîse singur soarta, fără amestecul celor din Lys.
Robotul gonea fără ezitări pe drumul descris în detaliu de tînăr. O parte a creierului lui Alvin continua să solicite imperativ să fie eliberat, dar el ştia acum că nu mai este în pericol. Seranis îşi înţelese înfrîngerea, iar forţele din el încetară brusc să se mai războiască. Revenise la pacea interioară, aidoma acelui călător care, cu epoci în urmă, legat fiind de catargul propriei corăbii, auzise cîntecul sirenelor topindu-se deasupra mării rubinii ca vinul.