Alvin nu-şi îngădui să se destindă pînă nu se văzu în sala căilor mobile. Pericolul ca locuitorii din Lys să îl oprească, ori chiar să-l întoarcă în acelaşi vehicul în care călătorea în prezent, încă persista.
Întoarcerea n-a însemnat însă decît reluarea monotonă a primului drum. După patruzeci de minute se găsea iarăşi în Mausoleul lui Yarlan Zey.
Custozii Consiliului îl aşteptau, înveşmîntaţi în robele negre, oficiale, neîmbrăcate de secole. Alvin nu fu surprins. Comitetul de primire îl alarma prea puţin. Depăşise atîtea obstacole, încît un altul nu mai conta. Învăţase multe lucruri din clipa în care părăsise Diasparul, iar odată cu experienţa cîştigase o încredere în sine vecină cu aroganţa. În plus, dispunea de un aliat puternic, chiar dacă bizar. Cele mai iscusite şi puternice minţi din Lys nu izbutiseră să-i dejoace planul şi era convins că nici în Diaspar nimeni nu avea să reuşească.
Certitudinea lui se baza pe argumente logice, dar şi pe ceva ce depăşea judecata ― o anume credinţă în propriul destin, născută de curînd în sufletul său. Misterul originii, reuşita într-un domeniu nestrăbătut de nimeni pînă în acel moment, modul în care i se deschiseseră înainte orizonturi noi şi faptul că nici o piedică nu izbutise să-l oprească ― toate acestea îi întăreau încrederea în sine. Credinţa în propriul destin reprezenta unul din cele mai valoroase daruri făcute Omului de către zei, iar Alvin nu cunoştea numărul celor pe care ea îi condusese la dezastru.
― Alvin, începu conducătorul grupului, am primit ordin să te însoţim oriunde ai merge, pînă ce Consiliul te va asculta ş va hotărî verdictul.
― De ce anume sînt acuzat? întrebă Alvin. Era încă cuprins de exaltarea evadării din Lys şi nu era în stare să ia în serios noua ameninţare. Probabil Khedron pălăvrăgise. Pentru o clipă fu furios pe Bufon din cauza trădării.
― Nu există încă nici o acuzaţie. Dacă va fi necesară, va fi formulată după ce vei fi audiat.
― Şi cînd se va întîmpla asta?
― Presupun că foarte curînd. Custodele era în mod evident stingherit şi nu ştia cum să ducă la bun sfîrşit neplăcuta însărcinare. Era gata să-l trateze pe Alvin ca pe oricare concitadin, dar îşi aminti îndatoririle funcţiei şi adoptă imediat o atitudine exagerat de distantă.
― De unde a apărut acest robot? întrebă el brusc. Este de-al nostru?
― Nu. L-am găsit în Lys, ţinutul de unde vin. L-am adus să întîlnească aici Computerul Central.
Afirmaţia rostită cu atîta calm produse o considerabilă tulburare. Şi aşa era dificil de acceptat faptul că în exteriorul Diasparului se găsea ceva, însă devenea de-a dreptul îngrozitor că Alvin adusese pe cineva de acolo, intenţionînd să-l prezinte creierului oraşului. Custozii se priviră între ei cu o spaimă atît de neputincioasă, încît Alvin abia îşi stăpîni rîsul.
Traversînd parcul, urmat de la distanţă de escorta care discuta în şoaptă, tînărul gîndi următorul pas. În primul rînd trebuia să afle cu exactitate ce anume se petrecuse în lipsa lui. Din cele afirmate de Seranis, se părea că Bufonul dispăruse. În Diaspar existau nenumărate locuri unde te puteai ascunde, iar cum ştiinţa lui Khedron despre oraş era inegalabilă, sigur nu avea să fie găsit dacă nu se arăta el însuşi. Poate că ar fi trebuit să-i lase un mesaj, într-un loc pe unde era probabil ca el să treacă, fixînd o întîlnire. Prezenţa custozilor făcea însă imposibilă punerea în practică a ideii.
În schimb, trebuia să recunoască că supravegherea lor era extrem de discretă. Ajuns în apartament, aproape uitase de existenţa escortei. Presupunea că nu aveau să-l deranjeze, intervenind numai în eventualitatea în care ar fi încercat să părăsească Diasparul, iar deocamdată el nu intenţiona aşa ceva. Mai mult, bănuia că ar fi fost imposibil să revină în Lys pe acelaşi drum. Era limpede că Seranis blocase deja sistemul de transport subteran.
Custozii nu-l însoţiră în cameră; ştiau că e o singură ieşire şi pe aceasta o păzeau. Neavînd nici o instrucţiune în privinţa robotului, îi permiseră să-l însoţească pe Alvin. Nu voiau să aibă de-a face cu o asemenea maşină, căci originea ei nepămînteană era bătătoare la ochi. Din comportamentul ei nu se deducea dacă era un servitor supus comenzii lui Alvin, sau dacă dispunea de o voinţă proprie. Datorită acestei incertitudini erau mai mult decît mulţumiţi s-o lase în pace.
După ce peretele se închise înapoia sa, Alvin îşi materializă canapeaua favorită şi se trînti pe ea. Destinzîndu-se în mediul familiar, apelă din unităţile de memorie ultimele sale încercări în materie de pictură şi sculptură, cercetîndu-le cu ochi critic. Dacă nici înainte nu izbutiseră să-l satisfacă, acum îl nemulţumeau de două ori. Constatase că persoana care le crease nu mai exista. I se părea că în cele cîteva zile cît lipsise din Diaspar acumulase experienţa unei vieţi întregi.
Anulă produsele adolescenţei, ştergîndu-le pentru totdeauna, fără a le mai întoarce în Băncile de Memorie. Odaia rămase iarăşi goală, cu excepţia divanului şi a robotului cu privirea inexpresivă. Ce credea el despre Diaspar? Apoi Alvin îşi aduse aminte că nu era tocmai străin, deoarece cunoscuse oraşul în ultimele zile de contact cu stelele.
După ce se simţi cu adevărat ajuns acasă, tînărul îşi caută prietenii. Începu cu Eriston şi Etania, mai degrabă dintr-un sentiment al datoriei decît din dorinţa reală de a-i vedea şi de a vorbi cu ei. Nu-i păru rău cînd fu informat că nu puteau fi contactaţi; le lăsă un scurt mesaj, anunţîndu-şi întoarcerea. Nu era tocmai o veste, căci întregul oraş aflase deja că el se întorsese. Spera totuşi ca cei doi să-i aprecieze grija; descoperise un sentiment nou, deşi încă nu realizase că, asemenea celor mai multe virtuţi, nu avea mare valoare dacă nu era spontan.
Acţionînd sub imperiul unui impuls interior, formă numărul dat de Khedron cu mult timp în urmă, în Turnul lui Loranne. Bineînţeles că nu aştepta răspuns, însă poate că Bufonul lăsase vreun mesaj.
Bănuiala se dovedi întemeiată, dar mesajul în sine suna total neaşteptat.
Peretele se dizolvă şi Khedron îşi făcu apariţia. Arăta obosit şi tulburat, cîtuşi de puţin individul sigur pe el, uşor cinic, cunoscut de Alvin. Avea o privire hăituită şi vorbea parcă presat de timp:
― Alvin, aceasta este o înregistrare. Dacă o recepţionezi, utilizeaz-o cum vrei. Pentru mine nu mai are importanţă.
Cînd m-am întors în Mausoleu, am constatat că Alystra ne urmărise. Probabil a anunţat Consiliul că tu ai părăsit Diasparul cu ajutorul meu. În scurt timp, custozii au început să mă caute şi am hotărît să mă ascund. Sînt obişnuit… Am mai recurs la astfel de măsuri cînd glumele mele n-au fost apreciate la justa lor valoare. (Abia acum simţi Alvin spiritul vechiului Khedron.) Nu m-ar fi găsit nici peste o mie de ani… dar altcineva a fost cît pe ce să o facă. Alvin, în Diaspar se găsesc străini; nu pot veni decît din Lys şi pe mine mă caută. Nu ştiu ce înseamnă asta, dar nu-mi place. Faptul că au fost pe punctul de a mă prinde, deşi se găsesc într-un oraş ce ar trebui să le fie necunoscut, sugerează că deţin puteri telepatice. Aş putea înfrunta Consiliul, însă ei reprezintă un altfel de pericol pe care nu doresc să îl cunosc.
De aceea voi recurge la soluţia ce probabil mi-ar fi fost impusă de Consiliu, căci am mai fost ameninţat în trecut cu aţa ceva. Voi intra acolo unde nu mă poate urmări nimeni şi unde voi scăpa de transformările care vor interveni în Diaspar. Poate că fac o prostie, oricum, timpul va decide. Într-o bună zi voi cunoaşte răspunsul.
Cred că ai ghicit deja că m-am întors în Palatul Creaţiei, în siguranţa Băncilor Memoriei. Orice s-ar întîmpla, mă încred în Computerul Central şi în forţele ce controlează destinul Diasparului. Dacă ar avea loc vreo imixtiune în funcţionarea lor, am pieri cu toţii. Dacă nu, n-am de ce mă teme.
Mie îmi va pare că s-a scurs numai o clipă înainte de a mă întoarce în Diaspar, peste cincizeci sau o sută de mii de ani.
Mă întreb ce fel de oraş voi găsi… Va fi foarte interesant dacă şi tu te vei afla acolo. Oricum, bănuiesc că ne vom reîntîlni odată şi odată. Nu pot încă să spun dacă aştept această întîlnire cu nerăbdare, ori dacă îmi este frică de ea. Nu te-am înţeles niciodată, Alvin, deşi a existat o vreme cînd eram îndeajuns de trufaş să cred că da. Doar Computerul Central cunoaşte adevărul despre tine, aşa cum ştie adevărul despre toţi ceilalţi Unici ce au apărut din timp în timp, de-a lungul epocilor, ca după aceea să nu mai fie văzuţi niciodată. Ai descoperit ce s-a întîmplat cu ei?
Cred că un alt motiv pentru care evadez în viitor este şi nerăbdarea. Sînt curios să văd rezultatul acţiunilor tale, însă etapele intermediare nu mă interesează ― presupun că nu vor fi deosebit de plăcute. Va fi interesant să observ dacă în lumea aceea, unde voi păşi peste cîteva minute după ceasul meu, vei fi considerat un ctitor, ori un criminal… sau dacă, pur şi simplu, lumea îşi va mai aminti de tine.
La revedere, Alvin. Mă gîndisem să îţi dau nişte sfaturi, dar nu cred că le-ai da ascultare. Îţi vei urma drumul, aşa cum ai procedat mereu. Prietenii îţi vor fi simple unelte pe care să le foloseşti sau să le arunci, după cum vor dicta împrejurările.
Asta-i totul. Nu mai am nimic de adăugat.
O clipă, Khedron ― acel Khedron care nu mai era în prezent decît o configuraţie de sarcini electrice în celulele de memorie ― îl privi pe Alvin resemnat şi trist. Apoi imaginea se destrămă.
Alvin rămase nemişcat mult timp după dispariţia Bufonului, îşi cerceta sufletul aşa cum rareori făcuse în viaţa lui, deoarece nu putea nega adevărul din spusele lui Khedron. În planurile şi aventurile sale, se oprise vreodată să mediteze la efectul faptelor sale asupra celor din jur? Adusese neliniştea în inimile prietenilor şi poate alte lucruri, mai rele, totul din cauza unei nepotolite curiozităţi, a pornirii de a descoperi ceea ce nu trebuia cunoscut.
Nu-l îndrăgise pe Khedron. Personalitatea caustică a Bufonului nu încurajase o relaţie apropiată, chiar dacă Alvin ar fi dorit-o. Acum însă, gîndindu-se la cuvintele sale de adio, se simţea cuprins de remuşcări. Numai datorită lui fugise Khedron într-un viitor necunoscut.
Totuşi, continuă să îşi spună el, nu trebuia să se învinovăţească pentru cele întîmplate. Se adeverea doar ceea ce el ştiuse: Bufonul era un laş. Poate că nu mai mult decît alt locuitor al Diasparului, însă din nefericire Khedron poseda şi o imaginaţie ieşită din comun. Alvin recunoştea o anumita responsabilitate pentru soarta lui, dar în nici un caz nu-şi putea asuma întreaga vină.
Făcuse el rău, pricinuise vreo neplăcere cuiva din Diaspar? Se gîndi la Jeserac, tutorele atît de răbdător cu el, cel mai dificil elev avut probabil vreodată. Îşi reaminti măruntele dovezi de dragoste arătate de părinţii lui de-a lungul anilor. Iată că acum, de la distanţa timpului, erau cu mult mai multe decît considerase el vreodată.
Se gîndi la Alystra. Îl iubise, iar el îi acceptase ori îi ignorase dragostea, după cum îi convenise. Dar ce altceva să fi făcut? Ar fi fost oare ea mai fericită dacă ar fi respins-o de la început?
În prezent înţelegea de ce nu iubise niciodată, nici pe ea, nici pe o altă femeie din Diaspar. Era o altă lecţie învăţată în Lys. Diaspar uitase multe lucruri, printre care şi realul sens al dragostei. În Airlee văzuse mamele legănîndu-şi pruncii pe genunchi, simţise el însuşi tandreţea şi nevoia de a proteja micile şi neajutoratele fiinţe, încercînd sentimente ce reprezentau faţa altruista a iubirii. Dar în Diaspar nu se găsea nici o femeie care să cunoască ceea ce, cîndva, constituise ţelul final al dragostei.
În oraşul nemuritor nu existau nici sentimente, nici pasiuni adevărate. Poate că ele înfloreau încă, dar se caracterizau prin efemeritate, căci n-aveau cum dura o veşnicie. În Diaspar se găseau de-a pururi sub o umbră întunecată.
Probabil că atunci a fost momentul, dacă a existat vreodată un moment precis, cînd Alvin şi-a înţeles destinul. Pînă atunci fusese doar agentul inconştient al propriilor imbolduri. Dacă ar fi cunoscut o analogie atît de veche, s-ar fi comparat cu un bărbat călare pe un armăsar dezlănţuit. Îl purtase în multe locuri ciudate şi ar fi putut s-o facă iarăşi, însă în galopul sălbatic îl învăţase şi unde dorea cu adevărat să meargă.
Reveria tînărului fu întreruptă de clinchetul ecranului mural. Tonalitatea sunetului îl avertiză că nu provenea din exterior, ci avea un oaspete în carne şi oase. Aprobă accesul, iar peste o secundă apăru Jeserac.
Tutorele părea grav, dar nu neprietenos.
― Mi s-a cerut să te însoţesc, Alvin. Consiliul aşteaptă să te asculte. Zări robotul şi-l scrută cu interes. Deci acesta e tovarăşul adus din călătoria ta. Cred că ar fi potrivit să vină şi el.
Lui Alvin îi convenea de minune. Robotul îl salvase deja dintr-un pericol, iar dacă se ivea cazul ar fi putut să apeleze din nou la el. Era interesant de ştiut ce gîndea automatul despre întîmplările în care fusese implicat. Îşi dori pentru a mia oară să priceapă ce se întîmplă în interiorul minţii artificiale. Avea impresia că, deocamdată, robotul hotărîse să privească, să acumuleze informaţii şi să tragă unele concluzii, fără să acţioneze pînă la momentul nimerit. Poate pe neaşteptate urma să decidă să-şi părăsească pasivitatea, iar intenţiile lui trebuiau să se potrivească cu planurile tînărului. Totuşi, singurul aliat era astfel legat doar prin firele fragile ale interesului personal, capabil aşadar să îl părăsească orişicînd.
Alystra îi aştepta pe rampa coborînd în stradă. Dacă putea s-o învinuiască pentru rolul jucat în dezvăluirea secretului, Alvin nu avu inima s-o facă. Nefericirea ei era vizibilă, iar ochii i se umplură de lacrimi cînd alergă în întîmpinarea lui.
― Oh, Alvin! Ce se va întîmpla cu tine?
El îi apucă mîinile cu o blîndeţe ce-i surprinse pe amîndoi.
― Nu te teme. Se va rezolva cu bine totul. La urma urmei, Consiliul nu poate decît să decidă trimiterea mea înapoi în Băncile Memoriei ― dar parcă nu-mi vine să cred că o vor face.
Frumuseţea şi deznădejdea fetei mişcau atît de mult, încît Alvin realiză că trupul răspunde prezenţei ei într-un mod binecunoscut. Era foamea trupului; n-o dispreţuia, dar acum însemna prea puţin. Îşi desprinse încet mîinile şi se întoarse, urmîndu-l pe Jeserac.
Privindu-i cum se îndepărta, Alystra îşi simţi inima pustie, dar nu îndurerată. Ştia că nu-l pierduse, căci nu-i aparţinuse niciodată. Şi înţelegînd acest lucru, fu în stare să depăşească regretele zadarnice.
Alvin nu remarcă privirile curioase sau îngrozite ale concitadinilor întîlniţi pe străzi. Îşi recapitula argumentele şi îşi organiza în minte expunerea, în modul care i se părea cel mai potrivit. Din cînd în cînd, se asigura că nu e cîtuşi de puţin tulburat şi că stăpînea perfect situaţia.
În anticameră aşteptară cîteva minute; suficient ca tînărul să se mire de ce îi erau picioarele atît de moi, dacă teamă nu-i era. Mai încercase această senzaţie atunci cînd se chinuise pe ultima pantă a colinei, acolo unde Hilvar îi arătase cascada din vîrful căreia zăriseră explozia luminoasă din Shalmirane. Se întrebă ce făcea Hilvar în acel moment, şi dacă urmau să se revadă vreodată. Considera foarte important ca ei doi să se întîlnească iarăşi..
Uşile uriaşe se deschiseră, iar Alvin îl însoţi pe Jeserac în sala Consiliului. Cei douăzeci de membri erau aşezaţi în jurul mesei semilună. Alvin se simţi măgulit, observînd că nici unul din locuri nu era gol. După multe secole, Consiliul se întrunea pentru prima dată fără absenţe. Rarele lui şedinţe erau de obicei simple formalităţi, chestiunile obişnuite fiind rezolvate prin intermediul videofonului sau, dacă se dovedea necesar, printr-o întrevedere între Preşedinte şi Computerul Central.
Alvin cunoştea din vedere majoritatea membrilor Consiliului; prezenţa atîtor chipuri familiare îl linişti. Aidoma lui Jeserac, nu păreau a-i fi ostile, ci indicau numai îngrijorare şi nedumerire. În definitiv, cu toţii erau oameni înţelepţi. Dovada că ei greşeau îi putea indispune, dar Alvin nu credea că aveau să-i poarte pică. Cîndva, demult, o asemenea presupunere ar fi fost extrem de riscantă, însă natura umană se îmbunătăţise de atunci din anumite puncte de vedere.
Urmau să-l asculte, lipsiţi probabil de prejudecăţi, dar nu aprecierile lor erau cele importante. Judecătorul lui nu îl reprezenta în primul rînd Consiliul. Era Computerul Central.