Decorul se prezenta cum îl văzuse ultima dată. Uriaşul crater de abanos absorbea lumina soarelui fără să reflecte nimic. Alvin şedea între ruinele fortăreţei, privind lacul ale cărei ape nemişcate îl determinară să considere că polipul gigant devenise un nor dispersat de microorganisme, şi nu o creatură superior organizată.
Robotul se afla lîngă el, dar nu şi Hilvar. Nu avu timp să se întrebe ce semnifica aceasta, sau să se îngrijoreze de absenţa prietenului său, întrucît aproape imediat se petrecu ceva atît de fantastic încît orice altă preocupare îi dispăru din minte.
Cerul începu să crape. O linie subţire de întuneric se întinse de la orizont pînă la zenit, lăţindu-se încet de parcă noaptea şi haosul ar fi spart Universul, scurgîndu-se peste ei. Implacabil, întunericul se întindea. Acoperise deja un sfert din boltă. Cu toate cunoştinţele sale solide de astronomie, Alvin nu-şi înfrînse impresia copleşitoare că lumea i se afla sub o gigantică cupolă albastră… şi că ceva spărgea din exterior cupola.
Apoi fragmentul de noapte încetă să mai crească. Puterile ce-l creaseră priveau în jos, spre Universul-jucărie descoperit, întrebîndu-se poate dacă merita atenţia lor. Alvin nu se simţea nici alarmat, nici înfricoşat de examinarea aceea cosmică. Ştia că se află înaintea unor forţe care puteau trezi în oameni veneraţia, dar niciodată teamă.
Hotărîră: aveau să-şi irosească cîteva fragmente de Eternitate pentru Pămînt şi locuitorii lui. Şi sosiră prin fereastra deschisă în ceruri. Plutiră spre Pămînt aidoma scînteilor unei forje celeste. Tot mai multe, îndesindu-se treptat, pînă ce o cascadă de foc se revărsă din văzduh împroşcînd pe sol bălţi de lumină lichidă. Alvin nu mai avu nevoie de cuvintele aducînd cu o binecuvîntare: «Cei Mari au venit!»
Focul ajunse la el şi nu-l arse. Se învolbura pretutindeni, umplînd craterul uriaş din Shalmirane cu o strălucire aurie. Privind înmărmurit, Alvin observă că torentul de lumină nu era uniform, ci poseda formă şi structură. Începuse să se închege în configuraţii limpezi, strîngîndu-se în vîrtejuri mistuitoare ce se roteau tot mai iute în jurul axelor. Centrele li se înălţau în coloane, în interiorul cărora Alvin întrezări stranii siluete efemere. Dinspre Stîlpii totemici, sclipitori, se auzea şoapta unui cîntec infinit de îndepărtat şi dulce.
«Cei Mari au venit!»
Iar de astă dată sosi răspunsul:
― Servitorii Stăpînului vă salută. Aşteptam de mult venirea voastră.
În clipa aceea Alvin înţelesese că blocajele fuseseră îndepărtate. Simultan, Shalmirane şi nepămîntenii ei oaspeţi dispărură, iar el se trezi în faţa Computerului Central, în străfundurile Diasparului.
Totul fusese o iluzie, cu nimic mai reală decît lumile fantastice de saga unde îşi petrecuse ceasurile tinereţii. Cum fusese însă creată, de unde apăruseră imaginile văzute?
― O problemă neobişnuită, explică Computerul Central. Ştiam că robotul trebuie să aibă în minte o concepţie vizuală asupra Celor Mari. Dacă îl convingeam că impresiile receptate prin simţuri coincid cu imaginea respectivă, restul devenea simplu.
― Dar cum ai procedat?
― În esenţă, întrebîndu-l pe robot cum arată Cei Mari şi preluînd şablonul format de gîndurile sale. Şablonul era destul de incomplet; am fost nevoit să improvizez. O dată sau de două ori scena creată de mine a început să se îndepărteze considerabil de concepţia robotului, dar de fiecare dată am izbutit să-i sesizez la timp nedumerirea şi să aduc modificări înainte de a-l face suspicios. Am folosit sute de circuite, pe cînd el unul singur, iar imaginile au fost comutate atît de rapid încît schimbările să nu fie percepute. Un soi de scamatorie, care a izbutit să-i satureze circuitele senzoriale şi simultan să-i depăşească facultăţile critice. Ce ai văzut tu era numai imaginea finală, retuşată ― cea care se potrivea cel mai bine revelaţiei Stăpînului. Oarecum grosolană, dar a avut succes. Robotul a fost de convins de autenticitatea ei ca să înlăture blocajele, iar în clipa aceea am executat contactul total cu mintea lui. În prezent îţi va răspunde la orice întrebare.
Alvin era încă năuc; amintirea falsului apocalips continua să-i ardă în creier. Nu pretinse că înţelege pe deplin explicaţiile Computerului. Dar asta nu avea importanţă; se reuşise un miracol terapeutic, porţile se deschiseseră şi-i aşteptau intrarea.
Atunci îşi aminti avertismentul Computerului Central şi întrebă îngrijorat:
― Care era reţinerea de ordin moral avută?
― Descoperisem motivul existenţei Celor Mari. Cînd vei cunoaşte în detaliu povestea vieţii Stăpînului, lucru ce îţi stă în putinţă chiar acum, vei afla că el prelinsese că a realizat multe minuni. Discipolii l-au crezut, iar convingerea lor i-a întărit puterea. Bineînţeles, acele minuni au explicaţii extrem de simple. Mi se pare surprinzător că oameni altminteri inteligenţi s-au lăsat înşelaţi în asemenea măsură.
― Aşadar a fost doar un escroc?
― Nu. Nu e atît de simplu. Dacă ar fi fost numai un impostor, n-ar fi avut niciodată un asemenea succes, iar cultul lui n-ar fi dăinuit atîta. A fost un om bun; multe din învăţăturile sale erau adevărate şi pline de înţelepciune. În cele din urmă a crezut el însuşi în propriile miracole, deşi exista un martor capabil să le denunţe ca falsuri. Robotul îi cunoştea secretele, era partenerul şi purtătorul lui de cuvînt. Dacă vreodată ar fi fost supus unui interogatoriu amănunţit, ar fi putut distruge fundaţiile puterii Stăpînului. De ceea i-a poruncit să nu-şi dezvăluie nimănui cunoştinţele, pînă în ultima zi a Universului, cînd Cei Mari urmau să sosească. E greu de crezut că în acelaşi individ a coexistat un astfel de amestec de înşelătorie şi de sinceritate, însă aşa s-au petrecut lucrurile.
Alvin se întrebă ce simţea robotul, eliberat de străvechile restricţii. Cu siguranţă, complexitatea îi permitea să încerce un sentiment ca indignarea. Ar fi putut să fie furios pe cel care îl înrobise, dar şi pe Alvin, pe Computerul Central, ce-l păcăliseră pentru a-i înlătura blocajul.
Zona de tăcere dispăru. Tainele fuseseră dezvăluite; venise în sfîrşit clipa cea atît de aşteptată de Alvin. Se întoarse spre robot şi puse întrebarea care îl obsedase de cînd auzise istoria Stăpînului.
Iar robotul îi răspunse.
Jeserac şi custozii îl aşteptau în acelaşi loc. Ajuns în vîrful rampei, înainte de a pătrunde în coridor, Alvin privi încă o dată sala. Iluzia părea mai puternică ca oricînd; la picioarele lui se întindea un oraş mort, cu clădiri albe, ciudate, un oraş decolorat de o lumină orbitoare, greu de suportat de ochii omeneşti. Poate că era mort, poate nu trăise niciodată, însă pulsa cu energii mult mai vaste decît cele care însufleţiseră materia organică. În vreme ce omenirea îşi urma destinul mai departe, acele maşini tăcute rămîneau acolo, perpetuînd gîndurile insuflate cu eoni înainte de oameni de geniu.
Deşi pe drumul de înapoiere Jeserac încercă să-l descoase, tînărul nu spuse nimic despre discuţia purtată în subteran. Nu era vorba de discreţie; Alvin trăia încă în minte minunile văzute şi era prea copleşit de reuşită ca să întreţină o conversaţie coerentă. Jeserac fu nevoit să-şi stăpînească nerăbdarea şi să spere că, în cele din urmă, Alvin avea să iasă din transă.
Străzile Diasparului erau scăldate de o lumină palidă, parcă lipsită de viaţă după strălucirea oraşului din adînc. Alvin abia le privea; nu-l interesau siluetele familiare ale uriaşelor turnuri pe lîngă care treceau, sau privirile curioase ale trecătorilor. Ciudat, gîndi el, că tot ce i se întîmplase convergea de fapt spre acest moment. De clipa întîlnirii lui Khedron, evenimentele lăsaseră impresia că înaintează neabătut, spre un ţel predestinat. Monitoarele… Lys… Shalmirane… În fiece etapă ar fi putut porni pe un drum greşit, dar ceva îl împinsese mai departe în direcţia cea bună. El era oare făuritorul propriului destin, sau soarta îl favoriza? Poate că la mijloc era o simplă chestiune de probabilităţi, de aplicare a legilor şansei. Oricine ar fi găsit cărarea din munţi şi probabil că, de nenumărate ori în trecut, alţii ajunseseră la fel de departe. De pildă, Unicii anteriori lui ― ce se întîmplase cu ei? Dar poate că el era primul norocos.
Pe drum, Alvin stabili raporturi din ce în ce mai strînse cu aparatul eliberat din îndelungata robie. De la început acesta fusese capabil să-i recepţioneze gîndurile, însă pînă atunci tînărul nu ştiuse dacă avea să-i asculte eventualele comenzi. Nesiguranţa dispăruse; îi vorbea ca unei fiinţe omeneşti deşi, pentru că alături se mai aflau şi alţii, îi poruncise să nu folosească cuvinte, ci imagini mentale simple. Uneori îi invidia pe roboţi pentru comunicarea liberă dintre ei la nivelul telepatic, în vreme ce oamenii… cu excepţia celor din Lys.
Constituia o altă calitate pierdută în Diaspar, sau abandonată în mod deliberat.
Reluă dialogul mental în anticamera sălii Consiliului. Era imposibil să nu compare actuala situaţie cu cea din Lys, unde Seranis încercase să-l supună voinţei ei. Spera că nu mai aibă alt conflict, dar se pregătea pentru orice eventualitate, încă mai bine decît în Lys. Privirea aruncată membrilor Consiliului îi spuse care le era hotărîrea. Nu fu nici surprins, nici prea dezamăgit şi nu trădă nici unul din sentimentele la care s-ar fi aşteptat consilierii, cînd ascultă concluziile Preşedintelui.
― Alvin, începu acesta, am analizat cu atenţie situaţia creată de descoperirile tale, şi am ajuns la o decizie unanimă. Deoarece nimeni nu doreşte modificarea modului nostru de viaţă, şi întrucît doar o dată la cîteva milioane de ani se naşte cineva capabil să părăsească Diasparul, sistemul de tuneluri către Lys este inutil. Ba reprezentă poate un pericol. De aceea, intrarea în sala căilor mobile a fost sigilată.
Mai mult, întrucît există posibilitatea să fie şi alte modalităţi de părăsire a oraşului, se vor investiga toate unităţile de memorie ale monitoarelor. Cercetările respective s-au şi declanşat.
Am analizat de asemenea ce măsuri ar trebui luate, şi dacă ele sînt necesare în ce te priveşte. Ţinînd seama de tinereţe, precum şi de condiţiile aparte ale originii tale, s-a decis să nu fi tras la răspundere pentru ce ai făcut. În definitiv, dezvăluind o potenţială ameninţare la adresa modului nostru de viaţă, ai adus oraşului un serviciu. Vom consemna aprecierile pozitive pentru acest fapt.
Răsunară cîteva aplauze, iar pe chipurile Consilierilor se iviră expresii de satisfacţie. O situaţie dificilă fusese rezolvată cu iscusinţă. Evitaseră pedepsirea lui Alvin, iar în prezent îşi puteau relua vechile îndeletniciri, mulţumiţi că ei, cetăţeni de frunte ai Diasparului, îşi îndepliniseră datoria. Cu puţin noroc, ar fi trecut multe secole pînă la apariţia unei situaţii similare.
Preşedintele privi întrebător spre tînăr; probabil aştepta ca el să mulţumească Consiliului pentru bunăvoinţa. Avea să fie dezamăgit în cazul acesta.
― Vă pot pune o întrebare? rosti politicos Alvin.
― Fireşte.
― Să înţeleg că decizia a fost aprobată de Computerul Central?
După regulile Diasparului, întrebarea era impertinentă. Consiliul nu trebuia să-şi justifice deciziile, sau să le explice. Dar, din motive necunoscute, Computerul îi acordase lui Alvin o întrevedere. Tînărul deţinea o poziţie privilegiată.
Întrebarea produse oarecum stînjeneală, iar răspunsul sună şovăielnic.
― Bineînţeles că ne-am consultat cu el. A spus să ne bizuim pe judecata noastră.
Era ceea ce crezuse tînărul. Computerul Central discutase cu ei în acelaşi timp în care vorbise cu Alvin ― de fapt, soluţionînd simultan un milion de probleme diferite ale Diasparului. Computerul ştia, la fel de bine ca şi Alvin, că deciziile Consiliului erau lipsite de reală importanţă. Viitorul ieşise complet de sub controlul acestuia cînd, din inconştientă ignoranţă, apreciase criza ca fiind rezolvată..
Privindu-i pe naivii bătrîni ce se considerau conducătorii Diasparului, Alvin nu simţi nici superioritate, nici dulcea anticipare a triumfului. Stătuse înaintea adevăratului conducător, iar acesta îi vorbise în tăcerea gravă a strălucitorului său domeniu subteran. Întîlnirea îi domolise în mare măsură trufia, însă îi mai rămăsese suficient orgoliu pentru o încercare finală, depăşind tot ceea ce se petrecuse pînă atunci.
Luîndu-şi rămas bun, se gîndi dacă membrii Consiliului nu fuseseră surprinşi de consimţămîntul lui tăcut, de absenţa oricărui protest faţă de închiderea drumului spre Lys. Custozii nu-l însoţiră; nu se mai afla sub observaţie, cel puţin nu într-o manieră evidentă. Doar Jeserac îl abordă la ieşire, pe străzile multicolore şi aglomerate.
― Alvin, te-ai comportat exemplar, dar pe mine nu mă păcăleşti. Ce ai de gînd?
Tînărul surîse.
― Ştiam că îţi vei da seama. Dacă vii cu mine îţi voi demonstra de ce drumul subteran nu mai este important. Vreau să încerc ceva nou, nu periculos, însă e foarte posibil să nu îţi placă.
― De acord. După obicei, continui să fiu tutorele tău, deşi cred că rolurile s-au inversat. Unde mergem?
― În Turnul lui Loranne. De acolo îţi voi prezenta lumea din exterior.
Jeserac păli, dar nu dădu înapoi. Parcă lipsit de încredere în propriul glas, încuviinţă scurt din cap, urmîndu-l pe Alvin pe suprafaţa netedă a drumului rulant.
Nu dovedi nici un pic de teamă în tunelul pe unde sufla veşnic în Diaspar vîntul îngheţat. Locurile se schimbaseră; grilajul de piatră ce bloca accesul spre deşert dispăruse. Nu avea rol constructiv, iar Computerul, Central îl înlăturase fără împotrivire la solicitarea lui Alvin. Mai tîrziu, monitoarele puteau fi instruite să îl materializeze iarăşi, repunîndu-l la locul lui. Deocamdată, tunelul se căsca, nezidit şi nepăzit, în zidul exterior al oraşului.
Abia cînd ajunse la capătul uriaşei conducte de aerisire, Jeserac înţelese că se află în pragul lumii dinafară. Privind albastrul cerului, paşii lui deveniră tot mai şovăielnici pînă cînd, în cele din urmă se opriră. Alvin îşi aminti cum Alystra se întorsese, fugind, din acelaşi punct şi se întrebă dacă îl putea convinge pe Jeserac să înainteze.
― Îţi cer doar să priveşti afară, nu să părăseşti oraşul. Sînt sigur că asta o poţi face!
În decursul scurtei sale şederi în Airlee, Alvin văzuse o mamă învâţîndu-şi pruncul să meargă. Amintirea îi reveni obsedant în minte, în vreme ce-l ademenea pe Jeserac mai departe, comentînd măgulitor fiecare pas. Spre deosebire de Khedron, Jeserac nu era laş. Se pregătise să lupte împotriva prejudecăţii, dar bătălia era cumplită. Alvin se simţea la fel de istovit ca şi el în clipa în care reuşi să-l aducă într-un punct de unde se vedea întreaga întindere a deşertului.
Odată ajuns acolo, curiozitatea şi frumuseţea stranie a peisajului, atît de deosebit de ceea ce cunoscuse de-a lungul existenţei sale, părură să învingă spaimele lui Jeserac. Panorama dunelor de nisip, dealurile îndepărtate îl fascinau. Era după-amiază, iar curînd ţinutul avea să fie vizitat de o noapte ce nu coborîse niciodată în Diaspar.
― Ţi-am cerut să vii aici, începu Alvin, vorbind repede, abia stăpînindu-şi nerăbdarea, pentru că mi-am dat seama că tu, mai mult decît oricare altul, ai cîştigat dreptul de a cunoaşte locul unde m-au condus pelegrinările mele. Doream să vezi deşertul, să-mi fii martor, astfel încît Consiliul să cunoască ce fac.
După cum am spus-o, am adus acest robot cu speranţa că prin Computerul Central voi îndepărta blocajele impuse de aşa-numitul Stăpîn. A reuşit, printr-un şiretlic pe care nu l-am înţeles complet, iar acum am acces la amintirile şi capabilităţile lui speciale. Voi folosi una din ele. Priveşte!
Răspunzînd unei comenzi mentale, bănuite doar de Jeserac, robotul ieşi prin gura tunelului, îşi spori viteza şi în cîteva secunde nu se mai distinse decît sub forma unei îndepărtate scînteieri metalice sub razele soarelui. Zbura jos, deasupra deşertului, peste dunele de nisip întinse aidoma unor valuri îngheţate. Jeserac avea impresia certă că robotul caută ceva ― deşi nu-şi închipuia ce anume.
Apoi, punctul sclipitor se înalţă din pustiu şi se opri la trei sute de metri deasupra solului. Alvin scoase un suspin de satisfacţie. Privi iute către Jeserac, parcă spunîndu-i: «Asta e!»
Neştiind la ce să se aştepte, Jeserac nu distinse la început nimic. Apoi, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, văzu că din deşert se ridica un nor de praf.
Nimic nu este mai teribil decît mişcarea, acolo unde nici o mişcare nu pare a fi posibilă. Jeserac depăşise însă hotarele uimirii şi ale spaimei cînd dunele începură să gliseze lateral. Precum un uriaş trezit din somn, sub deşert se mişca ceva, iar la urechile lui Jeserac ajunse vuietul Pămîntului despicat de forţe inimaginabile. Brusc, un gheizer gigant de nisip erupse la sute de metri în văzduh şi solul fu ascuns vederii.
Încet, praful începu să se aşeze în rana deschisă pe obrazul pustiului. Jeserac şi Alvin rămăseseră cu privirile aţintite în aer, acolo unde cu puţin timp înainte nu plutise decît robotul, în sfîrşit, tutorele înţelese de ce tînărului îi fusese indiferentă decizia Consiliului, de ce nu protestase aflînd de sigilarea legăturii subterane.
Învelişul de pămînt şi piatră estompa, dar nu putea ascunde liniile mîndre ale navei înălţate din deşertul spintecat. Pe cînd priveau, nava se răsuci lent spre ei, transformîndu-se într-un cerculeţ îndepărtat şi începu să crească.
Alvin vorbi repede, zorit de timp:
― Robotul a fost destinat să fie însoţitorul şi servitorul Stăpînului şi, în primul rînd, pilotul vasului său. Înainte de a ajunge în Lys, au aterizat în Portul Diaspar, ce zace astăzi sub nisip. Populaţia lui se afla în scădere atunci; cred că nava Stăpînului s-a numărat printre ultimele sosite pe Pămînt. Au stat o vreme în Diaspar, apoi au plecat spre Shalmirane. În zilele acelea căile de acces erau deschise. N-a mai avut nevoie de vas, iar el l-a aşteptat sub dune. Aidoma Diasparului, aidoma acestui robot ― aidoma a tot ceea ce constructorii din trecut au considerat cu adevărat important ― nava a fost păstrată de propriile ei circuite eterne. Cîtă vreme avea surse energetice, nu se uza şi nici distruge; imaginea existentă în celulele de memorie nu suferea modificări, iar ea controleazâ structura fizică.
Nava, telecomandată de robot, ajunsese foarte aproape. Jeserac observă că era lungă de aproape treizeci de metri şi ascuţită la ambele capete. Nu se zărea nici un chepeng sau hublou, însă stratul gros de pămînt făcea imposibilă orice apreciere exactă.
Fură împroşcaţi cu pietricele şi praf, iar o secţiune a fuselajului basculă în afară. Jeserac văzu o cabină mică, goală, cu o a doua uşă în peretele opus. Nava se oprise la numai o jumătate de metru de gura tunelului de ventilaţie, de care se apropiase cu prudenţa unei fiinţe vii.
― Adio, Jeserac, rosti Alvin. Nu mă pot întoarce în Diaspar să-mi iau rămas bun de la prieteni; te rog, face asta în numele meu. Lui Eriston şi Etaniei spune-le că voi reveni curînd. Dacă nu va fi aşa, le rămîn recunoscător pentru tot. Şi ţie îţi sînt recunoscător, chiar dacă nu eşti de acord cu modul în care ţi-am folosit învăţăturile.
În ceea ce priveşte Consiliul… spune-le că un drum odată deschis, nu mai poate fi închis prin adoptarea unei rezoluţii.
Nava se zărea doar ca o pată neagră pe fundul cerului, apoi dispăru. Jeserac n-o mai vedea, dar din ceruri se auzea cel mai impresionant dintre zgomotele produse de Om… vuietul prelung al aerului, prăbuşindu-se kilometru după kilometru într-un tunel de vid, sfredelit prin cer.
Bărbatul nu se clinti nici după ce ultimele ecouri se stinseră în deşert. Se gîndea la băiatul care plecase, căci pentru el, Alvin rămînea în veci un copil, singurul din Diaspar de cînd ciclul naşterii şi al morţii fusese întrerupt. Alvin nu avea să se maturizeze niciodată; pentru el, întregul Univers era o jucărie, un rebus de rezolvat pentru propria satisfacţie. În hîrjoneala lui descoperise o ultimă jucărie ucigaşă, capabilă să distrugă tot ce rămăsese din civilizaţia umană. Indiferent de rezultat, pentru el era în continuare o joacă.
Soarele se găsea jos, puţin deasupra orizontului. Un vînt rece sufla dinspre pustiu, însă Jeserac aştepta, stăpînindu-şi frica. Şi deodată, pentru întîia oară în viaţă, văzu stelele.