Nici în Diaspar nu văzuse Alvin foarte des un lux ca cel ce-i apăruse în faţa ochilor cînd trapa interioară a ecluzei se deschisese înaintea lui. Stăpînul putea să fi fost orice, însă în nici un caz ascet. Abia mai tîrziu, Alvin se gîndi la faptul că opulenţa aceea nu constituia o extravaganţă deşartă; micuţa lume reprezentase singurul lui cămin în decursul deselor călătorii printre aştri.
Nu vedea comenzi, totuşi ecranul oval, acoperind în întregime peretele opus ecluzei, dovedea că încăperea nu era una obişnuită. Dispuse în semicerc în faţa ecranului se aflau trei canapele joase; restul cabinei era ocupat de două măsuţe şi cîteva fotolii ― unele în mod clar destinate unor pasageri de origine extraterestră.
După ce se instală confortabil, Alvin privi în jur căutînd robotul. Spre surprinderea lui, acesta dispăruse. Îl descoperi într-o nişă situată imediat sub plafon. Îl adusese pe Stăpîn pe Pămînt, traversase spaţiul, şi în calitate de servitor îl urmase în Lys. De parcă mileniile scurse nici nu existaseră, el se pregătise să-şi reia vechile îndatoriri.
Alvin încercă o comandă mentală. Ecranul se ilumină; în faţa lui apăru Turnul lui Loranne, straniu micşorat, aparent răsturnat pe orizontală. Încercări ulterioare îi oferiră imagini ale cerului, ale oraşului şi deşertului. Rezoluţia era excepţională, aproape perfectă, deşi lăsa impresia că nu se face nici o amplificare. Alvin experimentă pînă ce reuşi să obţină orice panoramă dorea, apoi fu gata să pornescă.
― Du-mă în Lys.
Comanda era simplă, dar cum să o îndeplinească nava, cînd el însuşi nu avea habar asupra direcţiei? Nu se gîndise la acesta problemă, însă cînd ea îi veni în minte, traversau deja deşertul cu o viteză extraordinară. Ridică din umeri, acceptînd mulţumit faptul că avea servitori mai pricepuţi decît el însuşi.
Scara peisajelor de pe ecran era dificil de apreciat; cu toate acestea, în fiecare secundă se parcurgeau probabil mai mulţi kilometri. Nu departe de oraş, culoarea solului se schimbă brusc într-un cenuşiu mohorît, iar Alvin realiză că treceau peste bazinul unuia dintre oceanele dispărute. Cîndva, Diasparul trebuie să fi fost aproape de ţărm, chiar, dacă nu cunoştea referiri în acest sens nici în cele mai vechi înregistrări. Marile întinderi de apă se evaporaseră cu mult înainte de întemeierea lui.
Peste alte cîteva sute de kilometri, terenul urca abrupt. La un moment dat, Alvin opri nava deasupra unei configuraţii ciudate de linii ce se intersectau vag prin pătura de nisip. Pentru o clipă fusese nedumerit, apoi pricepuse că privea ruinele unui oraş. Nu întîrzie; era dureros să constaţi că milioane de oameni nu lăsaseră drept urmă a existenţei lor decît nişte făgaşe în nisip.
Curba plană a orizontului începu să se modifice, dezvăluind munţii. Nava încetini, coborînd într-un arc uriaş, lung de o sută cincizeci de kilometri. Apoi, pe neaşteptate, înaintea lui apăru Lysul, pădurile şi rîurile nesfîrşite alcătuind o scenă de o asemenea frumuseţe, încît rămase locului un timp. Spre est, ţinutul se adumbrea, iar lacurile mari păreau pete de noapte. Dar spre apus, apele jucau şi scînteiau în lumină, împrăştiind culori pe care Alvin nu şi le închipuise niciodată.
Din fericire, reuşi să localizeze repede Airlee, căci mai departe robotul nu cunoştea drumul. Alvin se simţea mulţumit că descoperise una din limitele maşinii. Probabil nu auzise niciodată de aşezare şi de aceea nu avea stocată poziţia ei în memorie.
După cîteva încercări, tînărul asoliză nava pe colina de unde privise întîia oară Lysul. Vehiculul se controla uşor; trebuia doar să-şi formuleze intenţiile generale, iar robotul se ocupa de rest. Bănuia că ordinele periculoase sau imposibile ar fi fost ignorate, deşi nu intenţiona, pe cît posibil, să dea astfel de ordine. Nimeni nu îi observase sosirea. Constituia un amănunt important, pentru că nu dorea o nouă încleştare mentală cu Seranis. Nu avea încă un plan bine definit, totuşi nu voia să rişte pînă ce nu-şi regăsea prietenii. Robotul îi putea fi ambasador, în vreme ce el ar fi rămas în siguranţa navei.
Nu întîlni pe nimeni pe drum. Încerca o senzaţie stranie stînd în fotoliul din navă, în timp ce cîmpul lui vizual se deplasa lin pe cărarea cunoscută şi el auzea foşnetele arborilor. Totuşi, nu se identifica încă pe deplin cu robotul, iar încordarea mentală continua să fie considerabilă.
În Airlee se înserase; căsuţele pluteau în globuii de lumină. Înaintă la adăpostul întunericului. Ajunsese foarte aproape de locuinţa lui Seranis cînd fu descoperit. Se auzi un zumzet furios, strident, iar ecranul fu acoperit de un nor de aripi. Se feri involuntar, apoi realiză ce anume se întîmplase. Krif îşi exprima din nou resentimentele, faţă de orice zburătoare lipsită de aripi.
Nedorind să-i pricinuiască vreun rău, Alvin opri robotul şi acceptă loviturile revărsate asupra lui. Deşi era la doi kilometri depărtare, nu-şi stăpîni tresărirea de bucurie în clipa în care Hilvar ieşi din casă să vadă ce se întîmplă.
La apariţia stăpînului, Krif se îndepărtă, continuînd să bîzîie ameninţător. În tăcere, Hilvar privi robotul şi zîmbi.
― Salut, Alvin. Mă bucur că ai revenit. Sau te afli încă în Diaspar?
Nu pentru prima dată, pe Alvin îl încercă o admiraţie uşor invidioasă pentru agerimea şi precizia minţii prietenului său.
― Nu, răspunse minunîndu-se de acurateţea cu care i se reproducea glasul. Sînt în Airlee. Nu prea departe, însă deocamdată prefer să rămîn pe loc.
Hilvar rîse.
― Procedezi foarte bine. Seranis te-a iertat, dar Sfatul… În sfîrşit, asta-i altă poveste. Chiar acum are loc aici o întrunire; prima de acest fel din Airlee.
― Adică consilierii voştri s-au prezentat în persoană? Credeam că datorita telepatiei asemenea întruniri nu sînt necesare.
― Ele se ţin foarte rar, în anumite ocazii sînt considerate utile. Eu unul nu cunosc natura exactă a crizei, dar au sosit deja trei Senatori şi cît de curînd trebuie să apară ceilalţi.
Alvin nu-şi putu reţine un zîmbet, observînd că evenimentele din Diaspar se repetau în Lys. Oriunde ar fi mers, lăsa în urmă un siaj de consternare şi alarmă.
― Cred că ar fi o idee bună să mă adresez acestui Sfat al vostru… atîta timp cît o pot face în siguranţă.
― Dacă vor promite că nu vor încerca să pună stăpînire pe tine, vino fără grijă. În caz contrar, ar fi mai bine să rămîi unde te găseşti. Îţi voi conduce robotul înaintea Senatorilor, îi va tulbura destui de mult.
Urmîndu-l pe Hilvar, Alvin simţi din nou o stare acută de satisfacţie şi aţîţare. De astă dată îi întîlnea pe conducătorii Lysului în condiţii de egalitate; deşi nu le purta pică, era plăcut să se ştie stăpîn pe situaţie. În plus, dispunea de puteri enorme, neinventariate în întregime.
Uşa sălii de conferinţe era încuiată şi trecură cîteva minute pînă Hilvar izbuti să-şi anunţe prezenţa.
Minţile Senatorilor erau atît de preocupate încît fu dificil să le întrerupă discuţia. Pereţii culisară lent, iar Alvin pătrunse prin intermediul automatului în încăpere.
Cei trei Senatori încremeniră în scaune cînd robotul pluti spre ei. Pe chipul lui Seranis însă nu înregistră nici un semn de surpriză. Poate că Hilvar o avertizase deja, sau poate că ea însăşi se aştepta ca mai devreme ori mai tîrziu, Alvin să revină.
― Bună seara, rosti politicos, de parcă apariţia sa acolo ar fi fost lucrul cel mai natural. Am hotărît să mă întorc.
Cu siguranţă, surpriza lor îi depăşise aşteptările. Unul din Senatori, un tînăr cu păr grizonat, îşi reveni cel dintîi, şuierînd:
― Cum ai ajuns aici?
Motivul uimirii sale era evident. Aidoma Diasparului, Lys sigilase liniile de transport subteran.
― Păi, la fel ca ultima dată, replică Alvin, amuzîndu-se pe socoteala lor.
Ceilalţi doi Senatori îl priviră fix pe primul dintre ei, care-şi desfăcu braţele într-un gest de neajutorare resemnată. Apoi, acesta vorbi din nou:
― N-ai întîmpinat… nici o dificulate?
― Absolut nici una, zise Alvin hotărît să le spotească deruta. Şi văzu că reuşise. M-am întors, continuă el, din proprie voinţă, pentru a vă aduce veşti importante. Datorită neînţelegerii noastre anterioare, rămîn deocamdată la distanţă. Dar dacă voi apare în persoană, îmi făgăduiţi să nu încercaţi să-mi controlaţi acţiunile?
O vreme nimeni nu spuse nimjc. Alvin se întrebă ce gînduri se schimbau în linişte. După aceea, Seranis vorbi în numele tuturor:
― Nu vom mai încerca. Deşi nu-mi amintesc să fi izbutit nici altă dată.
― Perfect, replică Alvin. Voi ajunge în Airlee cît de repede.
Aşteptă întoarcerea robotului, apoi îl instrui amănunţit, punîndu-l să repete ordinele. Era convins că Seranis nu avea să-şi încalce promisiunea, însă prefera să-şi asigure o cale de retragere.
Ecluza se închise silenţios în urma lui. După încă o clipă auzi un şuierat, aidoma unui prelung suspin de uimire, produs de aerul alungat din calea navei ce se înălţa. Un moment, o formă neagră acoperi stelele, apoi nava dispăru.
Abia atunci tînărul realiză că făcuse o greşeală: minoră, însă din categoria celor care pot conduce spre dezastru planurile cele mai atent gîndite. Uitase că simţurile robotului erau mult mai ascuţite, iar noaptea mai întunecoasă decît se aşteptase el. În repetate rînduri pierdu firul potecii, iar de cîteva ori evită în ultima clipă să se izbească de copaci. În pădure, bezna era aproape absolută. La un moment dat, o formă masivă înaintă prin tufişuri. Se auzi un foşnet slab, cîteva crenguţe se frînseră, iar doi ochi de smarald îl priviră fix de la înălţimea pieptului. Îi vorbi încetişor formei străine; o limba incredibil de lungă îi răzui mîna. După un moment, un trup puternic se frecă afectuos de el, îndepărtîndu-se fără zgomot. Habar n-avea ce anume întîlnise.
Luminile aşezării apărură pe neaşteptate printre arborii din faţă, dar Alvin nu mai avea nevoie de ele. Cărarea de sub picioarele sale devenise un pîrîu de foc albăstrui. Muşchiul de pe pămînt era fosforescent, iar paşii lui lăsau pete întunecate, ce dispăreau lent. Spectacolul vrăjea; tînărul se aplecă şi rupse un smoc din muşchiul straniu, care străluci cîteva minute în palmele sale înainte de a se stinge.
Lîngă casă tot Hilvar îl întîmpină şi îl conduse înaintea lui Seranis şi a Senatorilor. Aceştia îl salutară politicoşi, cu o reţinere prudentă. Dacă se întrebau unde dispăruse robotul, nu făcură nici un comentariu.
― Regret foarte mult că am fost nevoit să părăsesc ţinutul într-un mod atît de neprotocolar, începu Alvin. Poate v-ar interesa să aflaţi că mi-a fost aproape la fel de dificil să evadez din Diaspar. Făcu o pauză semnificativă, apoi reluă: Am povestit celor din oraşul meu despre Lys. M-am străduit să creez o impresie favorabilă, totuşi Diasparul nu doreşte să întreţină nici o legătură cu voi. În ciuda spuselor mele, vrea să evite contactul cu o civilizaţie inferioară.
Observă extrem de satisfăcut reacţia Senatorilor. Pînă şi amabila Seranis se înroşise uşor. Dacă ar fi reuşit să aţîţe unul contra altuia Lysul şi Diasparul, socotea Alvin, problema ar fi fost pe jumătate rezolvată.
Fiecare şi-ar fi dorit să demonstreze superioritatea propriului mod de viaţă, încît barierele ar fi dispărut în scurtă vreme.
― De ce ai revenit în Lys? întrebă Seranis.
― Pentru că vreau să vă conving, atît pe voi cît şi pe cei din Diaspar, că aţi comis o greşeală. Nu aminti celălalt motiv ― anume că acolo se afla singurul prieten pe care se bizuia şi de al cărui ajutor avea nevoie.
Senatorii tăceau, aşteptîndu-l să continue. Alvin ştia că prin ochii şi urechile lor vedeau şi auzeau multe alte inteligenţe. El era acum reprezentantul Diasparului şi întregul Lys avea să-i judece civilizaţia după cele afirmate în faţa Senatorilor. Constituia o mare responsabilitate ce îl făcu să se simtă neînsemnat ca persoană. Îşi ordonă în minte ideile şi începu să vorbească.
Subiectul îl reprezenta Diasparul. Descrise oraşul aşa cum îl văzuse ultima dată, visînd în mijlocul deşertului, cu turnurile sclipind pe fundalul cerului aidoma unor curcubee captive. Din visteria memoriei, rechemă cîntările pe care poeţi străvechi le scriseseră spre lauda Diasparului, vorbi despre nenumăraţii oameni care-şi sacrificaseră viaţa pentru a-i spori frumuseţea. Indiferent cît de mult ar fi trăit cineva, le spuse el, n-ar fi putut cunoaşte toate splendorile oraşului, mereu apăreau lucruri noi. Înfăţişă cîteva din minunile create de locuitorii Diasparului, străduindu-se să-i facă să aprecieze măcar capodoperele artiştilor trecutului. Şi se întrebă în sinea lui, uşor melancolic, dacă într-adevăr muzica Diasparului constituise ultima şoaptă a Terrei către stele, aşa cum le declarase.
Îl ascultară pînă la sfîrşit, fără să-l întrerupă sau să pună întrebări. Se făcuse tîrziu cînd termină; se simţea mai obosit decît îşi amintea să fi fost vreodată. Tensiunea şi excitarea zilei prelungite îl copleşiseră în cele din urmă, şi el adormi fără să-şi dea seama.
Cînd se trezi, se afla într-o odaie necunoscută. Abia după cîteva clipe îşi reaminti că nu se mai găsea în Diaspar. Pe măsură ce mintea i se limpezea, lumina spori în jurul său, pînă fu scăldat de razele blînde ale soarelui de dimineaţă, pătrunzînd prin pereţii transparenţi. Rămase întins, rememorînd evenimentele zilei şi întrebîndu-se ce forţe pusese în mişcare.
Cu un sunet muzical, plăcut, unul din pereţi se plie în sus, într-un mod atît de complicat încît deruta ochiul. Prin deschiderea creată înăuntru pătrunse Hilvar. Îl privi pe Alvin cu o expresie jumătate amuzată, jumătate preocupată.
― Dacă te-ai trezit, poate-mi spui ce planuri ai în continuare şi cum ai izbutit să te întorci. Senatorii tocmai au plecat să cerceteze drumul subteran; nu înţeleg cum ai reuşit să-l utilizezi din nou. Pe acolo ai venit?
― Ar fi mai bine să-i ajungem din urmă, spuse Alvin sărind din pat, întinzîndu-se din toate încheieturile. N-aş vrea să îşi piardă timpul degeaba. În privinţa primei tale întrebări… nu peste mult îţi voi da răspunsul.
Îi ajunseră pe cei trei tocmai lîngă lac. Se salutară cu răceală. Comitetul de Investigaţii pricepuse că Alvin ştia încotro se îndreptau, iar neaşteptata întîlnire îi descumpănise.
― Mă tem că aseară v-am îndrumat greşit, începu Alvin plin de voioşie. N-am venit în Lys pe drumul cel vechi, aşa încît încercarea voastră de a-l închide s-a dovedit zadarnică. De fapt, Consiliul Diasparului a închis la rîndul lui terminalul nostru, cu un succes asemănător.
Chipurile Senatorilor ar fi ilustrat un studiu psihologic despre uimire, în vreme ce minţile le căutau diverse alte soluţii.
― Atunci cum ai ajuns aici? întrebă conducătorul lor. Brusc, în ochii lui licări înţelegerea, şi Alvin realiză că începeau să întrevadă adevărul. Se întrebă dacă nu cumva interceptase comanda trimisă de creierul lui dincolo de munţi. Tăcu însă, mulţumindu-se să indice cu mîna nordul.
Prea iute ca să fie urmărit cu privirea, un arc de lumină argintie se ivi peste culmi, lăsînd în spate o dîră incandescentă, lungă de peste un kilometru. Se opri la circa şapte kilometri deasupra Lysului. Nu încetinise şi nici nu frînase în trepte. Se oprise brusc, încît ochii Continuară din inerţie să urmărească cerul, pînă cînd mişcarea fu înregistrată în sfîrşit. Din văzduh năvăli o limbă de tunet, sunetul aerului izbit şi zdrobit de violenţa trecerii navei. Peste puţin timp ea însăşi, scînteind în soare, apăru pe colină, la nici o sută de metri depărtare.
Era greu de spus cine fusese mai surprins. Totuşi, Alvin îşi reveni cel dintîi. Mergînd ― aproape alergînd ― spre vas, îşi puse întrebarea dacă întotdeauna zbura în maniera aceea meteoritică. Ideea îl tulbura, căci pe parcursul călătoriei nu încercase nici cea mai uşoară senzaţie de mişcare. Mult mai straniu însă era faptul că, numai cu o zi înainte, vehiculul astăzi strălucitor fusese învelit de un strat gros de rocă, cu duritatea fierului, atunci cînd fusese smulsă din adîncurile deşertului. Abia cînd ajunse lîngă navă şi îşi fripse vîrfurile degetelor atingînd fuselajul, Alvin pricepu cele întîmplate. Lîngă pupă mai existau urme de pămînt complet ars. În rest el dispăruse, dezvăluind carcasa de neatins nici pentru timp, nici pentru orice altă forţă a naturii.
Însoţit de Hilvar, se opri în cadrul uşi deschise şi-i privi pe Senatorii amuţiţi. Oare ce gîndeau? Mai exact, ce gîndea întregul Lys? După feţele lor, probabil însă că nu gîndea deloc în acel moment.
― Plec în Shalmirane şi mă voi întoarce peste o oră, rosti Alvin. Dar acesta e numai un început, iar cît timp voi fi plecat, vreau să reflectaţi la ce vă spun acum.
Nava aceasta nu e una obişnuită, din tipul utilizat de oameni pentru a călători pe Pămînt. Este o navă interstelară, una dintre cele mai rapide construite vreodată. Dacă doriţi să ştiţi unde am găsit-o, puteţi afla răspunsul în Diaspar. Însă va trebui să mergeţi acolo, pentru că Diasparul nu va veni la voi niciodată.
Se răsuci spre Hilvar şi-i făcu semn să intre. Acesta ezită o clipă, cît să mai privească o dată în jur. Apoi păşi în ecluza.
Senatorii rămaseră locului pînă cînd nava, deplasîndu-se de astă dată mai încet, dispăru spre sud. Tînărul grizonat ce conducea grupul înălţă din umeri resemnat, adresîndu-se unuia dintre colegi:
― De fiecare dată cînd am propus schimbări, te-ai opus. Pînă acum ai avut cîştig de cauză. Nu cred însă că viitorul va fi de partea unui singur grup. Atît Lys cît şi Diaspar au ajuns la capătul unei perioade, iar momentul trebuie tratat cu cea mai mare atenţie.
― Mă tem că ai dreptate, sosi răspunsul morocănos. Străbatem o criză; Alvin ştia ce zice cînd ne-a sfătuit să mergem în Diaspar. Existenţa noastră este în prezent cunoscută, deci nu are rost să ne mai ascundem. Cred că cel mai potrivit ar fi să luăm legătura cu verii noştri… Poate că în momentul acesta sînt mai dornici de cooperare.
― Dar accesul subteran e închis la ambele capete!
― Vom redeschide terminatul nostru; nu va trece mult şi Diasparul va proceda la fel.
Minţile Senatorilor, atît a celor din Airlee cît şi a celorlalţi răspîndiţi în întregul Lys, primiră propunerea cu antipatie, dar nu aveau altă alternativă.
Mai curînd decît se aşteptase, sămînţă sădită de Alvin încolţise.
Munţii pluteau încă în umbre cînd ajunseră în Shalmirane. De la înălţime, uriaşul crater al fortăreţei arăta minuscul; părea imposibil ca soarta Pămîntului să fi depins cîndva de cerculeţul respectiv de abanos.
Alvin opri nava printre ruinile de pe malul lacului, iar paragina din jur îl copleşi, înfiorîndu-i sufletul. Deschise ecluza, lăsînd tăcerea să pătrundă în navă. Hilvar, care nu rostise nici o vorbă pe întreaga durată a zborului, întrebă în şoaptă:
― De ce te-ai întors aici?
Alvin îi răspunse abia după ce se aflau lîngă lac.
― Voiam să-ţi arăt nava. Şi mai speram ca polipul să se fi refăcut; am senzaţia că-i sînt dator; doream să-i povestesc ce am descoperit.
― În cazul acesta trebuie să mai aştepţi. Te-ai întors mult prea devreme.
Alvin o ştia. Nu se simţi dezamăgit. Suprafaţa lacului era perfect nemişcată, nu vibra în ritmul regulat ce-i nedumerise altă dată. Îngenunchie pe mal, scrutînd adîncurile reci, întunecate.
Clopoţei transparenţi, cu tentacule aproape invizibile, pluteau ici şi colo sub oglinda apei. Tînărul îşi cufundă mîna şi prinse unul în căuşul palmei. Îi dădu drumul aproape imediat, cu o exclamaţie de surpriză. Îl urzicase.
Într-o bună zi ― peste cîţiva ani, peste cîteva secole ― meduzele mici, lipsite de raţiune, urmau să se contopească, renăscînd uriaşul polip, iar memoriile lor se vor contopi din nou în conştiinţă. Alvin se întrebă cum avea să accepte polipul descoperirile lui; exista posibilitatea ca el să nu fie foarte încîntat de adevăr. Da, putea să nu accepte inutilitatea atîtor eoni de aşteptare.
Fuseseră însă inutili? Cu toată amăgirea, aşteptarea îndelungată şi plină de credinţă a acestori creaturi îşi găsise în final răsplata. Ca prin minune, ele salvaseră cunoştinţe din trecut, care altminteri ar fi fost pierdute pe vecie. Azi aveau dreptul la odihnă, iar credinţa lor lua calea unui milion de alte religii care cîndva se consideraseră veşnice.