Avuseseră nevoie de multe ore pînă să răzbească afară din Grota Viermilor Albi. Dealtfel, nici acum nu puteau fi siguri că unii din monştrii aceia lăptoşi nu-i urmăreau încă. Energia armelor era pe terminate. Înaintea lor, săgeata de lumină plutitoare, călăuză misterioasă prin labirinturile Muntelui de Cleştar, continua să le facă semn. Nu aveau de ales; trebuiau să o urmeze deşi, aşa cum se întîmplase de atîtea ori, îi putea conduce către primejdii şi mai înspăimîntătoare.
Alvin privi îndărăt, căutîndu-şi din priviri tovarăşii. Alystra îl urma cea mai îndeaproape, purtînd sfera de lumină rece, însă veşnic arzătoare, ce le dezvăluise de la începutul aventurii lor atîtea orori, dar şi minunăţii. Razele albicioase se revărsau pe coridorul îngust, reflectate de pereţii scînteietori; cît timp sfera avea energie, drumul şi mai ales orice pericol rămîneau vizibile. Dar, Alvin ştia prea bine, în grotele acelea primejdiile mai mari nu erau cîtuşi de puţin cele vizibile.
În spatele Alystrei, împovăraţi de greutatea proiectoarelor, veneau Narrillian şi Floramus. Pentru o clipă, Alvin se întrebă de ce proiectoarele erau atît de grele, căci ar fi fost aşa de simplu să fie înzestrate cu neutralizatori gravitaţionali, întotdeauna îşi punea asemenea întrebări, chiar şi în mijlocul celor mai extraordinare aventuri. Cînd astfel de gînduri îi fulgerau prin minte, i se părea că structura realităţii tremura un scurt moment, şi că în spatele lumii simţurilor se întrezărea imaginea unul alt univers, cu totul diferit…
Coridorul se termina printr-un perete orb. Oare săgeata îi trădase din nou? Nu, roca începu să se năruie. Prin perete apăru o lance rotitoare de metal, care crescu rapid, transformîndu-se într-o foreză gigantică. Alvin şi prietenii săi se retraseră, aşteptînd ca maşinăria să pătrundă în grotă. Cu un scrîşnet asurzitor ― ce cu siguranţă răsunase în toate tainiţele Muntelui, deşteptîndu-i progeniturile de coşmar! ― scos de frecarea metalului pe piatră, foreza străpunse peretele şi se opri lîngă ei. O uşă masivă se deschise şi Callistron îi zori să intre în aparat. (De ce tocmai Callistron? Ce caută el aici? se întrebă Alvin.) Peste o clipă se aflau în siguranţă, iar vehiculul ţîşnea înainte prin adîncurile Pămîntului.
Aventura se terminase. În curînd, aşa cum se întîmpla întotdeauna, aveau să fie iarăşi acasă, lăsînd în urmă minunile, spaimele şi ambiţiile, obosiţi şi plini de mulţumire.
Din înclinarea podelei, Alvin îşi dădu seama că foreza cobora. Callistron ştia probabil ce trebuia făcut; acela era drumul spre casă. Totuşi îi părea rău…
― Callistron, spuse brusc, de ce nu urcăm? Nimeni nu ştie cum arată în fapt Muntele de Cleştar. Ar fi minunat dacă am putea ieşi undeva, pe o coastă, de unde să privim cerul şi ţinutul din jur. Am stat destul sub pămînt.
Rostind cuvintele, realiză cumva că nu procesase bine. Alystra ţipă înăbuşit, interiorul forezei tremură precum o imagine văzută prin pînza apei, iar dincolo de pereţii metalici din jur, Alvin întrezări din nou celălalt univers. Cele două lumi păreau a se afla în contradicţie; predomina întîi una, apoi cealaltă, şi pe neaşteptate dispărură amîndouă. Se simţi o senzaţie de sfîşîiere; visul luă sfîrşit. Tînărul se trezi înapoi în Diaspar, în odaia familiară, plutind la o jumătate de metru deasupra duşumelei, susţinut de cîmpul gravitaţional.
Redevenise el însuşi. Aceasta era realitatea ― şi ştia cu exactitate ce urma să se întîmple în continuare.
Alystra apăru prima. Mai degrabă neliniştită decît iritată, deoarece dintre toţi, ea îl iubea.
― Oh, Alvin! se plînse privindu-i de pe peretele unde părea să se fi materializat. O aventură aşa de frumoasă! De ce a trebuit s-o strici?
― Îmi pare rău. N-am vrut… Pur şi simplu am crezut c-ar fi o idee bună…
Fu întrerupt de sosirea simultană a lui Callistron şi Floramus.
― Ascultă, Alvin, început cel dintîi. Este a treia oară că întrerupi o saga. Ieri ai stricat totul, dorind să ieşi din Valea Curcubeelor. Cu o zi înainte s-a întîmplat la fel, cînd ai încercat să ajungi înapoi la Origine, pe pista temporală pe care tocmai o exploram. Dacă nu respecţi regulile, n-ai decît să călătoreşti singur!
Dispăru furios, luîndu-i şi pe Floramus cu el. Narrillian nu se arăta niciodată; probabil era prea scîrbit de întreaga istorie. Rămăsese doar imaginea Alystrei, cu o privire întristată.
Alvin înclina cîmpul gravitaţional, se sculă în picioare şi păşi către masa pe care o materializase. Pe ea apăruse o tavă cu fructe exotice. Nu ceea ce intenţionase, dar în confuzia lui gîndurile i-o luaseră razna. Nedorind să se trădeze, apucă fructul cu aspectul ce! mai inofensiv şi-l gustă cu prudenţă.
― Bun, zise în cele din urmă Alystra, ce-ai de gînd să faci?
― Asta-i! mormăi Alvin posac. Eu unul cred că regulile sînt stupide. Şi în plus, cum să le ţin minte atunci cînd trăiesc o saga? Pur şi simplu, mă comport în modul ce mie îmi pare mai normal. Tu n-ai fi vrut să vezi muntele?
Alystra îl privi cu ochi măriţi de groază.
― Asta ar însemna să ieşi afară!
Alvin ştia că era zadarnic să discute. Se izbise iarăşi de bariera ce îl despărţea de toţi din lumea sa, condamnîndu-l poate la o viaţă lipsită de orice mulţumire. El dorea permanent să evadeze afară, atît în realitatea de zi cu zi, cît şi în vis. Totuşi, pentru ceilalţi locuitori ai Diasparului, «afară» avea semnificaţia unui coşmar căruia nu-i puteau face faţă. Pe cît posibil, evitau să vorbească despre el. Reprezenta ceva necurat şi rău, dar nici Jeserac, propriul său tutore, nu voia să-i destăinuie motivul.
Fata continua să-l privească cu ochi uimiţi, însă plini de dragoste.
― Eşti nefericit, Alvin. În Diaspar, nimeni nu are voie să fie nefericit. Vreau să vin să stăm de vorbă.
Tînărul clătină nepoliticos din cap. Ştia unde avea să ducă aşa ceva, iar în prezent nu simţea decît dorinţa de a fi singur. De două ori dezamăgită, Alystra dispăru.
Un oraş cu douăzeci de milioane de locuitori şi nu exista nimeni cu care să poată discuta cu adevărat. În felul lor, Eriston şi Etania ţineau la el, dar acum, cînd responsabilitatea li se apropia de sfîrşit, se mulţumeau să-l lase să-şi aleagă singur modul de viaţă şi distracţiile. În ultimii ani, pe măsură ce abaterile lui de la comportamentul obişnuit deveniseră tot mai evidente, tînărul Alvin simţise adesea nemuţumirea părinţilor. Nu faţă de el, poate că s-ar fi împotrivit unui astfel de sentiment, ci faţă de neşansa care-i desemnase tocmai pe ei, dintre milioanele de locuitori ai oraşului, să-l întîlnească pe Alvin cînd acesta ieşise din Palatul Creaţiei, cu douăzeci de ani în urmă.
Douăzeci de ani. Îşi amintea cel dintîi moment şi primele cuvinte auzite vreodată: «Bun venit, Alvin. Eu sînt Eriston, tatăl tău desemnat. Iar mama ta este Etania. «Cuvintele nu însemnaseră nimic atunci, însă mintea lui le înregistrase fără greşeală. Îşi aducea aminte cum îşi privise propriul trup; crescuse cu patru-cinci centimetri de atunci, dar de schimbat se schimbase foarte puţin. Apăruse pe lume complet dezvoltat şi, exceptînd statura, nu avea să arate altfel cînd va părăsi lumea, într-o mie de ani.
Înainte de acea primă imagine nu exista nimic. Poate că într-o bună zi, golul se va umple, însă gîndul era mult prea îndepărtat pentru a-l afecta emoţional.
Reveni la obsedantul mister al naşterii sale. Lui Alvin nu i se părea ciudat să fi fost creat, instantaneu, de puterile şi forţele care materializau toate celelalte obiecte din viaţa zilnică. Nu, nu acesta reprezenta misterul. Enigma pe care nu izbutise s-o rezolve şi pe care nimeni nu putea să i-o explice, era unicitatea lui.
Unicitatea, un cuvînt ciudat şi trist, un sentiment ciudat şi trist. Cînd îl foloseau la adresa sa ― aşa cum auzise deseori, în clipele în care nimeni cu bănuia că el ascultă ― părea să implice un sens răuvoitor, ameninţînd nu doar propria lui fericire.
Părinţii, tutorele, cunoscuţii încercaseră să-l protejeze în faţa adevărului, dorind parcă să apere inocenţa lungii sale copilării. Curînd, duplicitatea urma să ia sfîrşit; peste cîteva zile avea să devină cetăţean cu drepturi depline al Diasparului, şi nimic din ceea ce dorea să afle nu i s-ar mai fi putut ascunde.
De ce, de pildă, nu-şi găsea locul în saga? Dintre miile de distracţii ale oraşului, ele erau cele mai populare. Intrînd într-o saga, nu te transformai într-un simplu observator, precum în primitivele spectacole ale epocilor îndepărtate, pe unde Alvin scotocise dealtminteri de cîteva ori. Deveneai un participant activ, capabil să-ţi foloseşti ― ori aşa ţi se părea ― iniţiativa personală. Evenimentele şi scenele ce alcătuiau materia primă a aventurilor fuseseră concepute demult, de artişti uitaţi, însă exista suficienta flexibilitate pentru a permite fluctuaţii importante. Pătrundeai în aceste lumi imaginare alături de prieteni, căutînd senzaţii inexistente în Diaspar, şi atîta vreme cît visul se derula, nu aveai cum să-l deosebeşti de realitate. În definitiv, cine putea să fie sigur că Diaspar însuşi nu era doar vis?
Nimeni n-ar fi putut parcurge vreodată toate povestirile concepute şi înregistrate de la întemeierea oraşului. Ele vizau totalitatea sentimentelor şi stărilor sufleteşti şi conţineau o varietate infinită de subtilităţi. Unele, apreciate în special de tineri, conţineau simple întîmplări dramatice, cu aventuri şi descoperiri tulburătoare. Altele explorau psihologia minţii, în timp ce alte cîteva ofereau exerciţii de logică sau matematică, spre deliciul unor creiere mai rafinate.
Deşi părea să-i mulţumească pe semenii săi, orice saga îi lăsa lui Alvin o senzaţie de incomplet. Cu toate detaliile şi surprizele lor, cu toate decorurile şi temele variate, le lipsea ceva.
Aventurile, hotărîse el, nu duceau nicăieri. Întotdeauna erau proiectate pe o pînză îngustă, iar nu într-o panoramă grandioasă, nu peisajele vaste după care tînjea sufletul său. Mai mult chiar, niciodată nu se făceau nici măcar aluzii la imensităţile unde se desfăşuraseră în fapt vieţile străbunilor ― vidul dintre stele şi planete. Autorii aventurilor suferiseră de aceeaşi stranie fobie înrădăcinată în toţi locuitorii Diasparului. Toate povestirile trebuiau să se desfăşoare în locuri închise, în grote subterane sau în văi micuţe, înconjurate de munţi ce ascundeau restul lumii.
O singură explicaţie era posibilă. Demult, poate înainte de fondarea Diasparului, se petrecuse ceva ce nu numai că potolise curiozitatea şi ambiţia Omului, dar îl şi alungase dintre stele, ca să se ghemuiască, căutîndu-şi adăpost, în micul univers închis al ultimului oraş de pe Pămînt. Omul renunţase la Univers şi revenise în uterul artificial al Diasparului. Pierise pornirea înflăcărată, nestăvilită, care-l mînase cîndva prin Galaxie şi către insulele înceţoşate de dincolo de ea. De nenumăraţi eoni, nici o navă nu mai pătrunsese în Sistemul Solar. Poate că acolo, departe, printre stele, urmaşii Omului continuau să clădească imperii şi să distrugă sori, dar Pămîntul n-o ştia şi nici nu era interesat s-o afle.
Pămîntul, nu. Însă pe Alvin, da.