Hilvar şi Alvin reveniră gînditori la navă şi nu după multă vreme fortăreaţa redeveni o pată întunecată, pierdută printre dealuri. Se micşoră cu repeziciune, deveni un ochi negru, lipsit de pleoape, aţintit de-a pururi asupra cerurilor, apoi se pierdu în panorama generală a Lysului.
Alvin nu dădu nici o comandă; Continuară să se înalţe pînă ce întreaga regiune apăru sub ei aidoma unei insule verzi pe un ocean gălbui. Niciodată nu urcase atît de sus. Cînd se opriră din ascensiune, dedesubt se vedea întreaga semilună a Pămîntului. Lys era foarte mic, o simplă pată de smarald pe deşertul palid, însă foarte departe, lîngă curbura globului, ceva scînteia precum un giuvaer. Aşa văzu Hilvar, pentru întîia oară, oraşul Diaspar.
Rămaseră acolo un timp, privind Pămîntul în rotaţie. Dintre străvechile domenii ale Omului, cu siguranţă acesta era ultimul pe care şi-ar fi permis să îl piardă. Alvin regreta că nu putea înfăţişa planeta, aşa cum o zărea acum, conducătorilor Lysului şi Diasparului.
― Hilvar, vorbi el într-un tîrziu, crezi că e bine ceea ce fac?
Întrebarea îl surprinse pe Hilvar. El bănuia nimic despre îndoielile ce-l copleşeau uneori pe prietenul său şi nici nu ştia de întîlnirea cu Computerul Central, de impactul avut de aceasta asupra minţii lui Alvin. Nu era o întrebare uşoară, căreia să îi răspunzi imparţial; ca şi Khedron, însă cu mai puţin temei, Hilvar simţea că propria sa personalitate era înăbuşită. Era absorbit implacabil în vîrtejul provocat de Alvin în urma trecerii sale prin viaţă.
― Cred că da, spuse. Popoarele noastre au fost separate un timp prea lung. Hilvar socotea că nu afirmase nici un neadevăr, dar era conştient că propriile lui sentimente îi afectau răspunsul. Totuşi, Alvin încă era îngrijorat.
― Altceva mă nelinişteşte. Diferenţa între duratele vieţilor noastre.
Nu zise mai mult, deoarece fiecare ştia ce gîndeşte celălalt.
― M-am gîndit şi cu la asta, recunoscu Hilvar, însă cred că problema se va rezolva de la sine, cu vremea, cînd cele două civilizaţii vor ajunge să se cunoască iarăşi. Nu pot avea dreptate amîndouă ― vieţile noastre sînt poate prea scurte, iar ale voastre mult prea lungi. În cele din urmă se va ajunge la un compromis.
Alvin căzu pe gînduri. Era adevărat, ar fi fost singura speranţă, dar perioada de tranziţie urma să fie extrem de dificilă. Îşi reaminti cuvintele amare ale lui Seranis: Atît el cît şi eu vom fi morţi de veacuri, în vreme ce tu vei rămîne mereu tînăr. Perfect, el avea să accepte orice condiţii. Chiar şi în Diaspar prieteniile se găseau sub ameninţarea aceleiaşi umbre; faptul că aveau să se reînnoade peste o sută, sau peste un milion de ani, era prea puţin important. Tînărul ştia, cu o siguranţă mai presus de logică, din pura intuiţie, că bunăstarea speciei necesita fuziunea celor două culturi; pentru o asemenea cauză, fericirea individuală era lipsită de însemnătate. Un moment, Alvin îşi imagină omenirea ca reprezentînd mai mult decît fundalul însufleţit al propriei sale vieţi şi acceptă fără să clipească greutăţile pe care alegerea lui i le putea aduce într-o bună zi.
Dedesubt, planeta îşi continua rotaţia eternă. Simţind starea sufletească a tovarăşului său, Hilvar rămase tăcut.
― Cînd am părăsit prima dată Diasparul, începu Alvin mai tîrziu, nu ştiam nici eu ce speram să găsesc. Lysul m-ar fi mulţumit cîndva ― ba chiar mai mult decît atît ― dar acum, însuşi Pămîntul mi se pare mic şi lipsit de importanţă. Fiecare descoperire a ridicat alte întrebări, mai profunde, a lărgit şi mai mult orizonturile. Mă întreb cînd şi unde se vor sfîrşi toate acestea…
Hilvar nu-l văzuse niciodată pe Alvin atît de îngîndurat. Nu dorea să-l întrerupă. În ultimele cîteva minute aflase nenumărate lucruri noi despre el şi gîndurile sale.
― Robotul mi-a spus, urmă Alvin, că vasul e în stare să ajungă în mai puţin de o zi la cei Şapte Sori. Crezi câ ar trebui să merg acolo?
― Mă crezi capabil să te opresc? îi replică Hilvar.
― Nu e un răspuns. Cine ştie ce se găseşte în spaţiu? Poate că Invadatorii au părăsit Universul, dar dacă există alte inteligenţe potrivnice omenirii?
― De ce să fie aşa? Problema aceasta a fost dezbătută ere întregi de filosofii noştri. E greu de presupus că o rasă cu adevărat inteligentă poate fi duşmănoasă.
― Dar Invadatorii?…
― De acord, ei reprezintă o enigmă. Dacă într-adevăr erau neîndurători, probabil s-au autodistrus pînă acum. Şi chiar dacă nu s-a întîmplat aşa… Hilvar arătă pustiul nesfîrşit de sub ei. Cîndva, noi aveam un imperiu. Ce i-ar mai ispiti acum?
Alvin rămase uşor surprins să constate că există cineva care să-i împărtăşească într-atît punctul de vedere.
― La fel gîndesc toţi cei din Lys?
― Doar o minoritate. Cetăţeanul obişnuit nu-şi face griji în privinţa asta, dar consideră că dacă Invadatorii ar fi dorit cu adevărat să distrugă Pămîntul, ar fi făcut-o cu mult timp în urmă. Nu cred că există cineva care să se teamă cu adevărat de ei.
― În Diaspar, situaţia e complet diferită. Concetăţenii mei sînt nişte laşi. Îi îngrozeşte ideea de a părăsi oraşul şi nu ştiu ce se va întîmpla cînd vor auzi că am găsit o navă. Jeserac aanunţat Consiliul; aş vrea să ştiu ce intenţionează.
― Îţi pot spune eu. Se pregătesc să primească prima delegaţie din Lys. M-a anunţat Seranis..
Alvin privi ecranul. Ar fi parcurs într-o clipă distanţa dintre Lys şi Diaspar. Cu toate că îşi atinsese unul din ţeluri, în prezent i se părea neînsemnat. Totuşi era mulţumit. În mod clar, lungile epoci de izolare luaseră sfîrşit.
Conştiinţa faptului că izbîndise în ceea ce, odată, fusese principalul lui obiectiv, îi alungă şi ultimele îndoieli. Îşi îndeplinise misiunea pe Pămînt, mai repede şi mai bine decît îndrăznise să spere. În faţa sa se întindea drumul spre ceea ce părea a fi ultima şi, cu siguranţă, cea mai măreaţă aventură.
― Hilvar, mă vei însoţi? întrebă, conştient de ceea ce-i cerea.
― Nu mai era nevoie să mă întrebi. Am anunţat-o pe Seranis şi pe ceilalţi cunoscuţi că voi pleca împreună cu tine cu mai bine de o oră în urmă.
Se aflau deja extrem de sus cînd Alvin dădu robotului ultimele instrucţiuni. Nava se oprise, iar Pămîntul se găsea la aproape o mie cinci sute de kilometri, acoperind cea mai mare parte a cerului de dedesubt. Nu părea atrăgător. Alvin îşi închipui cum, în trecut, alte vase poposiseră o vreme acolo, pentru ca apoi să-şi continue drumul.
Un răstimp destul de lung, robotul verifică circuitele şi comenzile neutilizate de eoni. După aceea răsună un sunet înfundat, primul auzit de Alvin în navă: un zumzet subţire, crescînd rapid, octavă după octavă, pînă la frecvenţe ce nu mai fură percepute de urechea omenească. Nu se simţea nici un fel de mişcare, dar pe ecran stelele se deplasau. Pămîntul reapăru, dispăru ― apoi apăru din nou, într-o altă poziţie. Nava «adulmeca», rotindu-se în spaţiu precum acul unei busole în căutarea nordului. Timp de cîteva minute cerul se învîrti în jurul lor, pînă ce, în sfîrşit, nava se stabiliză: un proiectil uriaş aţintit spre stele.
În centrul ecranului strălucea în toată splendoarea lui multicoloră grupul măreţ al celor Şapte Sori. Pămîntul se zărea doar ca o semilună subţire, întunecată, tivită cu auriul şi purpuriul apusului. Alvin presimţi că urma să se întîmple ceva ce avea să depăşească în amploare experienţele anterioare. Aşteptă, încleştîndu-şi ambele braţe de fotoliu, în vreme ce secundele se scurgeau, iar cei Şapte Sori scînteiau ademenitori înainte.
Nu se auzi nimic, doar un tremur scurt ce păru să le înceţoşeze vederea ― iar Pămîntul dispăru, ascuns parcă de o mînă de iluzionist. Erau singuri în spaţiu, singuri cu aştrii şi cu un Soare ciudat de mic. Pămîntul se topise ca şi cum n-ar fi existat niciodată.
Trepidaţia se repetă şi odată cu ea se auzi un vuiet surd, căci generatoarele foloseau o parte mai însemnată a puterii lor. Pentru o clipă păru că nu se întîmplase nimic, apoi Alvin îşi dădu seama că nici Soarele nu se vedea, iar stelele se scurgeau încet pe lîngă navă. Privi îndărăt ― şi nu zări nimic, înapoia lor nu se mai afla decît o emisferă neagră. Chiar în timp ce se uita, văzu stelele dispărînd aidoma scîntcilor în apă. Nava gonea cu mult peste viteza luminii, iar tînărul înţelese că nu se mai găseau în spaţiul familiar al Pămîntului şi Soarelui.
Cînd vibraţia aceea bruscă, ameţitoare, se simţi pentru a treia oară, inima aproape i se opri. Tulburarea stranie a vederii fusese evidentă: pentru un moment, ceea ce îl înconjura fusese distorsionat dincolo de posibilitatea recunoaşterii. Sensul distorsiunii i se dezvălui într-un inexplicabil fulger de intuiţie. Aceea era realitatea, nu o iluzie optică. Cumva, trecînd prin pelicula subţire a Prezentului, întrezărise schimbările petrecute în spaţiul înconjurător.
Uruitul generatoarelor se transformă în vacarm, scuturînd nava. Un sunet cu atît mai impresionant cu cît era primul strigăt de protest auzit de Alvin din partea unei maşini. Apoi încetă brusc şi liniştea neaşteptată păru să le răsune în timpane. Generatoarele îşi făcuseră datoria; pînă la sfîrşitul drumului n-aveau să mai fie necesare. Stelele din faţă luciră alb-albăstrui şi dispărură în banda ultravioletului. Totuşi, printr-o scamatorie a Ştiinţei sau Naturii, cei Şapte Sori continuau să fie vizibili, deşi poziţiile şi culorile lor se schimbaseră subtil. Nava gonea într-acolo printr-un tunel întunecat, dincolo de limitele spaţiului şi ale timpului, cu o viteză prea mare pentru a fi percepută de mintea omenească.
Era greu de crezut că ţîşniseră din Sistemul Solar cu o iuţeală care, dacă nu s-ar fi redus, i-ar fi purtat prin inima Galaxiei şi în neantul de dincolo de ea. Nici Alvin, nici Hilvar nu erau capabili să conceapă adevăratele dimensiuni ale călătoriei lor. Marile saga ale exploratorilor stelari modificaseră complet concepţia Omului despre Univers şi chiar acum, după milioane de secole, străvechile tradiţii nu muriseră cu totul. Legendele povesteau că existase cîndva o navă care ocolise Cosmosul în răstimpul dintre răsăritul şi apusul soarelui. Miliardele de kilometri dintre stele nu însemnau nimic pentru astfel de viteze. Alvin considera expediţia doar cu puţin mai teribilă şi chiar mai lipsită de primejdii decît primul lui drum spre Lys.
În vreme ce sistemul celor Şapte Sori îşi sporea treptat luminozitatea, Hilvar fu cel care rosti cu glas tare ceea ce gîndeau în fapt amîndoi:
― Alvin, observă el, formaţiunea aceea nu poate fi naturală.
Însoţitorul lui încuviinţă din cap.
― De ani de zile mi-am spus-o şi eu, totuşi continuă să îmi pară fantastic.
― Poate că n-a fost creată de Om, continuă Hilvar, dar este opera unor fiinţe inteligente. Niciodată natura n-ar fi creat un cerc perfect de stele, la fel de strălucitoare. Iar în Universul vizibil nu există absolut nimic similar Soarelui Central.
― Dar pentru ce anume a fost realizat?
― Oha, îţi pot oferi mai multe ipoteze. Poate constituie un semnal, astfel încît orice navă pătrunsă în Universul nostru să ştie unde să caute prezenţa raţiunii. Poate că marchează centrul unei administraţii galactice. Sau poate (şi eu cred că asta-i explicaţia) e pur şi simplu cea mai măreaţă operă de artă. E însă inutil să speculăm pe tema asta. Peste cîteva ore vom cunoaşte adevărul.
Vom cunoaşte adevărul. Probabil, gîndi Alvin… dar ce părticică din el vom ajunge să cunoaştem? Părea ciudat ca, în vreme ce părăsea Diasparul şi Pămîntul, cu o viteză depăşind orice închipuire, mintea lui să revină iarăşi asupra tainei originii sale. Dar în realitate nu era atît de surprinzător. Aflase multe din clipa sosirii în Lys, dar nu putuse găsi nici măcar o clipă de intimitate şi de linişte.
Nu avea altceva de făcut decît să aştepte. Viitorul lui imediat era controlat de minunata maşină ― cu siguranţă una dintre supremele realizări inginereşti ale tuturor timpurilor ― ce-l purta în inima Universului. Acum avea prilejul să gîndească şi să reflecteze, indiferent dacă o dorea sau nu. Însă mai întîi trebuia să-i spună lui Hilvar ce i se întîmplase după pripita lor despărţire, cu numai două zile în urmă.
Hilvar ascultă istorisirea fără comentarii şi fără să ceară explicaţii. Lăsa impresia că înţelege instantaneu cele povestite de Alvin şi nu păru deloc surprins aflînd de întîlnirea cu Computerul Central, de intervenţia efectuată asupra minţii robotului. Nu pentru că ar fi fost incapabil să se minuneze, însă istoria era plină de splendori narative comparabile cu orice parte a relatării lui Alvin.
― Este limpede, rosti cînd tînărul termină de povestit, atunci cînd a fost construit, Computerul Central a primit instrucţiuni speciale în privinţa ta. Cred că ai ghicit deja de ce.
― Aşa cred şi eu. O parte a răspunsului mi-a fost dată de Khedron, cînd mi-a explicat că întemeietorii Diasparului au luat anumite măsuri de precauţie pentru a-i preveni declinul.
― Consider că tu ― şi ceilalţi Unici dinaintea ta ― faceţi parte din mecanismul social care previne stagnarea? Sau că, în vreme ce Bufonii sînt factorii de corecţie pe termen scurt, voi sînteţi factorii pe termen lung?
Hilvar exprimase ideea mai bine decît ar fi putut-o face el, totuşi Alvin nu se gîndise numai la aşa ceva.
― Eu consider că adevărul e ceva mai complicat. Se pare că în momentul construirii oraşului a izbucnit un conflict de idei, între cei ce voiau să-l izoleze complet de lumea exterioară şi cei care doreau să menţină unele legături. Prima fracţiune a cîştigat, dar ceilalţi nu s-au recunoscut înfrînţi. Cred că Yarlan Zey a fost unul din conducătorii lor, însă nu era îndeajuns de puternic pentru a acţiona direct. A făcut tot posibilul, păstrînd sistemul de transport subteran şi asigurîndu-se că, periodic, din Palatul Creaţiei urma să iasă cineva care să nu împărtăşească temerile concetăţenilor săi. De fapt, mă întreb―
Alvin se opri şi privi în gol, atît de concentrat încît nu mai observă nimic în jui.
― La ce te gîndeşti? îl întrebă Ililvar.
― Tocmai m-a izbit ideea că… că eu sînt Yarlan Zey. Este perfect posibil. S-ar putea să-şi fi introdus personalitatea în Băncile Memoriei, bazîndu-sc pe ea ca să distrugă şablonul Diasparului, pînă ce acesta nu se întrona definitiv. Într-o bună zi trebuie să aflu ce s-a întîmplat cu Unicii anteriori. Asta mi-ar completa petele albe ale tabloului.
― Yarlan Zey sau un altul a instruit Computerul Central să ofere asistentă Unicilor, ori de cîte ori erau creaţi, murmură Hilvar, urmîndu-i raţionamentul.
― Exact. Ironia cea mare este că puteam obţine toate informaţiile dorite direct de la Computerul Central, fără nici un fel de ajutor din partea sărmanului Khedron. Mi-ar fi spus mult mai mult decît i-a dezvăluit lui vreodată. Trebuie să recunosc însă că mi-a economisit timp şi m-a învăţat unele lucruri pe care niciodată nu le-aş fi deprins de unul singur.
― Teoria le acoperă faptele cunoscute, rosti Hilvar cu oarecare prudenţă. Din păcate, nu rezolvă principala problemă: scopul iniţial al Diasparului. De ce concitadinii tăi se încăpăţînează să pretindă că în exterior nu există nimic? Aceasta este întrebarea la care aş dori eu să aflu răspunsul.
― Iar eu aş vrea să îţi răspund. Dar nu ştiu cînd, sau cum.
Astfel discutară şi visară în timp ce, oră după oră, cei Şapte Sori se distanţau treptat între ei, pînă umplură tunelul întunecat pe unde înainta nava. Una cîte una, cele şapte stele de pe circumferinţă dispărură la hotarul beznei şi, în sfîrşit, rămase doar Soarele Central. Deşi nu se afla pe de-a-ntregul în spaţiul lor, continua să strălucească cu acea lumină perlată ce-l deosebea de toţi ceilalţi aştri. Scînteierea lui spori progresiv, dintr-un punct se transformă într-un disc mititel, care începu să se lărgească.
Semnalul de avertizare a fost extrem de scurt: pentru o singura clipă, în cabină vibra o notă profundă, cu rezonanţa unui clopot. Alvin încleşta palmele pe braţele fotoliului, deşi gestul era inutil.
Generatoarele gigantice răbufniră reînviind, şi cu o rapiditate aproape insesizabilă, stelele reapărură. Nava revenise în spaţiu, în universul sorilor şi al planetelor, al lumii naturale unde nimic nu se deplasează mai rapid decît lumina.
Se aflau în sistemul celor Şapte Sori, iar inelul uriaş de globuri colorate domina cerul. Şi cît de straniu era acest cer! Dispăruseră aştrii cunoscuţi, constelaţiile familiare. Calea Lactee nu mai era o dîră vagă, ceţoasă, dispusă la extremitatea firmamentului; se găsea în centrul creaţiei primordiale şi imaginea ei măreaţă despărţea Universul în două.
Înaintau cu repeziciune spre Soarele Central. Celelalte şase stele ale sistemului formau un set de balize colorate, risipite în spaţiu. Nu departe de cea mai apropiată dintre ele se zăreau scînteile minuscule ale unor planete, lumi probabil gigantice dacă erau vizibile de la asemenea distanţă.
Cauza luminii sidefate a Soarelui Central devenise limpede. Un înveliş gazos înconjura steaua atcnuîndu-i strălucirea şi conferindu-i culoarea aparte. Norul se zărea doar indirect. Se răsucea în forme stranii, dezorientînd privirea. Era însă prezent şi cu cît îl examinau mai mult, cu atît părea mai vast.
― Ei bine, Alvin, spuse Hilvar, avem destule lumi între care să alegem; ori speri să le explorezi pe toate?
― Din fericire cred că nu va fi nevoie de aşa ceva, rosti Alvin. Dacă vom stabili un contact, oriunde, vom obţine informaţiile dorite. Logic ar fi să ne îndreptăm spre planeta cea mai mare a Soarelui Central.
― Dacă nu cumva este prea mare… Ştiu că unele planete erau atît de uriaşe, încît oamenii nu puteau trăi pe suprafaţa lor datorită gravitaţiei.
― Mă îndoiesc că aici va fi la fel. Sînt sigur că sistemul este complet artificial. Oricum, vom vedea din spaţiu dacă există oraşe sau clădiri.
Hilvar indică robotul.
― Problema a fost soluţionată. Nu uita… Călăuza noastră a mai fost pe aici; în definitiv ne conduce spre căminul ei. Tare sînt curios să ştiu cu ce gînduri se întoarce.
Aceeaşi întrebare şi-o pusese Alvin. Dar avea oare vreun sens să-şi închipuie că robotul simţea ceva analog unor sentimente omeneşti, acum, cînd revenea după atîta vreme acasă?
De cînd Computerul Central îi anulase blocajele verbale, robotul nu făcuse niciodată dovada unor sentimente sau emoţii. Răspunsese la întrebările lui Alvin şi-i îndeplinise comenzile, însă adevărata lui personalitate se dovedise complet inaccesibilă. Că poseda o personalitate, Alvin era însă absolut convins, altminteri n-ar fi simţit acea senzaţie vagă de vinovăţie, ce-l încerca ori de cîte ori îşi reamintea şiretlicul care-i păcălise… pe el şi pe tovarăşul său în prezent lipsit de conştiinţă.
Încă credea în ceea ce-l învăţase Stăpînul. Deşi îl privise măsluind miracole şi minţind discipolii, loialitatea nu-i fusese cu nimic afectată. Era capabil, precum mulţi oameni înaintea lui, să pună de acord două seturi de date contradictorii.
Acum îşi urma amintirile imemoriale înapoi, către origine. Aproape pierdută în strălucirea Soarelui Central exista o scînteie palidă de lumină, înconjurată de sclipirile şi mai vagi ale unor lumi mărunte. Extraordinara lor călătorie se apropia de sfîrşit. Peste puţin timp aveau să ştie dacă fusese sau nu inutilă.