Planeta de care se apropiau se afla la numai cîteva milioane de kilometri depărtare: o sferă minunată, plină de lumini multicolore. Nicăieri pe suprafaţa ei nu exista întuneric deoarece, rotindu-se sub razele Soarelui Centrai, celelalte stele îi străbăteau rînd pe rînd firmamentul. În acel moment Alvin pricepu limpede înţelesul ultimelor cuvinte ale Stăpînului: E minunat să priveşti umbrele colorate pe planetele luminii eterne.
Ajunseseră atît de aproape încît puteau distinge continente şi oceane, vălul subţire al unei atmosfere. Totuşi, imaginile păreau oarecum ciudate şi brusc realizară că demarcaţiile dintre apă şi uscat erau curios de regulate. Continentele planetei nu erau aşa cum le lăsase Natura ― dar cît de neînsemnată trebuie să fi fost modelarea unei lumi pentru cei ce construiseră sorii de pe cer!
― Nu sînt oceane! exclamă Hilvar. Priveşte… se observă nişte linii!
Abia cînd se apropiară şi mai mult, Alvin reuşi să vadă clar ce zărise prietenul lui. În interiorul oceanelor, de-a lungul marginilor continentelor, se desenau dungi şi linii vagi. Vederea lor îi umplu inima de îndoieli, întrucît ştia foarte bine ce reprezentau. Văzuse alte linii similare în deşertul din jurul Diasparului, iar ele îi spuseră că drumul lor fusese zadarnic.
― Planeta e la fel de aridă ca Pămîntul, rosti mohorît. Apa ei s-a evaporat; dungile acelea sînt depunerile de sare din oceane.
― Ei n-ar fi lăsat să se întîmple aşa ceva. Înseamnă că, la urma urmei, am ajuns prea tîrziu, constată Hilvar.
Dezamăgirea lui suna atît de amar, încît Alvin nu mai spuse nimic. Privi în tăcere înainte. Planeta se rotea lent, iar suprafaţa ei se ridica maiestuoasă în întîmpinarea navei. Zăreau acum clădirile, minuscule încrustaţii albe prezente aproape pretutindeni, exceptînd bazinele fostelor mări.
Cîndva lumea aceasta constituise centrul Universului. Astăzi era inertă, văzduhul pustiu, iar pe sol nu se zărea niciunul din punctele mişcătoare care înseamnă viaţă. Totuşi, nava continua să alunece hotărîtă deasupra oceanului încremenit… un ocean ce, pe alocuri, se aduna în valuri uriaşe ameninţînd văzduhul.
Se opriră brusc, de parcă robotul ajunsese în sfîrşit la capătul amintirilor sale. Dedesubt se găsea o coloană din piatră albă, înăţîndu-se în mijlocul unui uriaş amfiteatru de marmură. Alvin mai aşteptă un timp apoi, deoarece continuau să rămînă nemişcaţi, comandă asolizarea.
Pînă atunci încă mai sperase, în secret, să descopere viaţă pe planetă. Speranţa îi dispăru instantaneu cînd ecluza se deschise. Niciodată, nici chiar în paragina din Shalmirane, el nu cunoscuse tăcerea absolută. Pe Pămînt exista permanent murmurul glasurilor, freamătul creaturilor vii, oftatul vîntului. Nimic din toate astea nu se auzea aici şi nici nu avea să se mai audă vreodată.
― De ce ne-ai adus aici? întrebă. În fapt, răspunsul nu-l interesa cu adevărat. Inerţia căutării îl purta însă mai departe, chiar dacă entuziasmul i se spulberase.
― Este punctul de plecare al Stăpînului, răspunse robotul.
― Mă gîndisem că asta-i explicaţia, încuviinţă Hilvar. Cît de ironică poate fi soarta! A plecat alungat de pe această planetă… iar acum, priveşte monumentul pe care i l-au înălţat!
Coloana de piatră era de vreo sulă de ori mai înaltă decît un om şi fusese plasată pe un postament metalic circular, înălţat deasupra cîmpiei. Era lipsită de orice semne distinctive şi nu purta nici o inscripţie. Oare cîte mii ori milioane de ani, se gîndi Alvin, se adunaseră aici adepţii Stăpînului ca să-l comemoreze? Ştiuseră ci vreodată că el murise în exil pe îndepărtatul Pămînt?
Nu mai avea nici o importanţă. Stăpînul şi adepţii lui dispăruseră cu toţii, acoperiţi de uitare.
― Să mergem afară, îl îndemnă Hilvar, încercînd să-l scoată din starea de deprimare. În definitiv am străbătut jumătate de Univers ca să vedem acest loc. Atîta efort poţi face.
Fără să vrea, Alvin zîmbi şi-l urmă prin ecluză. Afară îşi mai reveni. Chiar dacă lumea era moartă, trebuia totuşi să conţină ceva interesant, ceva care să-l ajute să rezolve unele din misterele trecutului.
Aerul era încărcat de praf, însă respirabil, iar în ciuda sorilor de pe boltă temperatura era scăzută. Doar discul alb al Soarelui Central furniza căldură, dar şi aceasta părea să-şi fi pierdut puterea, trecînd prin norul ceţos din jurul stelei. Ceilalţi sori contribuiau doar cu nuanţe şi culori.
După cîteva minute, se convinseră că obeliscul nu le putea oferi nimic. Materialul lui purta semnele vădite ale timpului; muchiile i se rotunjiseră, iar postamentul metalic fusese tocit de tălpile generaţiilor de discipoli şi vizitatori. Era straniu să se gîndească că ei reprezentau, probabil, ultimii din miliardele de fiinţe omeneşti ce poposiseră acolo.
Hilvar tocmai voia să propună întoarcerea în navă pentru a zbura pînă la cea mai apropiată clădire, cînd Alvin observă o fisură îngustă în pardoseala de marmoră a amfiteatrului. O urmară pe o distanţă coasiderabilă; se lărgea treptat, pînă devenea prea lată ca să se mai poată păşi peste ea.
După încă un moment ajunseră în locul de unde începea.
Suprafaţa arenei fusese izbită şi afundată într-o gigantică depresiune, puţin adîncă, dar lungă de aproape doi kilometri. Nu-ţi trebuia multă imaginaţie pentru a înţelege ce se petrecuse. Cu mult timp în urmă, dar după abandonarea planetei, acolo coborîse un imens corp cilindric, înălţîndu-se după aceea iarăşi în spaţiu şi lăsînd planeta în solitudinea amintirilor ei.
Ce fel de fiinţe fuseseră în el? De unde veniseră? Alvin putea doar să privească şi să se întrebe. Niciodată nu avea să ştie dacă la întîlnirea cu acei vizitatori întîrziase cu o mie, zece mii, sau cu un milion de ani.
Reveniră tăcuţi la vas (cît de micuţ ar fi arătat pe lîngă colosul ce se odihnise cîndva acolo!) şi zburară încet peste amfiteatru, pînă ajunseră la cea mai impresionantă dintre clădirile înconjurătoare. După ce asolizară în faţa intrării complicat ornamentate, Hilvar şi Alvin remarcară simultan acelaşi lucru:
― Clădirile nu par sigure. Pietrele prăbuşite acolo… e un miracol că mai stau în picioare. Dacă pe planeta ar fi furtuni, ar fi dărîmat de mult ruinele acestea. Nu cred că ar fi înţelept să intrăm înăuntru.
― Nici nu intenţionez. Vom trimite robotul. Se deplasează mai rapid decît noi şi nici nu există riscul ca plafonul să se năruie peste el.
Hilvar aprobă ideea, dar insistă asupra unui aspect neglijat de Alvin. Înainte ca robotul să plece în recunoaştere, Alvin îi ordonă să transmită computerului navei un set complet de instrucţiuni, astfel încît, orice s-ar fi întîmplat cu el, cei doi prieteni să poată reveni în siguranţă pe Pămînt.
Nu le luă mult să se convingă că planeta nu conţinea nimic atrăgâtor ca să le ofere spre explorare. Priviră scurgîndu-se pe ecran kilometri întregi de coridoare goale, acoperite de praf, în vreme ce robotul explora labirinturile părăsite. Orice clădire construită de fiinţe inteligente, indiferent de forma corpului, respecte anumite principii fundamentale. După un timp, pînă şi cele mai stranii forme de arhitectură nu mai surprind, iar mintea este hipnotizată de repetiţie şi incapabilă de a recepţiona impresii noi. Se părea că acele clădiri avuseseră un rol exclusiv rezidenţial, iar fiinţele care locuiseră în ele avuseseră dimensiuni apropiate de cele umane. Poate fuseseră chiar oameni. Totuşi exista un număr surprinzător de mare de camere şi nişe accesibile numai unor creaturi înaripate. Ceea ce nu însemna, fireşte, că arhitecţii fuseseră înzestraţi cu aripi. Ar fi putut utiliza dispozitive antigravitaţional individuale, folosite cîndva peste tot, dar care dispăruseră cu desăvîrşire în Diaspar.
― Alvin, rosti Hilvar în final, nici într-un milion de ani nu vom termina de explorat clădirile. E limpede că n-au fost doar abandonate, ci au fost golite cu atenţie de ce era mai valoros. Ne pierdem timpul.
― Ce propui?
― Ar trebui să examinăm alte cîteva regiuni ale planetei şi să vedem dacă sînt identice… Cel puţin cu aşa bănuiesc. Să investigăm rapid celelalte planete şi să coborîm numai dacă arată cu totul altfel, sau dacă remarcăm ceva neobişnuit. Asta-i tot ce putem spera să facem, numai să nu vrei să rămînem aici restul vieţii.
Avea perfectă dreptate. Veniseră să contacteze alte inteligenţe, nu să efectueze cercetări arheologice. Primul obiectiv putea fi realizat în cîteva zile. Al doilea necesita secole de trudă, alături de armate de oameni şi roboţi.
După două ore părăsiră planeta şi se simţiră de-a dreptul mulţumiţi cînd o făcură. Chiar în timpurile cînd lumea aceea clocotea de viaţă, interminabilele ei clădiri trebuie să fi fost extrem de deprimante. Nu se vedea urmă de parcuri, de spaţii deschise unde să crească vegetaţia. Fusese o lume complet sterilă şi era greu să-ţi imaginezi psihologia fiinţelor care o locuiseră. Dacă următoarea planetă avea să fie la fel, probabil că aveau să abandoneze căutările.
Nu era însă, ba chiar o deosebire mai mare era imposibil de imaginat.
Planeta următoare se găsea mai aproape de soare şi le părea mult mai caldă. Un plafon coborît de nori o acoperea parţial, indicînd abundenţa apei, dar nu se zărea nici un ocean. De asemenea, nici o urmă de viaţă inteligentă. Ocoliseră planeta de două ori fără să zărească un singur lucru cu aspect artificial. De la un pol la celălalt, întregul glob era învelit într-o pătură de un verde malign.
― Să fim prudenţi, opină Hilvar. Planeta e vie şi nu-mi place deloc culoarea vegetaţiei. Ar fi mai bine să rămînem în navă şi să nu deschidem ecluza.
― Nici măcar robotul să nu-l trimitem?
― Nu, nici atît. Ai uitat ce înseamnă boala. Deşi poporul meu se pricepe la medicină, acum sîntem foarte departe de casă. Aici pot exista primejdii invizibile ochiului. Cred că planetă aceasta a luat-o razna. Cîndva trebuie să fi fost un soi de grădină gigantică, un parc, dar după ce a fost abandonată, Natura s-a reinstaurat în drepturile ei. Aşa ceva nu s-ar fi întîmplat pe vremea cînd sistemul era populat.
Alvin nu se îndoia că Hilvar avea dreptate. Era ceva rău acolo, ceva ostil ordinii şi regularităţii comune în Lys şi Diaspar, un fel de anarhie biologică. De un miliard de ani, pe planetă se purtase un război fără armistiţii şi era precaut să se ferească de supravieţuitori.
Coborîră încet deasupra unei cîmpii uriaşe, atît de uniformă încît planeitatea ei ridica o întrebare imediată. O înconjura un teren mai înalt, complet acoperit cu arbori, a căror înălţime putea fi aproximată numai şi care, laolaltă cu tufişurile, formau hăţişuri atît de dese, încît trunchiurile lor erau practic îngropate. Printre ramurile superioare zburau o mulţime de creaturi înaripate, deplasîndu-se cu o asemenea iuţeală încît se dovedea imposibil de spus dacă erau păsări sau insecte… ori cu totul altceva.
Ici-colo, cîte un copac gigant reuşise să urce cu cîţiva metri desupra vecinilor, suficient de mult ca aceştia să formeze o alianţă de moment pentru a-i distruge avantajul obţinut şi să-l doboare. În ciuda războiului purtat în linişte, prea lent ca să fie urmărit de ochii omului, impresia de conflict implacabil, nemilos, copleşea.
Prin comparaţie, cîmpia părea paşnică. Se întindea pînă la orizont, perfect netedă, cu diferenţe ocazionale de cîţiva centimetri, acoperită cu o iarbă subţire şi sîrmoasă. Deşi coborîseră pînă la cincisprezece metri deasupra ei, nu se zărea nici un semn de viaţă animală, ceea ce Hilvar considera surprinzător. Poate că animalele se ascunseseră speriate de apariţia lor.
Plutiră pe loc, în timp ce Alvin încerca să-şi convingă prietenul că deschiderea ecluzei n-ar fi comportat nici un pericol. Hilvar îi explică răbdător ce însemnau bacteriile, sporii, viruşii şi alţi microbi, concepte greu de închipuit pentru Alvin şi cu atît mai greu de aplicat propriei persoane. Discuţia se purta de cîteva minute, fără ca ei să remarce un lucru ciudat. Ecranul din cabină, care pînă atunci înfăţişase pădurea îndepărtată, era în prezent lipsit de imagine.
― Tu l-ai închis? întrebă Hilvar.
― Nu, răspunse tînărul şi un fior rece îl străbătu luînd în consideraţie cealaltă explicaţie posibilă. Tu l-ai închis? întreba robotul.
― Nu, replică ca un ecou automatul.
Oftînd uşurat, Alvin abandonă ideea că robotul ar fi început să acţioneze conform propriei voinţe.
― Atunci de ce nu mai avem imagine?
― Receptorii vizuali au fost acoperiţi.
― Nu înţeleg, exclamă Alvin, uitînd pentru o clipă că robotul acţiona numai în baza unor date precise. Îşi reveni repede şi întrebă: Ce anume a acoperit receptorii?
― Nu ştiu.
Laconismul roboţilor exaspera uneori tot atît de mult cît şi pălăvrăgeala a oamenilor. Înainte ca Alvin să-şi continue interogatoriul, Hilvar îl întrerupse:
― Spune-i să ridice nava încetişor, rosti cu glasul încordat.
Alvin repetă comanda. Nu simţi nici o mişcare, dar niciodată nu simţea. Apoi, lent, imaginea reapăru pe ecran, deşi vreme de o clipă fu înceţoşată şi distorsionată. Se vedeau însă destule ca să facă să înceteze orice discuţii referitoare la asolizare.
Cîmpia nu mai era netedă. Imediat sub ei apăruse o proeminenţă uriaşă, o umflătură spartă în vîrf, în locul pe unde ieşise nava. Pseudopode gigantice se agitau peste deschizătură, parcă încercînd să prindă iarăşi prada ce le scăpase. Privind fascinat şi îngrozit, Alvin întrezări un orificiu purpuriu pulsator, tivit cu tentacule asemănătoare unor şerpi biciuind văzduhul şi care ar fi tîrît în gaura căscată orice ajungea în preajmă.
Păcălită de prezumptiva victimă, creatura se afundă lent înapoi şi abia atunci Alvin realiză că şesul de sub ei nu era decît o mîzgă subţire pe suprafaţa neclintită a unui ocean.
― Ce-a fost… asta! icni el.
― Ar trebui să cobor şi să o studiez înainte de a-ţi da un răspuns, replică Hilvar nonşalant. Probabil un animal primitiv, poate chiar o rudă a prietenului nostru din Shalmirane. Cu siguranţă e lipsit de inteligenţă, altminteri n-ar fi încercat să înghită o navă spaţială.
Alvin se simţi zguduit, deşi ştia că nu se aflaseră cîtuşi de puţin în primejdie. Se întrebă oare ce altceva mai trăia sub iarba aceea inocentă, care pur şi simplu îi invitase să coboare şi să alerge pe suprafaţa ei elastică.
― Aş putea rămîne mult timp aici, urmă Hilvar, evident fascinat de cele văzute. În condiţiile de aici, evoluţia trebuie să fi produs rezultate deosebit de interesante. Nu numai evoluţia, ci şi involuţia, pentru că după abandonarea planetei, anumite forme superioare de viaţă au regresat. Cred că s-a atins un echilibru şi… doar nu vrei să plecăm deja? Glasul lui căpătă o notă de tînguire, pe măsură ce peisajul se micşora sub ei.
― Ba dă, încuviinţă Alvin. Am văzut o planetă lipsită de viaţă, alta cu o viaţă excesivă şi n-aş putea spune care mi-a displăcut mai mult.
La două mii de metri deasupra cîmpiei, planeta le oferi o ultimă surpriză. Întîlniră o adevărată flotilă de baloane uriaşe, flasce, plutind în vînt. Din fiecare glob semitranspa-rent atîrnau mănunchiuri de tentacule, formînd practic o pădure răsturnată. Unele plante, în strădania de a scăpa de conflictul feroce de la sol, izbutiseră să cucerească văzduhul. Printr-un miracol al adaptării, reuşiseră să sintetizeze hidrogen şi să-l stocheze în pungi etanşe, aşa încît să se înalţe în relativa linişte a atmosferei.
Cu toate acestea, nu era deloc sigur că îşi găsiseră pacea. Frunzele şi tulpinile ce atîrnau în jos erau infestate de o întreagă faună, cdmpusă din creaturi cu aspect de păianjen, care trăiau la rîndul lor deasupra suprafeţei planetare, continuînd universala bătălie pentru existenţă pe singuraticele insule aeriene. Probabil că, din timp în timp, aveau unele contacte cu solul. Alvin văzu unul din baloane dezumflîndu-se brusc şi căzînd din cer, membrana pliată jucînd aproximativ rolul unei paraşute. Se întrebă dacă fusese un accident, sau dacă făcea parte din ciclul de viată al bizarelor creaturi.
Hilvar se culcă în aşteptarea următoarei vizite planetare. Dintr-un motiv pe care robotul nu-l lămurise, nava călătorea încet ― cel puţin în comparaţie cu viteza de pînă atunci ― în interiorul unui sistem solar. Avură nevoie de aproape două ore să ajungă la corpul ceresc ales drept a treia escală. Alvin rămase uşor surprins că o simplă călătorie interplanetară dura atît de mult.
Cînd pătrunseră în atmosferă, îşi trezi partenerul.
― Ce crezi despre asta? întrebă indicînd ecranul.
Peisajul era mohorît; predominau tonurile negre şi cenuşii, nu se distingea nici un semn de vegetaţie, sau orice allă prezenţă a vieţii. Existau însă dovezi indirecte; dealurile scunde şi văile puţin adînci erau presărate de emisfere absolut perfecte, unele dispuse în desene complexe, simetrice.
Pe ultima planetă învăţaseră ce sensul prudenţei. După ce analizară cu atenţie toate posibilităţile, rămaseră în văzduh, la o înălţime destul de marc, trimiţînd robotul să investigheze. Prin ochii lui, văzură apropiindu-se una dintre emisfere. Robotul plutea la numai cîţiva metri de suprafaţa netedă, lipsită de semne distinctive.
Nu se zărea nici o intrare şi nici vreo indicaţie asupra scopului emisferei. Era destul de mare, cu peste treizeci de metri înălţime. Altele erau chiar şi mai mari. Dacă constituia o clădire, se părea că nu dispunea de nimic asemănător unei intrări sau ieşiri.
După ce şovăi un timp, Alvin comandă robotului să înainteze şi să atingă cupola. Spre marea lui surprindere, maşina refuză să-l asculte.
― De ce nu execuţi ordinul? întrebă Alvin revenindu-şi din uimire.
― Este interzis, veni răspunsul.
― Interzis de către cine?
― Nu ştiu.
― Atunci cum… Nu, anulez întrebarea. Este o interdicţie programată în interiorul tău?
― Negativ.
Eliminase o posibilitate. Fusese posibil ca ei, constructorii cupolelor, să fi fost şi constructorii robotului, capabili să includă interdicţia respectivă în programul original.
― Cînd ai primit ordinul? întrebă Alvin.
― Atunci cînd am coborît.
Alvin se întoarse către Hilvar, cu lumina unei noi speranţe arzîndu-i în ochi.
― Aici există viaţă inteligentă! Simţi ceva?
― Nu. Locul mi se parc la fel de mort ca prima planetă vizitată.
― Mă duc la robot. Să vedem dacă restricţia se aplică şi fiinţelor vii.
Hilvar nu comentă, deşi nu părea deosebit de încîntat. Coborîră nava pe sol, la treizeci de metri de emisferă, nu departe de robot şi deschiseră ecluza.
Alvin ştia că ecluza nu se deschidea decît dacă creierul navei se convingea că atmosfera e respirabilă. O secundă crezu că acesta comisese o greşeală. Acrul era extrem de rarefiat şi abia îi alimenta plămînii. Apoi, inhalînd adînc, descoperi că putea absorbi suficient oxigen ca să supravieţuiască, deşi simţea că nu avea să reziste mai mult de cîteva minute acolo.
Gîfîind din greu, se apropiară de robot şi de peretele curb al domului misterios. Făcură încă un pas ― apoi se opriră simultan, izbiţi de aceeaşi neaşteptată lovitură. Precum dangătul unui clopot uriaş, în minţile lor răsunase un mesaj:
PERICOL. NU VĂ APROPIAŢI.
Asta fusese tot. Nu un mesaj exprimat în cuvinte, ci exclusiv prin gînduri. Alvin era sigur că orice creatură, indiferent de nivelul de inteligenţă, ar fi primit acelaşi avertisment, în aceeaşi manieră perfect inteligibilă ―în străfundul minţii lui.
Un avertisment, nu o ameninţare. Cumva, ştiau că avea în vedere propria lor protecţie. Aici, părea să spună, se găseşte ceva foarte periculos, iar noi, creatorii lui, sîntem preocupaţi ca nimeni să nu sufere, apropiindu-se în necunoştinţă de cauză.
Cei doi tineri se retraseră cîţiva paşi şi se priviră, fiecare aşteptîndu-l pe celălalt să rostească ce gîndea. Hilvar sintetiză cel dintîi situaţia.
― Am avut dreptate, Alvin, zise el. Aici nu există viaţă inteligentă. Semnalul de avertizare e automat, declanşîndu-se atunci cînd te apropii la o anumită distanţă.
Alvin încuviinţă şi adăugă:.
― Mă întreb ce anume încercau să protejeze? Sub cupolele acestea încap clădiri!… Orice!…
― N-avem cum să aflăm dacă toate impun aceeaşi restricţie. Mai interesante mi se par diferenţele dintre cele trei planete vizitate. Au golit-o complet pe prima… pe a doua au abandonat-o fără mari probleme… iar aici au devenit extrem de grijulii. Poate că plănuiau să revină într-o bună zi şi dpreau ca totul să fie în perfectă ordine.
― Dar nu s-au mai întors şi de atunci a trecut foarte mult timp.
― Poate s-au răzgîndit.
Curios, medită Alvin, cum atît el cît şi Hilvar începuseră, în mod inconştient, să se refere la nişte ipotetici «ei». Indiferent cine fuseseră aceştia, prezenţa lor se simţise limpede pe prima planeta, iar aici devenise chiar foarte puternică. Lumea de faţă fusese ambalată eu grijă şi pusă la păstrare, parcă în vederea unei utilizări viitoare.
― Să ne-ntoarcem, gîfîi Alvin. Abia mai respira.
După ce ecluza se închise îndărătul lor şi ei îşi reveniră, discutară următorul pas. Pentru o cercetare corespunzătoare ar fi trebuit să testeze un număr mare de cupole, cu speranţa de a găsi una care să nu emită semnalul de avertisment, unde să poată să pătrundă. Dacă încercarea eşuă… dar Alvin nici nu voia să se ia în considerare această posibilitate.
Fu însă nevoit să o facă peste mai puţin de jumătate de ceas, într-un mod mult mai dramatic decît şi-ar fi închipuit. Robotul investigase fără rezultat şase cupole, cînd întîlniră ceva ce nu-şi găsea locul în ordinea şi aranjamentul respectiv.
Dedesubt se afla o vale largă, mai puţin împestriţată de impenetrabilele şi misterioasele emisfere. În centrul văii se zărea cicatricea distincta a unei gigantice explozii ― o explozie care azvîrlise schije pe mai mulţi kilometri, în toate direcţiile, şi care pîrjolise solul, formînd un crater puţin adînc.
Iar lîngă crater se afla epava unei nave.