Cît de improbabilă ar fi părut acestă conferinţă cu numai cîteva zile în urma, gîndea Jeserac. Cei şase vizitatori din Lys se aflau în faţa Consiliului, aşezaţi la o masă instalată în partea deschisă a potcoavei. Ca o ironie a soartei, nu cu mult înainte, Alvin şezuse exact în acelaşi loc şi auzise Consiliul hotărînd ca Diasparul să fie izolat de lume. Acum lumea se năpustise cu înverşunare asupra lor… şi nu numai ea, ci însuşi Universul.
Consiliul se schimbase, lipseau nu mai puţin de cinci dintre membrii săi. Nu reuşiseră să facă faţă noilor responsabilităţi şi probleme, şi aleseseră drumul lui Khedron. Era dovada faptului că Diasparul dăduse greş, dacă atît de mulţi dintre locuitorii săi nu izbutiseră să ţină piept primei dificultăţi reale apărute după milioane de ani. Cîteva mii fugiseră în uitarea Băncilor Memoriei, sperînd ca la următoarea trezire, criza să fie depăşită, iar Diasparul să fi revenit la aspectul lui familiar. Aveau însă să fie dezamăgiţi.
Jeserac fusese cooptat într-unul din locurile vacante. Deşi oarecum izolat datorită rolului de tutore al lui Alvin, prezenţa sa era într-atît de necesară încît nimeni nu obiectase. Şedea la unul din capetele mesei în formă de potcoavă, o poziţie ce îi conferea unele avantaje. Nu numai că putea studia profilurile vizitatorilor, ci vedea la fel de uşor chipurile tovarăşilor săi din Consiliu ― iar expresiile lor erau foarte sugestive.
Fără îndoială, Alvin avusese dreptate, iar Consiliul înţelegea treptat neplăcutul adevăr. Delegaţii din Lys gîndeau mai rapid decît cele mai inteligente minţi ale Diasparului, ceea ce nu reprezenta unicul lor avantaj, întrucît dovedeau şi un grad extraordinar de coordonare, datorat, bănuia Jeserac, facultăţilor telepatice. Se întrebă dacă nu cumva citeau gîndurile Consilierilor, deşi nu credea că ar fi încălcat promisiunea solemnă, în lipsa căreia întîlnirea respectivă n-ar fi fost posibilă.
Jeserac nu considera că se înregistraseră progrese importante. De fapt, nici nu ştia cum s-ar fi putut obţine ele. Consiliul, care cu greu acceptase existenţa Lysului, părea incapabil să priceapă ce se petrece. Dar în mod limpede erau speriaţi… şi la fel, presupunea el, erau şi musafirii, chiar dacă ei izbuteau să-şi camufleze sentimentele mai birje.
El unul nu era atît de înspăimîntat pe cît se aşteptase; temerile nu-i pieriseră, însă reuşise să le înfrunte. Ceva din imprudenţa lui Alvin (sau era oare curaj?) începuse să-i modifice concepţiile, deschizîndu-i noi orizonturi. Nu credea că va fi capabil să părăsească vreodată Diasparul, dar în prezent măcar înţelegea impulsul ce-l mînase pe Alvin să o facă.
Întrebarea Preşedintelui îl surprinse nepregătit, totuşi îşi reveni rapid.
― Consider, spuse el, că doar din pură întîmplare actuala situaţie s-a ivit abia acum. Ştim că au existat alţi paisprezece Unici anteriori; apariţia lor trebuie să fi avut o motivaţie clară. Eu cred că ea a constat în asigurarea faptului că Lys şi Diaspar nu vor rămîne separate pe vecie. Alvin a rezolvat acest aspect, dar a întreprins şi altceva ce bănuiesc că n-a existat în schema iniţială. Computerul Central mi-o poate confirma?
Vocea impersonală răspunse instantaneu:
― Consilierul ştie că nu-mi este permis să comentez instrucţiunile programate de constructorii mei.
― Indiferent de motiv, urmă Jeserac, faptele sînt limpezi. Alvin-a ieşit în spaţiul cosmic. Cînd se va întoarce, puteţi încerca să-l opriţi să mai plece ― deşi mă îndoiesc că veţi reuşi, deoarece între timp a învăţat probabil multe. Şi dacă s-a întîmplat lucrul de care vă temeţi, atunci nimeni dintre noi nu poate face nimic. Pămîntul este complet neajutorat, aşa cum a fost de fapt de milioane de ani.
Se opri şi privi în roată. Cuvintele lui nu făcuseră plăcere nimănui, însă nici nu se aşteptase să facă şi nici nu o dorise.
― Totuşi, nu pricep de ce trebuie să fim alarmaţi. Pămîntul nu se află într-un pericol mai mare decît altă dată. De ce doi oameni, într-o navă micuţă, ar abate din nou mînia Invadatorilor asupra noastră? Dacă sîntem cinstiţi cu noi înşine, trebuie să recunoaştem că Invadatorii ne-ar fi putut distruge planeta cu epoci în urmă.
Urmă o tăcere dezaprobatoare. Era o erezie… şi cîndva, Jeserac însuşi ar fi condamnat-o ca atare.
Preşedintele interveni, încruntîndu-se preocupat:
― Nu cumva există o legendă potrivit căreia Invadatorii au cruţat Pămîntul, cu singura condiţie ca Omul să nu mai iasă niciodată în spaţiu? Nu cumva tocmai le-am încălcat condiţia?
― O legendă, da, încuviinţă Jeserac. Acceptăm multe lucruri fără să ne punem întrebări şi acesta e unul din ele. În privinţa legendei respective nu avem nici o dovadă. Îmi vine greu să cred că un eveniment de o asemenea importanţă nu e înregistrat în memoriile Computerului Central. El nu ştie nimic despre o asemenea înţelegere. L-am chestionat, deşi numai prin automatele de informaţii. La dorinţa Consiliului, întrebarea i se poate pune direct.
Jeserac nu vedea motivul să fie dojenit din nou pentru încălcarea unui tabu. Aşteptă.
Răspunsul însă nu sosi, căci în momentul acela solii din Lys tresăriră simultan în fotolii, în vreme ce feţele le încremeneau în expresii neîncrezătoare şi speriate. Lăsau impresia că ascultă mesajul unui glas teribil de îndepărtat.
Consilierii aşteptară, propria lor nelinişte sporind minut după minut, în vreme ce conversaţia continua silenţios. Apoi conducătorul delegaţiei ieşi din transă şi se întoarse către Preşedinte, scuzîndu-se:
― Am primit veşti extrem de ciudale şi de tulburătoare din Lys.
― Alvin a revenit pe Pămînt?
― Nu, nu Alvin. Altceva!
Coborîndu-şi nava credincioasă în poiana din Airlee, Alvin se întrebă dacă în istorie mai existase vreun vas care să aducă o asemenea încărcătură pe Pămînt… Presupunînd că Vanamonde era localizat într-adevăr în interior. Pe durata călătoriei nu dăduse nici un semn de viaţă. Hilvar considera, iar cunoaşterea lui era mult mai directă, că doar sfera de atenţie a lui Vanamonde putea fi definită spaţial. Vanamonde în sine nu era localizat niciunde… poate chiar nicicînd!
Seranis şi cei cinci Senatori aşteptau lîngă navă. Pe unul din ei Alvin îl cunoştea de la ultima vizită. Bănuia că ceilalţi doi întîlniţi atunci se găseau în prezent în Diaspar. Era curios să afle ce rezultate obţinuse delegaţia şi cum reacţionase oraşul faţă de primii intruşi din exterior după atîta timp.
― Se pare, Alvin, rosti Seranis pe un ton sec, după ce-şi îmbrăţişase fiul, că ai un talent aparte de a descoperi entităţi ieşite din comun. Cred însă că va trece mult pînă îţi vei depăşi actuala realizare.
Fu rîndul lui Alvin să fie surprins.
― Vanamonde e deja aici?
― Da, de cîteva ore. Nu ştim în ce mod a reuşit să urmărească traseul vostru iniţial ― o performanţă de-a dreptul stupefiantă şi care ridică o serie de probleme filosofice interesante. Sînt dovezi că a ajuns în Lys exact în clipa în care l-aţi descoperit, deci e capabil de viteze infinite. Asta nu e totul. În ultimele ceasuri ne-a învăţat mai multă istorie decît crezusem vreodată că există.
Tînărul o privi uluit, apoi înţelese. Nu era greu de imaginat impactul lui Vanamonde asupra acestor oameni, cu simţurile lor ascuţite şi minţile superb angrenate laolaltă. Reacţionaseră cu o viteză surprinzătoare. Se amuză închipuindu-şi scena absurdă a unui Vanamonde înspăimîntat, înconjurat de spiritele luminate ale Lysului.
― Aţi descoperit ce este?
― Da. Asta a fost simplu, deşi tot nu-i cunoaştem originea. Este o raţiune pură, însă copilăroasă, în pofida unei cunoaşteri aproape nelimitate, şi o spun în sensul strict al cuvîntului.
― Fireşte! strigă Hilvar. Trebuia să-mi fi dat seama!
Alvin îl privi derutat. Seranis îi explică răbdătoare:
― Cu toate că Vanamonde are o minte colosală, se arată a fi necopt, nedezvoltat. Inteligenţa lui reală se găseşte sub nivelul celei a unei fiinţe omeneşti ― femeia zîmbi ironic ― chiar dacă procesele gîndirii sînt mult mai rapide şi învaţă foarte repede. De asemenea, posedă unele puteri pe care deocamdată nu le înţelegem. Se pare că trecutul îi este acccesibil, într-un mod dificil de descris. S-ar putea să fi utilizat această aptitudine pentru a vă reconstitui drumul de pe Pămînt.
Alvin rămase tăcut, copleşit. Realiză cîtă dreptate avusese Hilvar, aducîndu-l pe Vanamonde în Lys. Şi pricepu cît de norocos fusese păcălind-o pe Seranis ― nu era ceva repetabil într-o viaţă.
― Vrei să spui, întrebă el, că Vanamonde de-abia s-a născut?
― După normele sale, da. Vîrsta lui e foarte mare, deşi probabil nu cît a civilizaţiei umane. Lucrul cel mai extraordinar este că insistă să susţină că noi l-am creat. Nu poate fi însă nici urmă de îndoială că originea i se leagă de misterele trecutului.
― Ce se întîmplă acum cu el? interveni Hilvar cu un ton uşor posesiv.
― Istoricii din Grevam îl chestionează. Se încearcă reconstituirea principalelor evenimente ale trecutului, dar va dura ani de zile. Vanamonde îl descrie în cele mai mici detalii, dar din cauză că nu înţelege nimic din el progresăm foarte încet.
Alvin se întrebă cum aflase Seranis aceste amănunte, dîndu-şi seama apoi că probabil fiecare creier treaz din Lys asista la cercetări. Se simţi mîndru ştiind că lăsase în Lys o urmă la fel de importantă ca cea din Diaspar, dar mîndria i se împletea cu frustrarea. Exista ceva care nu va înţelege sau împărtăşi pe deplin niciodată: contactul direct între gînduri, fie ele şi numai omeneşti, reprezenta pentru el un mister la fel de mare pe cît este muzica pentru un surd, ori culoarea pentru orbi. Totuşi, în prezent locuitorii Lysului comunicau mental cu inimaginabila creatură extraterestră pe care el o condusese spre Pămînt, şi pe care n-ar fi descoperit-o nicicînd numai cu ajutorul simţurilor sale.
Nu mai avea ce face aici; rezultatele investigaţiei urmau să-i fie comunicate la sfîrşit. Deschisese porţile infinitului şi se simţea copleşit, speriat de ceea ce făcuse. Pentru propria lui linişte sufletească, trebuia să revină în micuţa şi familiara lume a Diasparului, să caute adăpost pentru a-şi analiza visele şi aspiraţiile. Ironia soartei: cel ce respinsese plin de dispreţ oraşul ca să se avînte printre stele, se întorcea acasă, aşa cum un copil înspăimîntat se refugiază în braţele mamei.